Marius Rizea, actor: „După ce am fost demis de la Teatrul Național, am câștigat premiul «Cel mai bun actor»“ INTERVIU
0Nu a trecut de evaluarea de la Teatrul Național, însă Marius Rizea nu s-a oprit, ci și-a dat seama că totul depinde doar el, iar vorbele marelui său profesor Dem Rădulescu i-au dat putere să lupte în continuare pentru cariera lui în teatru - „Ai drumul tău. Crezi în tine!”.
Chiar dacă a copilărit într-o perioadă cenușie, iar toată lumea împărțea aceeași suferință, Marius Rizea (46 de ani) s-a bucurat de tot ce i s-a întâmplat, fiind mereu „în acțiune“. Mai târziu, această energie a fost canalizată în sport, dansuri populare, dar mai ales în teatru, talent pe care l-a descoperit datorită profesoarei de română, pe care o făcuse să râdă cu lacrimi.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu actorul Marius Rizea despre cum la vârsta de 6 ani știa deja „Luceafărul“, de ce muzica i-a fost terapie în familie, cum a reușit să intre la Academia de Teatru și Film, chiar dacă nimeni nu credea în el, dar mai ales despre cum l-au marcat anii de studenție și întâlnirea cu marele actor și profesor Dem Rădulescu, pe care și acum îl simte pe scenă alături de el.
„Weekend Adevărul“: Știm că v-ați născut și ați copilărit în Râmnicu Vâlcea. Cum a fost copilăria acolo, în perioada comunistă?
Marius Rizea: A fost o copilărie ca a majorității copiilor de atunci – doctrina ne făcea să fim aproape toți în aceeași barcă. Eu mă bucuram de tot ce mi se întâmpla. Așteptam să merg la bunici, pentru mine însemna libertate. Acelea erau momentele în care începeam să iau decizii, umblam mai mereu pe stradă – pe unde nu te așteptai, acolo eram, de dimineață până seară. În vacanțe mergeam la bunici, la țară, într-o zonă foarte pitorească de deal, cu păduri, pomi fructiferi, unde se păstrează și astăzi obiceiurile specifice. Acolo mă leagă foarte multe amintiri și de biserică pentru că am luat contact cu multe dintre ritualurile pe care le au ortodocșii – de la naștere până la înmormântare, eram la toate. Mi-a prins foarte bine de-a lungul timpului. Toată experiența pe care am avut-o mi-a fost utilă mai târziu, m-a ajutat să înțeleg lucrurile mai bine inclusiv în meserie. Sunt un actor intuitiv și întotdeauna mi-am căutat, în bagajul meu de informații și experiențe, personaje care se apropie de cele pe care le jucam – ca mecanism de gândire, tip de reacție, mijloace... Și încercam să construiesc aducându-mi aminte cum se comporta acea persoană. Așa făceam la începutul carierei – plecam dintr-o imitație.
Părinții dumneavoastră ce meserii aveau?
Mama a fost asistentă medicală, iar tata – tehnician într-o antrepriză de construcții-montaj. Viața lor se rezuma la muncă și casă, iar de noi, copiii, își aduceau aminte când trebuia să mâncăm, să ne îmbrace și ne mai întrebau ce facem la școală.
Erați un copil dezinvolt, extrovertit?
Nu aș spune extrovertit. Îmi plăcea de mic să fiu în centrul atenției – mă băteam cu alții pentru poziția de lider, jucam foarte mult fotbal. Îmi plăcea să stau foarte mult afară și abia așteptam să vină pauza pentru a putea ieși să alerg, să mă urc în copaci, să îmi consum energia pe care o aveam. Petreceam foarte mult timp în natură sau alături de alți copii – iarna jucam fotbal cu bucăți de gheață. Eram foarte inventivi – rupeam din grilajele de la cimitire și făceam roți din ele, pe care le puneam în mișcare cu un băț, fumam „pipa păcii din paie“...
„Luceafărul“ la 6 ani
Dar ca elev?
