Nae Caranfil, regizor: „Un film n-ar trebui să fie un obiect de consum, ci trăit ca experiență personală“ INTERVIU
0Rețelele de streaming online au transformat filmul într-un bun de consum la scară largă, furând astfel bucuria de odinioară a oamenilor care își planificau o bună parte a timpului liber în funcție de apariția unei noi pelicule în cinematografe.
Nae Caranfil (62 de ani), unul dintre cei mai apreciați regizori români, a fost prezent la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania, desfășurat la Cluj-Napoca, în perioada 9-18 iunie, ocazie cu care a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre triunghiul amoros dintre film, tehnologie și public – cât de mult s-au influențat unul pe celălalt și, mai ales, despre cât de mult depinde destinul unui film de social media. Cu toate acestea, Caranfil spune că este de apreciat ajutorul tehnologiei venit în întâmpinarea filmelor vechi – „È pericoloso sporgersi“ a fost remasterizat la 30 de ani de la lansare, astfel putând ca multe dintre mesajele universale ale acestuia să ajungă și la generațiile tinere.
„Weekend Adevărul“: Ce părere aveți despre new media, Tik Tok, Reeluri, Short-uri care influențează astăzi filmul, nu doar din România?
Nae Caranfil: Ce părere pot să am despre niște fenomene care există, sunt aici și fac parte din viața noastră? Nu pot să am vreo părere bună sau proastă. E ca și cum aș fi întrebat ce părere am despre poluare. Da, poluarea este un fenomen cu care trebuie să învățăm să trăim căci nu avem cum să o eliminăm total. Sigur, influența acestor rețele de socializare asupra destinelor unor filme mă deranjează, pentru că este o gonflare artificială a ceea ce ar trebui să fie un succes natural, bazat pe zvonistică, pe acel „bouche à l’oreille“ care e cea mai eficientă – și mai onestă – publicitate inventată vreodată. Asociez acest fenomen instaurării marilor monopoluri în societatea capitalistă. Nu degeaba s-a reacționat atunci prin elaborarea legilor anti-trust, care erau gândite pentru a menține concurența într-un sistem sănătos. Pentru că, altfel, trusturile ar fi înghițit absolut tot ce era sub-dimensionat, or, asta anulează conceptul original de capitalism, de produs care își găsește în mod natural clientela.
Cu privire la această gonflare și la capitalism, astăzi se spune că jumătate dintr-un film este marketingul. Dacă „Dolce farniente“ ar fi avut parte de rețelele de socializare de astăzi, credeți că ar fi fost un film mai cunoscut în România? Chiar dacă nu este un film românesc, vă are regizor pe dumneavoastră, iar în trecut ați spus că vă pare rău că nu a fost distribuit în România.
Tocmai, nefiind distribuit, filmul nici măcar nu a ajuns să aibă probleme de marketing. Până la marketing trebuia să existe un distribuitor care să-și ia asupra lui punerea filmului în contact cu publicul. Social media nu poate înlocui distribuitorul. Ai nevoie de săli, de ecrane. Lanțul trofic este producător, vânzător internațional, distribuitor național și exploatant de săli. „Dolce farniente“ ar fi trebuit să aibă și era cât pe ce să aibă distribuție în România. Pelicula fusese lansată în 1998 în Franța și în Italia, iar la noi în țară eu aveam, la acea oră, un public solid, care-mi aștepta cu nerăbdare filmele. A intervenit un complex de împrejurări nefericite prin care filmul a rămas pur și simplu uitat într-un sertar. În România el a avut un distribuitor, dar unul care nu l-a exploatat, care pur și simplu l-a ignorat.
Cum vi se pare că un film poate sta la mâna unei singure persoane sau entități?
Nu e un singur om. Există la origine o firmă de World Sales (n.r. – vânzări internaționale) care cumpără filmul de la producător și apoi se străduieşte să-l plaseze cât mai multor distribuitori care, fiecare, acționează pe teritorii naționale: români, francezi, englezi, japonezi, sud-africani etc. La rândul lui, distribuitorul național trebuie să convingă exploatanții de săli să programeze filmul cât mai des și mai avantajos pentru cariera ulterioară a acestuia.
