Luxul lui „Soljeniţîn de Basarabia“ în infernul din Siberia: umorul. „În timpul lui Stalin, erau cele mai hazlii anecdote“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alexei Marinat- în dreapta - student la filologie, Universitatea de stat din Chişinău. Ultima fotografie înainte de arest (1947 )                                                                                                                                          Fotografii: Arhiva Personală a lui Andrei Marinat, fiul scriitorului
Alexei Marinat- în dreapta - student la filologie, Universitatea de stat din Chişinău. Ultima fotografie înainte de arest (1947 )                                                                                                                                          Fotografii: Arhiva Personală a lui Andrei Marinat, fiul scriitorului

Alexei Marinat, autorul unor pagini cutremurătoare de reportaj din mijlocul terorii siberiene, nu şi-a pierdut niciodată umorul şi autoironia, armele care l-au ajutat să supravieţuiască timp de şapte ani şi jumătate în Gulag. Supranumit „Soljeniţîn de Basarabia“ datorită ascuţimii condeiului, Marinat face parte, însă, din categoria scriitorilor care au fost uitaţi, iar, odată cu ei, şi literatura lor.

Pe  27 mai 1947, Alexei Marinat, erou de război, decorat de Stalin pentru curajul de care dăduse dovadă în operaţiunile militare din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, era condamnat de tribunalul militar din Odesa la zece ani de închisoare. 

Student la Litere, la Chişinău, în vârstă de doar 22 de ani, Marinat fusese pârât de către un prieten care dusese la Securitate „zilnicele“ pe care acesta le scria în limba rusă, texte în care îşi exprima dezacordul faţă de regimul sovietic.

De doar cinci minute au avut nevoie bolşevicii pentru a face să se disipeze un deceniu dintr-o viaţă. L-au aruncat într-un lagăr din regiunea Irkutsk, unde avea să lucreze la construcţia căii ferate Baikal-Amur (BAM). 

Totuşi, în ciuda torturii psihice şi fizice care se desfăşura în gulag aproape ca o entitate vie, Alexei Marinat nu avea să se lase: a continuat să scrie despre experienţele din timpul detenţiei, creionând, de asemenea, biografiile a 200 de colegi de suferinţă, motiv pentru care a ajuns să fie cunoscut drept „Soljeniţîn al Basarabiei“. 

„Eu şi lumea“, „Călătorii în jurul omului“, „La doi paşi de fericire“, „Urme pe prag“ sunt doar câteva dintre scrierile în care Alexei Marinat rememorează episoadele la care a fost martor în Gulag, cu răceală obiectivă sau, dimpotrivă, cu mult umor, totul pentru ca aceia care au scăpat la aruncarea cu zarul a sorţii istorice să nu uite. „Weekend Adevărul“ a vorbit cu Andrei Marinat (54 de ani), fiul regretatului scriitor, cel care are grijă astăzi, la Chişinău, de moştenirea literară lăsată de tatăl lui.

Originile nesănătoase

La procesul de cinci minute al lui Alexei Marinat s-a ţinut cont şi de originea socială „nesănătoasă“ a acestuia, în special de pe filiera tatălui. Născut la 24 mai 1924, era fiul Ecaterinei Săndulescu şi al lui Roman Marinat, doi români pe care ororile regimului stalinist nu i-au ocolit. Tatăl celui care avea să fie numit „Soljeniţîn de Basarbia“ fusese arestat în timpul marii terori din 1937, fiind eliberat după doi ani fără să i se dezvăluie însă motivul pentru care fusese maltratat de către autorităţile bolşevice. Ani mai târziu, în 1941, devenea primar al satului Valea Hoţului (Anadol-ul de astăzi, regiunea Odesa, Ucraina), sub administraţia românească a Transnistriei. 

Colaborarea cu românii nu a rămas nepedepsită, astfel că, în 1944, Roman Marinat (foto: dreapta) era arestat şi condamnat la 15 ani de detenţie, fiind eliberat abia după 12 ani. Ulterior, actele contrarevoluţionare de care era acuzat fiul erau întărite de istoria „pătată“ a tatălui.

Roman Marinat_foto_Arhiva personală_Andrei Marinat

Cât despre mamă, aceasta se stingea din viaţă într-o noapte geroasă din februarie 1931, după un episod încărcat de umilinţă şi durere, când bolşevicii, înarmaţi cu pistoale, îi scoseseră pe toţi afară din casă. Acolo, pe zăpadă, Ecaterina Marinat murea născându-i lui Alexei un frate, cel de-al cincilea copil, care a supravieţuit. 

„Răcnetele ei rupeau bolovanii mari din cerul sticlos care se lăsase tăcut şi indiferent asupra cătunului Fedoseevka, ce se afla la o jumătate de drum între gara Mardari şi satul Valea Hoţului. Era mama mea, Ecaterina Marinat. După numele de fată – Săndulescu, născută în satul Valea Hoţului, într-o familie de gospodari înstăriţi“, nota, ulterior, scriitorul Marinat în caietele sale.

Privind înapoi, am putea spune că tânărul Alexei a avut un vis premonitoriu cu privire la arestare. Pe 19 mai 1947, se făcea că este prădat de hoţi, trezindu-se ud leoarcă şi cu un galop în capul pieptului. Biciul realităţii regimului stalinist nu avea cum să nu atingă spinarea tânărului scriitor, căci
în jurnalele sale, descria cum stătea în fapt situaţia cetăţenilor din Moldova: o moarte lentă, supravegheată atent de foametea organizată. Altfel spus, tânărul Alexei era martorul semnatar al adevărului. 