Mi-am văzut de treabă, mai ales în primii ani de școală. Am avut un tată foarte sever, care probabil că a vrut să facă din mine ceva ce nu a putut el să fie și m-a pus să învăț foarte mult. La vârsta de 6 ani m-a pus să învăț „Luceafărul“ și nu știam de ce mă pune să fac asta, iar la 7 ani am învățat „Scrisoarea a III-a“. În clasa I am spus „Luceafărul“ la școală, iar învățătoarea m-a oprit la strofa a X-a. Era uimită. Tatăl meu s-a mândrit oarecum cu acest lucru – îi plăcea ca atunci când veneau rudele pe la noi să spun poezia. Câteodată mai făceam și năzbâtii, nu eram un copil atât de liniștit. Alergam prin clasă și mereu îmi agățam buzunarele de colțurile băncilor, matricolele le puneam pe un scai când intram în școală, apoi le scoteam, cravatele de pionier erau un accesoriu foarte util – ni le puneam pe față și ne făceam găști, le făceam banderolă la fotbal sau baticuț atunci când ne jucam travesti.
Încă de atunci improvizați...
Da. Îmi plăcea foarte mult să povestesc. Ascultam multe viniluri, teatru radiofonic, rețineam povestea și încercam să o reproduc colegilor când mergeam la vreo petrecere sau când stăteam seara în fața blocului, iar ei apreciau. Jucam pe roluri – îmi plăcea să interpretez, făceam voci, mă implicam cu starea respectivă. La școală, mai târziu, am avut o profesoară de Limba și literatura română care iubea foarte mult teatrul, iar la ore, pentru a vedea dacă am reținut o anumită operă, ne punea să povestim sau să jucăm anumite scene/dialoguri din povestiri, nuvele... Eram primul care făcea asta.
Vicecampion național la volei
Ce alte pasiuni aveați?
Mi-a plăcut să fac sport. Mi-am dorit să joc fotbal, dar nu prea eram bun. Pe atunci, era Clubul Sportiv Chimia Râmnicu Vâlcea, care avea secție de juniori. În clasa a II-a, aveam un coleg extraordinar de talentat la fotbal și el m-a dus să dau probe pentru fotbal. Am picat probele pentru că nu ridicam privirea din pământ, nu mă uitam în teren să văd cui să pasez. Am renunțat la fotbalul de performanță, dar am continuat să joc din plăcere. Apoi am încercat mai multe sporturi – haltere, judo, tir cu pistolul.
La volei cum ați ajuns?
În clasa a IV-a, a venit în clasă un domn cu prestanță, trecut de prima tinerețe (se vedea că are stil) și ne-a spus: „Sunt Stilea Laurențiu, fostul antrenor al lotului național de volei al României. Vreau să construiesc la Râmnicu Vâlcea o echipă de juniori cu care să merg mai departe“. A doua zi am mers la sala de sport, alături de alți 30-40 de băieți, și ne-a păstrat pe toți. Însă dânsul știa că va fi o sită care îi cerne. Sportul m-a ajutat foarte mult, în primul rând prin faptul că m-a responsabilizat și nu m-am mai mințit. Înainte mințeam gratuit, fără niciun rost. Mi-am dat seama că nu mai merge așa. Atunci când ești într-o echipă, iar rolul tău este la fel de important precum al celuilalt și trebuie să câștigăm împreună, te face să conștientizezi că trebuie să fii la cel mai înalt nivel pentru a câștiga. Mi-a plăcut modul în care a lucrat cu noi – ne-a luat de la zero și am făcut performanță. Ne cunoștea foarte bine și a reușit să creeze o echipă omogenă. Făceam niște faze de volei pe care nu le mai vezi nici astăzi. Am fost vicecampioni naționali, la juniori 3. Am fost învinși de Dinamo, dar am jucat foarte bine.
Mai aveați și alte tipuri de activități?
Am mers inclusiv la dansuri populare. Tot ce am făcut în acea perioadă mi-a fost de folos și m-a ajutat mai târziu. Contactul cu scena l-am avut inclusiv la dansuri, dar era alt tip de evoluție. Am prieteni foarte buni de atunci.
Știm că vă place foarte mult rockul. Cum a început dragostea pentru această muzică?