Cele două fețe ale tehnologiei
Ce părere aveți despre inteligența artificială care afectează mediile creative? De exemplu, IA este unul dintre multele motive pentru care asociațiile de scenariști din SUA sunt în grevă acum.
Da, există pericolul de a înlocui creativitatea reală a persoanei în viață cu niște scheme făcute pe calculator. Dar pentru mine există și scenariști roboți, care sunt însă persoane în carne și oase (râde). Doar că sunt robotizate prin modul în care gândesc filmul ca produs făcut pe rețetă, by the numbers, bifând pur și simplu un număr de casete obligatorii și având sentimentul că în felul acesta iese ceva foolproof, ceva solid și deja verificat. Asumarea riscului într-un demers artistic devine din ce în ce mai limitată. Oamenii nu mai vor să încerce nimic nou, vor să meargă la sigur și din acel moment arta filmului începe să se golească de conținut, lucrând cu formule.
Ați mai spus că odată cu remasterizarea „E pericoloso sporgersi“, filmului i s-a făcut oarecum dreptate. Credeți că o să ajungă să aibă același impact asupra publicului tânăr la fel cum a avut asupra părinților lor?
Filmul, cât a putut, a ajuns și la tineri. De când e pe ecrane a fost vizionat de către cei care au fost interesați să-l vadă și asta este o parte din renașterea lui. Mai târziu, va apărea probabil și un DVD, va intra pe diverse rețele de streaming și va avea o nouă viață; frumoasă, aș îndrăzni să sper, pentru un film ce sărbătorește deja trei decenii. Epocile s-au schimbat, dar anumite lucruri, ce țin de vârsta personajelor din film, sunt universale și pot fi receptate și savurate fără probleme de către publicul de azi.
Rețete pentru succesul de scurtă durată
De la începutul anilor ’90 și până azi s-a aruncat de foarte multe ori termenul de „noul val al cinematografului românesc“. Credeți că odată cu filmele „Teambuilding“ et co. care fac istorie la box-office-ul românesc, ele sunt faza incipentă a unui nou Nouvelle Vague Roumaine?
Nu, dar va fi în mod sigur o perioadă de testare a potențialului pentru film comercial în România. Câtă vreme aceste filme vor continua să facă bani, fenomenul va trăi și se va și dezvolta, poate. În momentul în care totuși entuziasmul inițial s-ar stinge și oamenii s-ar plictisi să vadă din nou și din nou același tip de pantalonadă cinematografică garnisită cu vedete de social media plus limbaj și poante la nivelul de minimă rezistență, se vor căuta alte formule. Dar, pentru moment, asistăm la atragerea unei anumite categorii de spectatori în sălile de cinema. Ceea ce e ok, căci cu ceva ani în urmă, filmele românești care își doreau cu disperare succes de public erau atât de inepte încât reușeau paradoxul perfect: făceau săli goale!
Se vorbește că „Oameni de treabă“ nu ar fi putut vinde atâtea bilete dacă înaintea lui nu ar fi fost „Teambuilding“.
Nu cred că „Oameni de treabă“ este înrudit în vreun fel cu „Teambuilding“. Publicul unuia nu are ce căuta la filmul celălalt. Sunt două demersuri țintite diferit, și care nu se intersectează.
Filmul ca experiență personală
Ce părere aveți despre platformele de streaming care vin tot mai multe și în România, mai ales că unele precum Netflix investesc în producția filmelor, ba chiar câștigă premii, precum „Roma“ al lui Alfonso Cuaron?
