Misterioasa poveste de dragoste a lui Steinhardt: tânăra cu braţele pline de liliac
0
Deşi una dintre cele mai cunoscute figuri ale culturii române, misterul a plutit întotdeauna peste viaţa personală a lui N. Steinhardt, cel care avea să devină după închisoarea comunistă Monahul de la Rohia. Dincolo de extraordinara convertire la creştinism, a rămas mereu o taină dacă inima lui Steinhardt a bătut vreodată, înainte de marea întâlnire cu Dumnezeu, pentru vreo femeie.
Dar în primii ani de după 2000, apărea la Editura Timpul volumul postum, „Eseu romanţat asupra neizbânzii”, o scriere de tinereţe cu totul diferită de ceea ce avea să lase Steinhardt mai târziu literaturii române. Povestea unei iubiri din tinereţe... cu geloziile ei cu tot, cu tristeţile ei cu tot, cu aripile ei cu tot. „Umblam şi vorbeam şi făceam planuri, mereu altele, şi eu visam şi ea vorbea pentru sine; eu o ceream de mii de ori în căsătorie şi ea, tot de atâtea ori, neobosită, îmi răspundea (iute şi zâmbitoare şi cu glas niţel scăzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ şi-i plăcea să-i încarc braţele, pe la sfârşitul lui aprilie şi-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe şi-i plăcea să-şi încreţească niţel ochii, surâzând, să-şi scuture părul (...) îngăduindu-mi, din plin, absolut, covârşitor, definitiv, să fiu alături de ea fericit”. „Fericirea” a existat, aşadar, şi înainte de „Jurnalul fericirii”.
Apoi, ani întregi, după ce viaţa lui Steinhardt s-a schimbat definitiv, nimeni n-a reuşit să-l facă să vorbească despre tainele inimii lui, nici Ioan Pintea şi nici Zaharia Sângeorzan în volumul lui cu cele „365 de întrebări incomode”. Şi totuşi, minunea s-a întâmplat în volumul de convorbiri al lui Nicolae Băciuţ, „Între lumi”, care are curajul de a întrba direct: „Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare – o femeie?”. Steinhardt trebuie să fi zâmbit şi apoi a avut curajul de a răspunde:
„Cer voie să tac. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare”.
Nicolae Steinhardt nici n-avea cum să nu fi iubit... Dar adierea acestei poveşti din tinereţe, din perioada în care era student la Drept şi se plimba prin zona Cişmigiului cu iubita cu braţele pline de flori de liliac a rămas undeva, într-un sertar al inimii pe care nu l-a mai deschis. Viaţa, începută într-o zi de 29 iulie a anului 1912, l-a purtat spre altceva. S-a născut într-o familie de evrei, undeva, în comuna Pantelimon din judeţul Ilfov. Fiu al lui Oscar Steinhardt, veteran în Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect, Nicu-Aurelian Steinhardt avea să se stingă într-un spital din Baia Mare, în primăvara lui 1989, înainte să vadă cum comunismul a fost dărâmat.
În anii tinereţii, în perioada în care o iubea pe A.G., misterioasa Adina, care nu s-a căsătorit niciodată cu el – cine ştie ce destin ar fi avut Steinhardt, dacă ar fi rămas cu fata cea zâmbitoare cu care se plimba în cartierul din zona Cişmigiu, romantic şi plin de speranţe, în anii în care era student la Drept – Steinhardt nu-şi imagina ce turnură avea să capete destinul lui.
Chiar dacă, aşa cum avea să povestească mai târziu în „Jurnalul fericirii”, descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor – „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (...) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc” – la acel moment, Steinhardt avea alte vise. Scria la lucrarea de doctorat şi frecventa încă de la 17 ani, cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Scria sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 publica primul volum parodic „În genul... tinerilor”, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu, mergea la teatru şi la concerte, făcea cronică dramatică.
Era marcat de copilăria petrecută în mahala, unul dintre lucrurile de care vorbeşte cu mândrie, iar lumea din Pantelimon, aşa frustă şi „nefinisată” i-a marcat existenţa, învăţându-l să reacţioneze altfel la toate mizeriile închisorii şi, mai mult, dându-i o cheie cu totul neobişnuită de a înţelege şi vorbi despre creştinism.