Aveam un coleg de clasă al cărui frate mai mare cocheta cu ideea de muzica folk, participase chiar la Cenaclul „Flacăra“. Avea o colecție întreagă de viniluri și un pick-up foarte bun. La vremea respectivă, erau celebrele radiouri mari Gloria, care prindeau și Programul 3, căruia i se mai spunea Radio Tineret și care dădea muzică rock sau așa-zisa muzică „aproape interzisă“. Joia și marțea, la ora 13:00, era „Formații rock“ sau „Grupuri vocal-instrumentale“. Așa am început să ascult rock.
Mergeați la concerte?
Mergeam, dar pe atunci erau foarte puține. Din fericire, câțiva dintre colegii mei s-au unit și, cu ajutorul primăriei, au reușit să reactiveze celebrele Constelații Rock – un festival anual de muzică rock, unde veneau formații debutante și concertau două-trei zile. Veneau formații din toată țara, iar unele dintre ele au reușit să confirme și să fie recunoscute la nivel național. Erau formațiile din Râmnicu Vâlcea – de exemplu, Antract, care atunci abia debutase. Venise și Metropol, Riff (din Sibiu). Era foarte fain acest festival.
„Muzica m-a salvat“
Cum făceați rost de muzică?
Cu intervenții, nu prea găseai, mai ales că eram și într-un oraș din provincie. Norocul multora dintre noi care iubeau muzica bună a fost un polonez, Micikowski, care se mutase în oraș. Era un tip destul de influent și a reușit să înființeze în vremea comunistă un studio de înregistrări, cu echipamente audio de o performanță incredibilă. După ce ieșeam de la școală, pierdeam multe ore în acest studio. Tatăl meu a reușit să procure un casetofon japonez Mono Sharp și avea o mulțime de casete pe care le înregistrase cu muzică sârbească, populară. Toți banii de care făceam rost în acea perioadă îi foloseam pentru a înregistra muzică pe aceste casete, i le ștersesem aproape pe toate. Polonezul aducea muzică pe benzi de magnetofon – Pink Floyd, Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath, Rainbow, AC/DC, Iron Maiden, Judas Priest – și înregistram pe casetă, era un leu minutul – erau casete de 60 sau 90 de minute. Pentru noi, copii fiind, 60 de lei erau bani – de exemplu, mie îmi dădea mama 3 lei la școală pentru pachet. Adunam bani de la colindat, de la ziua mea sau mai făceam bișniță – o geacă pe casetă, pe timbre, abțibilduri.
Și când a aflat?
La un moment dat, când aveam musafiri, a vrut să asculte muzică la casetofon și a pus una dintre casetele lui favorite cu muzică sârbească. Eu nu am vrut să i-o șterg, dar muzica semăna foarte bine cu cea de pe o altă casetă, și am crezut că i-am păstrat-o pe cea bună. Când a pornit casetofonul a început melodia „Ram it Down“, Judas Priest (n.r. – începutul piesei este un țipăt lung). Efectiv a luat casetofonul și l-a aruncat. Toată lumea s-a speriat de melodie. Mereu spunea de mine că sunt cu „rociu“ (n.r. – rockul) și nu învăț. Eram într-adevăr cu rockul, și de fapt învățam, dar el nu prea știa.
Ce rol a jucat muzica în viața dumneavoastră?
Muzica m-a salvat, mă refugiam în ea, evadam, era modul în care puteam fi eu. Tatăl meu era foarte sever, avea probleme, iar în familie nu era armonie. Muzica era terapie. Îmi amintesc că un prieten foarte bun avea un casetofon stereo și pentru a asculta stereo mă puneam cu fruntea în zona în care era caseta pentru a avea difuzoarele la distanță egală de urechi și stăteam acolo ore în șir. Căștile au venit foarte târziu și era bătaie pe ele.
„Părinții mei voiau să fiu preot, admiterea la Teatru era o himeră pentru ei“
Drumul dumneavoastră în actorie cum a început?