Nu am o părere. E tot un fenomen care există în mod obiectiv și pe care îl urmăresc și eu. De la distanță... Ca orice lucru creat în acești ultimi 30 de ani (telefonia mobilă, internetul), are părți pozitive și părți negative. Nu cred că părerea mea ar avea o relevanță în toată povestea asta. A avea un catalog de filme la care să ai acces și să le poți vedea oricând în ziua și la ora la care ai chef este un lucru în sine pozitiv. Totuși, democratizarea accesului oricărui spectator la orice produs cinematografic privează cinema-ul de mister și de miracol. Vizionarea unui film încetează a mai fi un eveniment, cum era pentru generația mea. Nemaifiind un eveniment, devine automat un fel de consum. O operă de artă n-ar trebui să fie un obiect de consum. Ar trebui așteptată, căutată și trăită ca experiență personală. Noi, când eram tineri, număram orele înainte să intrăm la un film. O făceam cu anticipație, cu nerăbdare, cu emoție. Apărea în sfârșit acel moment magic când se stingeau luminile în sală și începea filmul. Oamenii aproape că își țineau respirația... Sau, în anii care au urmat, când făceai rost de o casetă video și o introduceai în magnetoscop. Caseta aceea VHS era obținută printr-o serie de demersuri complicate. Te întâlneai cu un cunoscut, îi ofereai ceva la schimb, dădeai telefoane, programai o întâlnire cu prietenii într-o casă care deținea un video player, exista deci un efort susținut pentru a accede la un produs cinematografic. Astăzi, accesul la orice titlu fiind atât de lesnicios, practic nu mai există emoție.
Se prețuia mai mult filmul?
În mod sigur.
Oare nu sunt șanse mai mari ca dintr-un public mai larg să apară mai mulți oameni dedicați filmului?
Nu neapărat. Filmul românesc din epoca anilor ’60-’70-’80 avea milioane de spectatori. Astăzi ne bucurăm la 20-30.000. Abundența de public în cinematografe era colosală. Astăzi, sigur că poți viziona cea mai recentă premieră de-acasă, tolănit în fotoliu, dar pe atunci mirajul lumii filmului era mult mai prezent în imaginația noastră. Ideea de „a te dedica” celei de-a șaptea arte avea o atractivitate aproape bolnăvicioasă. Totul legat de film părea conectat cu un alt univers, care-ți trimitea o invitație mută de a te aventura în misterul lui. Aparatul de filmat avea o formă iconică, cu cele două cocoașe reprezentând rolele de peliculă, iar pe umărul unui operator profesionist apărea ca o armă formidabilă. Era aproape obligatoriu să te visezi și tu în lumea aceea. Astăzi, o echipă de filmare pe stradă nu mai provoacă niciun frison vreunui trecător. Ba mai mult, dacă acesta scoate smartphone-ul și „filmează filmarea“, devine și el, automat, cineast.
„Înțelepciunea ar trebui să constea în acceptarea diversității“
Începutul filmului „Filantropica“ este: „A fost odată un oraș în care locuitorii se împărțeau în prinți și cerșetori. Între aceste două lumi nu existau decât câini vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc“. Este azi lumea filmului astfel împărțită, cu atât mai mult din cauza rețelelor de socializare? Unde este mijlocul?
Nu știu dacă din cauza rețelelor de socializare, probabil că și ele au o oarecare importanță, dar radicalizarea receptării fenomenului cinematografic s-a petrecut în timp, iar explicațiile sunt multe și complexe – nu cred că pot fi epuizate într-un singur răspuns. Ar trebui scrisă o carte pe tema polarizării toxice a filmului în film de artă și film de consum. Nu știu cum va evolua în timp această separare artificială a operelor de artă în produse pentru vulg și opere pentru un public gourmet, dar sper ca undeva la capătul drumului să intervină un fel de trezire la realitate care să readucă bunul-simț în percepția actului artistic.
Înainte era mai mult bun-simț?
Orice artă, inclusiv cea cinematografică, a traversat inițial o perioadă de grație, a tinereții și a acumulării de mijloace care se caracterizează prin sinceritatea cvasi-totală a expresiei, perioadă în care publicul face parte integrantă din pachetul valoric al actului artistic. În general, artele, când ating și depășesc vârsta adultă, încep să-și altereze natura. Bunul-simț despre care vorbeam eșuează puțin câte puțin într-un soi de senilitate, de agresivitate a unor fixisme impuse, pe de o parte de critică, pe de alta, de public. Cum, de altfel, majoritatea oamenilor, odată trecuți de vârsta adultă, ajung să-și piardă parte din elasticitatea și maleabilitatea tinereții.