În 1935, respectiv 1937, a publicat două studii în limba franceză, legate de problema evreiască, iar între 1937 şi 1939, Steinhardt circulă prin Europa. Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria sunt ţările în care petrece perioade mai lungi, pentru ca, la sfârşitul acestor doi ani să revină la Bucureşti unde începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu.
După 1940, Steinhardt începe să aibă probleme la Revista Fundaţiilor Regale, pentru că sunt anii epurării etnice, fiind înlăturat, împreună cu Vladimir Streinu, sub conducerea guvernului Antonescu, iar până în 1944 urmează nenumărate privaţiuni. Din 1944, revine la revistă unde îşi continuă cu asiduitate activitatea publicistică. În 1947, va fi din nou înlăturat din pricina unui denunţ. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar şi Viaţa românească.
Perioada aceasta, care va dura până la momentul arestării din 1959, nu este deloc uşoară, fiind dat afară din barou şi refuzându-i-se publicarea textelor. E nevoit să preseteze slujbe necalificate.
La 46 de ani, este arestat şi va fi inculpat în celebrul proces Noica – Pillat. Toţi prietenii lui Constantin Noica, printre care Nicu Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova vor trece prin acelaşi calvar ce va purta diverse nume: Jilava, Aiud sau Gherla...
La 31 decembrie 1959, în ultima zi a anului este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi implicat - culmea ironiei! - în „lotul intelectualilor mistico-legionari”, el, evreul care suferise privaţiunile lui Antonescu. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Noica – Pillat” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Atunci începea marea lui experienţă pe care Virgil Ierunca avea s-o numească „academie şi altar”. Aşa începe „Jurnalul fericirii”. Din nou, cu o adiere a unei prezenţe feminine, care, evident, i-a lăsat o urmă adâncă în inimă:
„Un pahar? N-am spart niciun pahar... Nu ţin minte... (...) Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi-a mea? (...) Mă uit la ea - e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel. Şi sincronic cu ea, şi lumea e alta, suprarealistă. (...) Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fi aievea...”.
Aşa începe coşmarul închisorii comuniste – însoţit de „binecuvântarea” tatălui „să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!” – care se va transforma în experienţa esenţială a vieţii lui. Atunci începea drumul botezului „din apă viermănoasă şi din Duh”, săvârşit de părintele Mina în Celula nr. 18 de la Jilava, într-o scenă aproape teatrală, dacă nu ar fi atât de înfiorător de reală. Steinhardt era actor în propriul rol, iar scena descrisă aproape naturalist, este scena reală în care el a jucat de-adevăratelea rolul vieţii lui: creştinarea.
„Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar, mai ales, deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi, balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăta adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...) La repezeală, părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”.
După botez, viaţa lui Steinhardt s-a schimbat ireversibil, anii tinereţii şi preocupările de atunci, cu iubiri şi adieri romantice au rămas departe. Strălucirea revelaţiei a copleşit totul. Şi chiar dacă felul în care a scris despre Dumnezeu rămâne unul dintre cele mai nonconformiste, cu pagini bulversante, pentru el Hristos fiind gentleman şi cavaler, boierul care iartă totul, care şterge cu buretele păcatele, spre deosebire de diavolul-contabil în al cărui registru nu e loc de vreo ştersătură, Steinhardt a renunţat la lume şi s-a retras la Rohia. El, intelectualul care ţinea cursuri în închisoare, îndrăgostit de filmul „Jesus Christ Superstar”, o spunea cu siguranţa pe care ţi-o dă doar frumuseţea absolută a revelaţiei:
„Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul.”. În cele din urmă, dincolo de asta, nu e nimic.
La Rohia, în mânăstirea de care n-a mai vrut să se despartă niciodată, a rămas după el o plăcuţă: „Aici a locuit între 1980 – 1989 Nicolae Steinhardt. Spirit erudit şi eseist de excepţie. Pe drumul crucii sale îşi găseşte salvarea în soluţia mistică a credinţei. Pustia înverzită a Sfintei Mănăstiri îl păstrează în eternitate.”
Se încarcă comentariile...