În clasa a IX-a, profesoara mea de Limba română m-a pus să povestesc basmul „Harap Alb“. O oră am fost în elementul meu, am jucat tot: albinuțele, Spânul, ursul, salatele, împărații, Harap Alb. La finalul orei, colegii mei erau pe jos de râs, iar profesoara râdea cu lacrimi și mi-a spus că nu a mai râs așa niciodată. M-a întrebat dacă vreau să merg la Teatru: „Eu am mai văzut copii talentați, dar așa ceva...“. Mie îmi intrase pe-o ureche și îmi ieșise pe cealaltă. În ora următoare a mers la colegii de la profilul uman și le-a spus de mine, iar în acea clasă, unul dintre elevi făcea cursuri de teatru la Școala Populară de Arte. I-a povestit profesoarei de Teatru și ea l-a rugat să mă convingă să merg să o văd. A insistat acest băiat două săptămâni și m-a convins.
Care a fost primul spectacol pe care l-ați avut?
Se numea „Mofturi la Union“, fiind un scenariu după „Momente și schițe“ a lui Caragiale, inclusiv cu niște fragmente din piesele de teatru. Am fost și la un festival de teatru pentru tineret (de amatori) la Slănic Prahova, unde am avut un succes nebun. Atunci am primit premiu pentru „cel mai bun actor“. Ulterior, am făcut un spectacol foarte bun, „Angajare de clovn“, după Matei Vișniec, pe care, dacă l-am juca și acum, ar merita să fie văzut. A fost un spectacol bun, cu multe dedesubturi, cu o energie fabuloasă. Un prieten foarte bun, care m-a văzut la premieră, mi-a mărturisit recent că și acum își aduce aminte de spectacol și de cât de buni eram. În perioada aceea, și datorită tinereții, dar și a lipsei altor mijloace de distracții, noi mergeam la teatru și stăteam cu orele – plângeam, râdeam și făceam tot ce ne trecea prin cap, canalizându-ne toată energia acolo.
O himeră devenită realitate
Și apoi ați dat la UNATC într-un an în care competiția a fost foarte mare. Cum a venit decizia aceasta?
Inițial voiam să rămân în volei, să fac inclusiv pedagogie, dar apoi am început să văd teatrul ca pe ceva mult mai serios. În ultimul an de liceu, m-am pregătit pentru admiterea la Academia de Teatru și Film (n.r. – UNATC).
Părinții v-au sprijinit?
Nu a crezut nimeni în mine, nici măcar părinții mei, ci doar eu. Pentru ei, plecarea mea la București să dau la Teatru era o himeră. De asemenea, era o idee preconcepută legată de această facultate – intră doar cei care au relații sau cei care sunt copii de actori.
Dar ei ce meserie voiau să aveți?
Mama voia să fiu preot, iar pentru tata, marea mea realizare ar fi fost dacă aveam permis de conducere pentru toate categoriile, pentru că astfel sigur nu muream de foame.
Cum a fost impactul cu Bucureștiul?
Foarte greu. Veneam dintr-un oraș de provincie, nu fusesem niciodată în București, decât în trecere către mare. Pentru mine, Bucureștiul a fost wow. Am vrut să fug acasă. Am reușit cu greu să găsesc un spațiu de cazare, unde să pot sta pe perioada examenului de admitere, la fratele unui coleg, la căminul Agronomiei, unde erau mai mulți într-o cameră.
Dar examenul de admitere?
Competiția a fost mult mai acerbă decât este în prezent. În 1994, la Actorie erau disponibile 8 locuri la fete și 12 la băieți, dar se înscriseseră 500 și ceva de fete și 380 de băieți. Ulterior, au suplimentat locurile la fete, ajungând la 12. Pentru proba de povestire, am ales ceva despre un profesor care se prefăcea că este bolnav psihic și îi lăsa pe studenți să îl analizeze – el povestea cât de traumatizat este atunci când îi pun studenții întrebări. În comisie erau Sanda Manu, Gheorghe Visu și Doru Ana. Am avut niște emoții cumplite. Am dat examenul pe un podium de 2 metri pe 2, cu reflectoare pe mine, iar în sală asistau și studenți la Actorie, ceea ce pentru mine a fost un avantaj. Sanda Manu mi-a spus: „Drăguță, nu ne interesează cum te-ai pregătit tu la Râmnicu Vâlcea, vreau să ne povestești tu așa cum ai povesti ce ai făcut de dimineață“. Mi-a spus asta de două ori, iar atunci s-a întâmplat declicul. Stăteam cu capul în mâini și îmi ziceam „Ce vrea femeia asta de la mine? Trebuie să fii tu, să fii normal, să fii credibil și adevărat“. În momentul în care m-am ridicat, studenții au început să țipe – au observat diferența pe fața mea, a fost cu totul altceva. Acesta a fost pragul cel mai important din cariera mea.