Cum rămâne cu înțelepciunea atribuită bătrâneții?
De multe ori nu există (râde). Înțelepciunea ar trebui să constea în acceptarea diversității; mai multe voci, mai multe demersuri. Dar, adesea, cu cât îmbătrânim, cu atât devenim mai înțepeniți în opțiunile noastre. Este foarte romantic să îți imaginezi că ne înțelepțim la bătrânețe, dar în realitate, tot ce poți să speri e să nu-ți pierzi complet curiozitatea. Cinematograful, care a trebuit să traverseze într-o singură sută de ani ceea ce au trăit celelalte arte într-un lung șir de secole, a ajuns mai repede această formă de radicalizare – pentru masele populare sau pour les connaisseurs. La mijloc, vorba „Filantropicii“, au rămas doar câini vagabonzi.
Mai mulți bani și mai puțină creativitate sau mai puțini bani, dar mai multă creativitate? Ce ați dori pentru un film?
Mai mulți bani pentru mai multe filme, ăsta ar fi singurul răspuns. Cred că e valabil pentru toată lumea. Vrei mai mulți bani pentru a-ți permite o perioadă de filmare mai lungă. Perioada de filmare e cea care înghite procentajul decisiv din bugetul filmului, iar banii nefiind niciodată îndestulători, filmarea devine extrem de scurtă și se face cu sufletul la gură, într-o stare de semi-panică ce de multe ori nu îți lasă posibilitatea de a te așeza, de a privi la ceea ce faci cu detașare și de a corecta din mers anumite lucruri. Se merge mereu pe repede-înainte, ori pentru mine, cel puțin, lucrul acesta este frustrant.
Regizorul, dumnezeul filmului
Cât „domnește“ regizorul pe platoul de filmare și câtă libertate de improvizație are actorul?
Depinde de la regizor la regizor. Pentru mine? „Eu domnesc, Sire“, ca să preiau una dintre propriile replici (râde). Nu las actorilor o mare marjă de improvizație. Pot să accept anumite intervenții dacă mi se par bune, dacă intuiesc că mi-ar îmbogăți discursul, dar, în general, stilul meu în cinema este unul care se bazează pe controlul efectelor. Nu las lucrurile să se nască spontan pe platou, dar dacă se întâmplă, încerc să am și disponibilitatea de a cântări eventualul câștig. Dacă Dumnezeu, în marea Lui invidie la adresa Regizorului Atotputernic – – pentru că orice Dumnezeu își dorește să fie regizor – îmi șoptește ceva la ureche (că toată lumea se bagă în vorbă și toți au idei personale), de multe ori Îl ascult. S-ar putea să licărească acolo vreo idee bună. El vede lucrurile ceva mai de la distanță.
Nevoia de control vine și din faptul că tot dumneavoastră vă scrieți scenariile?
Sigur, eu funcționez pe bază de povești bine construite, drept pentru care însăși această construcție, arhitectura în sine, face parte și ea din farmecul povestirii. Și atunci nu las lucrurile la voia întâmplării, le coc bine. Le gătesc mult înainte să le pun pe hârtie. Și odată puse pe hârtie ele devin, nu neapărat o biblie, ci albia pe care dau drumul râului să curgă.
Care a fost scânteia celebrei replici, după care foarte mulți azi se ghidează în viață: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu’“? A fost ceva ce ați auzit de la altcineva?
Replica îmi aparține, dar nu știu de unde a venit. Cred că s-a născut în mod natural, deoarece personajul Pepe din „Filantropica“, fiind în esența lui un artist, chiar dacă unul cinic, nu putea găsi o expresie care să-l definească mai bine decât aceasta. Să nu uităm, este un „textier pentru cerșetori“, iar replica sintetizează perfect modul lui de a gândi. Nu e o cugetare culeasă de pe stradă. Este un enunț al unui cinism asumat și am avut o bucurie interioară când am găsit formula asta, pentru că am simțit că, prin concizia ei, va deveni memorabilă.
Se încarcă comentariile...