Și după ce ați intrat la Teatru, părinții ce-au spus?
Pentru părinții mei și pentru tot cartierul a fost un șoc. Când am plecat să dau admiterea se spunea despre mine „Unde se duce, mă, ăsta? Ce caută? Se găsi el să dea la Teatru. Vai de capul lor!“. Când m-am întors după ce intrasem la facultate, ne saluta tot bulevardul, iar mamei îi puneau aceeași întrebare „E adevărat, a intrat?“. Cea mai mare bucurie a mamei, exceptând faptul că ne-a avut pe noi, a fost că am intrat la facultate. Am învățat din toate aceste experiențe, dar ele rămân în suflet, nu le pot uita. Am zâmbit și am mers mai departe.
„Când Dem Rădulescu intra în clasă, ni se lua respirația“
„Weekend Adevărul“: Întâlnirea cu lumea universitară, cu marii profesori și actori, cum a fost?
Marius Rizea: Când i-am văzut pe Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, Dem Rădulescu, Sanda Manu, Florin Zamfirescu, Ion Cojar, am fost copleșit. Mă întrebam „Ce caut eu aici?“. Și mi-am zis că am venit cu un scop și trebuie să îl duc mai departe.
Știm că inițial ați fost la clasa lui Grigore Gonța...
Întâlnirile, în această meserie, sunt foarte importante, și am avut norocul să întâlnesc oameni de mare calitate, care și-au pus amprenta asupra vieții mele nu numai ca student și ca actor, ci și ca om. Pe mine m-a ales Grigore Gonța să fiu la clasa lui. Nu am cum să nu îi mulțumesc că m-a văzut și m-a ales. Ulterior, am ales să plec de la clasa lui – nu era compatibilitate, avea un stil care nu mă făcea să mă manifest la adevărata mea capacitate.
Dem Rădulescu, un părinte
Cum v-ați transferat la clasa lui Dem Rădulescu, asistent George Ivașcu?
Cu greu. Nu mi-a fost ușor să fac asta, mai ales în primul an de facultate, când nu prea se puteau face transferuri pentru că profesorii își făceau clasele lor, cu anumite tipologii, și le construiau precum mici trupe de teatru. Am creat un mic dezechilibru atunci când m-am transferat, dar decanul Gelu Colceag m-a înțeles. Timp de o lună am mers la clasa lui Dem Rădulescu, fără să anunț în partea cealaltă că vreau să mă mut și îmi puseseră absențe. Când am venit în clasa lui Dem Rădulescu, prima dată, George Ivașcu i-a spus: „Domnu' Rădulescu, băiatul vrea să se mute la noi, a venit și a lucrat cu noi“. Iar Dem Rădulescu a răspuns: „Eu am crezut că este audient. Dragă, nu mă interesează, eu mi-am făcut clasa mea, să se ducă înapoi, eu nu am loc pentru el“. Când am ieșit pe coridor, am dat de Grigore Gonța, care aflase și mi-a spus supărat: „Îmi pare rău, a fost alegerea ta“. Apoi m-am dus cu lacrimi în ochi la decan, i-am spus adevărul, m-a certat. La vremea aceea, eram îndrăgostit de o colegă, i-am povestit despre asta. Gelu Colceag a vorbit cu Dem Rădulescu, iar când am intrat în clasă mi-a spus: „Dragă, am vorbit cu decanul. Deocamdată nu știm ce va fi cu dumneata, dar până se lămurește situația, o să stai la noi în clasă“. Eram foarte cuminte, implicat, lucram și i-a plăcut de mine.
Cum era ca profesor? Cu ce amintiri ați rămas despre el?
Pentru mine a fost ca un părinte, dar ca profesor era extrem de sever. Însă când iubești foarte mult un actor, poți face abstracție de lucrul acesta. Îl adoram, îi știam toate replicile din filme, știam pe de rost „Momentele vesele“. Niciodată nu începea cursurile până nu ne făcea să râdem, crea o atmosferă caldă, deși ne mai certa, pentru că unii colegi mai lipseau de la cursurile teoretice sau de la cele practice. Îi plăcea foarte mult de mine. Li se adresa colegilor mei pe numele de familie, dar mie îmi spunea Marius, pentru că încă nu eram al lui. După câteva săptămâni, într-o pauză, când mâncam la fereastră, mă trezesc cu o palmă părintească pe spate – „Te-am trecut în catalog“. Momentul acela a fost pentru mine ceva de nedescris. Am învățat foarte mult de la un om, profesor și actor cum nu cred că va mai fi. Aveam de învățat, în primul rând, de la actorul Dem Rădulescu, care a fost un geniu. Când intra în clasă, ni se lua respirația – parcă intra un zeu sau un sfânt, așa aură avea! Era o personalitate incredibilă. Noi, studenții, eram ca puii lui. Ne dădea 10 tuturor la examene și profesorii se mirau, dar el spunea: „Pentru că eu am lucrat cu ei. Eu dau nota nu pentru examenul de acum, ci pentru munca pe care am făcut-o cu ei“. Se bătea pentru noi până în pânzele albe. Toată facultatea s-a luptat ca fiecare dintre noi să fim actori cu personalitate. Ne-a spus clar că este o meserie de cursă lungă, că nu ne va aștepta nimeni cu covorul roșu în teatru, că nu vom ajunge toți în teatru – „Dacă doi din voi (n.r. – 16 studenți) vor ajunge actori de primă mână, eu mi-am făcut meseria ca pedagog“. Îl pomenesc și povestesc despre domnia sa zilnic. Îl simt și pe scenă, îmi e alături. Iubesc această meserie cu toată ființa mea.
„Teatrul e mirare“
De la Dem Rădulescu ați învățat să improvizați?
Improvizație în sens. Îi plăcea foarte mult să fim vii în scenă. Motto-ul lui era „Teatrul e mirare“. Studenți fiind, nu prea înțelegeam ce vrea să spună. Și, într-adevăr, pe scenă trebuie să te miri de tot – de ce se întâmplă cu și în tine, dar și în jurul tău. Acesta este de fapt adevărul, și, până la urmă, chiar viața. Îi plăceau foarte mult actorii care știau să tacă – „Ce se întâmplă dincolo de replică într-un spectacol?“. Un actor nu trebuie să spună tone de text pentru a face un personaj. Improvizația trebuie să fie în sens, să nu se rupă de personaj.
Ce altceva ați mai învățat de la el?
Să știi ce cauți. Când vii pe scenă ca personaj, trebuie să știi de ce faci asta – ai un scop și trebuie să îl duci până la capăt. Dacă tu știi ce ai de jucat, atunci și spectatorul înțelege. Când intri în scenă, vii cu o poveste pe care trebuie să o spui, iar dacă uiți o replică o înlocuiești și duci mai departe, pentru că nu îți uiți scopul.
Cunoscând personajul foarte bine, replica improvizată vine cumva de la sine...
Oricum, în cazul în care chiar ai nevoie, te pot ajuta și partenerii. Mie mi s-a întâmplat tocmai atunci când improvizam. Când improvizezi și ieși puțin de pe traseul piesei, că ți-a venit să faci ceva anume și deviezi, nu știi să te mai legi și să revii pe traseu. Dacă tot improvizezi, trebuie să o faci astfel încât să revii bine pe traseu. Întotdeauna mi-au plăcut improvizațiile. Un spectacol nu se termină la premieră, ci atunci abia începe – poți lucra la un personaj în sute de reprezentații.
Aceste improvizații depind și de public?
Da, pentru mine publicul este un factor important. Reacțiile publicului întotdeauna îți dau un alt tip de joc, de energie, pentru că este oglinda ta, nu poți juca făcând abstracție de el. Și ascultarea lui contează. Când publicul tace împreună, este un moment în care știi sigur că povestea merge bine. Tot ce facem pe scenă se desfășoară în funcție de reacție. Transferul de energie este mirajul scenei și al meseriei noastre – noi dăm și primim înapoi.
Dar simțul umorului de unde îl aveți?
L-am moștenit de la tatăl meu, care era un tip hâtru căruia îi plăcea să fie în centrul atenției, pus la glume mai tot timpul, foarte iubit la serviciu de colegii lui, era haios. Contează să descoperi comicul în anumite situații. Mi-a plăcut întotdeauna să caut partea comică a lucrurilor. L-am iubit și îl iubesc în continuare pe Louis de Funès, un actor de geniu. Din păcate, în ultimul timp, se râde din ce în ce mai puțin, iar cel mai trist este că se râde la ce nu ar trebui.
Din provincie, înapoi la Capitală
După terminarea facultății, ce perspective aveați pentru a vă face meseria?
Atunci, în București erau doar teatre de stat, nu era niciunul privat. Singura noastră șansă de a ne putea face meseria era să mergem într-un teatru. Nu speram la București, se intra foarte greu. În ultimul an am făcut practică la Studioul Casandra, unde studenții de la Actorie și cei de la Regie construiau spectacole, la care venea publicul plătitor. Veneau directori de teatru, regizori și alți oameni din domeniu pentru a ne vedea. În ultima săptămână de an școlar – săptămâna absolvenților – după fiecare spectacol ne întâlneam cu ei și ne invitau să colaborăm sau voiau să ne angajeze. Eu și alți colegi ne-am gândit să facem un stagiu de un an-doi, care să ne ofere și condiții de cazare. Am plecat la Sfântu Gheorghe, unde director era Radu Macrinici. El a fost singurul care a fost de acord să dăm concurs la București atunci când se ținea, chiar dacă eram angajați la teatrul lui.
Apoi ce a urmat?
Am intrat prin concurs la Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sfântu Gheorghe în septembrie, iar în decembrie s-a anunțat concurs la Teatrul Național din București.
„După ce am fost demis de la Teatrul Național, am câștigat premiul «Cel mai bun actor»“
Dar nu ați stat foarte mult la Teatrul Național...
În 2001, s-a schimbat sistemul politic din România și la Național a venit director Dinu Săraru. Atunci s-a făcut o comisie de evaluare și au fost invitați toți actorii angajați cu contracte pe durată determinată pentru a fi evaluați, printre care și eu. Atunci aveam un singur spectacol, ca debutant, deci am tratat cu foarte mare seriozitate acea evaluare, m-am pregătit foarte bine pentru că voiam să arăt că merit să fiu acolo. Din păcate, nu am trecut. Atunci mi-am dat seama că din momentul acela de mine depinde cum voi evolua în continuare. Când am terminat facultatea, domnul profesor Dem Rădulescu mi-a spus așa: „Este o meserie de cursă lungă, nu o să te aștepte nimeni cu covorul roșu în teatru, nu o să lucrezi mereu ce-ți place. Ai încredere în tine ca actor. Ai drumul tău. Crezi în tine“. Deci dacă un mare actor și profesor mi-a dat gir, încredere și m-a aruncat în lupta aceasta, nu aveam cum să depun armele, chiar dacă pierdusem angajarea de la Național. Atunci mi-a venit ideea de a intra într-o competiție.
Și ați participat la Gala Tânărului Actor, unde ați și luat premiul pentru „Cel mai bun actor“...
În acea perioadă se închideau înscrierile la Gala Tânărului Actor. M-am dus la concurs cu momentul pe care îl pregătisem pentru evaluare și m-am calificat în finală. Am participat și la grup, și la individual. În juriu erau Ștefan Iordache (președinte), Tudor Mărăscu, Felix Alexa, Cristina Modreanu. Oamenii cu care m-am întâlnit în meseria asta m-au confirmat și au fost alături de mine pe tot traseul de până acum. Și am și câștigat la Mangalia premiul pentru „Cel mai bun actor“. A doua zi, în presa de specialitate a apărut un articol „Cel mai bun tânăr actor din România, demis de la Teatrul Național din București“. Acel articol a ajuns și pe masa directorului Teatrului Național, care nu fusese în acea comisie de evaluare. Am fost invitat în biroul lui și am spus din nou momentul. Mi-a spus că la Teatrul Național e locul meu și că urmează să fiu distribuit, ceea s-a și întâmplat, dar mai târziu.
Dar unde ați jucat?
M-am angajat la Teatrul „Ion Creangă“ prin concurs, pentru Cornel Todea, care era amfitrionul Galei. Acolo am fost distribuit imediat într-un spectacol. Iar la TNB urma să se monteze spectacolul „Mofturi la Union“ (în care debutasem la Râmnicu Vâlcea), iar pentru că un coleg a refuzat să joace într-o schiță, Gelu Colceag, care era regizor, m-a ales pe mine. Apariția mea în spectacol și acel moment... a fost punct ochit, punct lovit. Era cel mai bun moment din tot spectacolul. La premieră a fost președintele țării, iar după spectacol a vrut să mă cunoască. Mi-a spus că după Costache Antoniu, un mare actor care făcuse acel personaj, nu a mai văzut o interpretare atât de reușită. Directorul teatrului, care era lângă noi, a spus că sunt actorul Teatrului Național, dar i-am răspuns: „Nu“. A doua zi, la prima oră, am fost chemat, iar din acel moment lucrurile au mers pe linie dreaptă.
Oamenii, întâlnirile și norocul
Ce a contat foarte mult pentru cariera dumneavoastră?
Întâlnirile pe care le-am avut, oamenii în care am crezut, pe care i-am ascultat și i-am simțit alături, iar atunci când mi-a fost mai greu i-am avut în inimă și în minte. În această meserie contează mult și norocul, dar trebuie să fii extrem de activ, dedicat, muncitor și să ai un respect pentru actorie și să ai parte și de anumite întâlniri.
De-a lungul carierei ați avut multe roluri, dar, dintre toate, care vă sunt mai apropiate de suflet?
Rolul lui Nicu Fundulea din „Visul unei nopți de vară“, în regia lui Felix Alexa, și cel din „Un duel“, în regia lui Alexandru Dabija, unde jucam un popă rus. De asemenea, și rolul din „D'ale Carnavalului“, în regia lui Gelu Colceag – Un catindat, precum și Cetățeanul turmentat din „O scrisoare pierdută“. Dar mai ales rolul din „Vizita bătrânei doamne“, în regia lui Alexander Morfov, unde joc rolul Primarului, spectacol despre care cred că e cel mai frumos de la Teatrul Național București de când sunt eu actor aici. Toate rolurile îmi sunt dragi.
Publicul vă știe atât de la teatru, cât și de pe marile și micile ecrane...
Este o bucurie de nedescris când mă întâlnesc pe stradă cu oameni și aproape cu ochii umezi îmi mulțumesc pentru ce fac și se bucură.
În ce proiecte sunteți implicat în prezent?
La Teatrul Național din București, unde joc în mai multe spectacole – „Micul Infern“ ( regia Mircea Cornișteanu), un spectacol longeviv, cu peste 350 de reprezentații, care prezintă o poveste în care ne regăsim foarte mulți dintre noi, comedia „Allegro, ma non troppo“, „D'ale Carnavalului“, „Bolta cerească“ (regia Gelu Colceag), „Papagalul mut“ (regia Nae Caranfil), „O scrisoare pierdută“ (regia Horațiu Mălăele), „Preșul“ (regia Mircea Cornișteanu), „Viforul“ (regia Alexandru Dabija). De asemenea, la Televiziunea Română colaborez cu emisiunea „Gala umorului“, în care se dau momente din arhivă, care îmi sunt foarte dragi. Când eram puști, mă uitam la aceste momente și visam la actorie.
Se încarcă comentariile...