„Pe strada centrală am dat de un om care şedea culcat la pământ, în nemişcare. Vania l-a ghiontit, vrând să afle ce-i cu el. Dar era ţeapăn-cremene. Murise de foame. Dar de ce nu era umflat? Noi doar ştim care-s semnele foametei! Acesta a murit, se vede, nevrând să mai aştepte semnele” - însemnare din 23 ianuarie 1947. „Astăzi mi s-a povestit cum pregătesc oamenii mâncare în satele Moldovei. Dezgroapă mormintele de animale, scot oasele. Le taie în bucăţi mai mici, le macină şi le fierb cu sare. Felul doi: crupe fierte, făcute din hlujeni de păpuşoi. Taie încălţămintea, opincile, în bucăţi mai mici, şi le fierb. Taie copaci, fac rumeguş şi îl fierb”- însemnare din 24 martie 1947.

Reportajele din tren: oameni sau cocostârci uriaşi?

Alexei Marinat a fost trimis în lagărul special numărul 7, din regiunea Irkutsk, codificat „Ozerlag“. Timp de doi ani, a continuat să îşi scrie „zilnicele“, adunând trei volume sub numele de „Zilnicul Naturii“, unde se regăseau aproximativ 200 de biografii ale oamenilor pe care i-a cunoscut în lagăr. Într-o noapte, unul dintre temniceri, „băiat bun de altfel“, l-a prevenit că va fi dus la carceră. Crezând că „Zilnicul Naturii“ este cauza, a decis să ardă caietele făcute din foi legate cu aţă, în soba pentru uscarea pâslelor. În mod ironic, încarcerarea avea însă legătură cu alte încălcări ale regimului sever din lagăr. După acest episod, Alexei Marinat avea să îşi facă zilnicul doar în memorie, una extraordinară, care a reţinut în detaliu felul în care spiritul şi trupul omului erau chinuite în lagăr, precum şi chipurile fraţilor de suferinţă.

În februarie ’49, tânărul Alexei era urcat în tren şi dus într-un alt lagăr. În peretele vagonului exista o mică gaură prin care se putea vedea traseul şi unde ochiul său şi al lui Goldman Iakov Matveevici, traducător din limbi clasice, observau cu rândul. Descriau cu voce tare ce văd pentru ca toţi ceilalţi din vagon să ştie – reportaje, după cum explica Marinat. 

„Văd pe o vale întinsă nişte fiinţe împrăştiate pe zăpada albă, îmbrăcate în haine întunecate, dar la fiecare, din partea dreaptă, atârnă o dungă albă.“ 

De la această imagine s-au iscat discuţii în vagonul nefericiţilor condamnaţi pentru crime imaginare: oameni sau cocostârci uriaşi? Ce era cu dunga albă? Costume împotriva radiaţiilor? Dacă asta era situaţia, atunci erau pur şi simplu terminaţi.

Ţinta cu numărul R-886

La kilometrul 152, trenul se oprea, iar toţi pasagerii erau debarcaţi, orânduiţi în coloane şi întâmpinaţi de „câini ţinuţi de cureluşe, câini răi, care hămăie tot timpul spre noi şi ne arată colţii albi şi sunt gata să se arunce asupra noastră dacă soldaţii din escortă le-ar da drumul“. Alexei Marinat aparţinea acum de colonia 010 – o nouă viaţă de lagăr. El, reprezentant al celui mai periculos duşman al puterii sovietice, ideologicul, îşi pierdea numele, fiind redus la un număr, R-886, cusut pe genunchiul pantalonilor, pe spatele pufoaicei şi pe partea din faţă a căciulii. 

Avertizare: dacă cineva făcea un pas în stânga sau în dreapta, era împuşcat. La urma urmelor, nu se trăgea într-un om, ci într-o ţintă cu număr.

Alexei Marinat_foto_Arhiva personală_Andrei Marinat
 „Viaţă escortată – nu te prea gândeşti la multe. Mâine – dimineaţa iar sună deş-teptarea, mai vine o zi cu «hai-hai mai repede», «davai-davai», tragi pe tine ce ai, fuga la cantină, pentru a înghiţi porţia de pâine şi a sorbi strachina de ciorbă din castraveţi sau varză murată, şi – la muncă, la tăiat pădure, la cărat pământul cu roaba, la bătut cu târnăcopul, la aşternut traversele, la clăditul liniei de cale ferată – cale a suferinţei”, îşi rezuma scriitorul rutina din Gulag, în „Eu şi lumea“.

Strategia japoneză anti-diavol

La scurt timp, proaspeţii sosiţi descopereau ce era cu siluetele negre cu dungă albă:  prizonieri din armata japoneză, capturaţi în ’45, când URSS cucerise trupele nipone dislocate în Manciuria.  „Sunt numai ofiţeri, condamnaţi la câte 10 şi 25 de ani. Pe soldaţi i-au dus prin alte lagăre, cu un regim mai uşor, tot în Siberia. Dar aceştia sunt socotiţi criminali de război şi sunt repartizaţi în lagărul special numărul 7 de muncă silnică şi cu regim sever.“

Dacă tot avea să îşi piardă tinereţea în gulag, Alexei Marinat decisese să afle „lucruri din altă lume“, de la cei pe care îi întâlnea, estoni, letoni, lituanieni, ucraineni naţionalişti, polonezi, nemţi, unguri, japonezi. Printre aceştia din urmă, întâlnea şi un fost maior din armata japoneză, bun cunoscător al limbii ruse, cu care avea să lege prietenie. 

Astfel, curiosul Alexei afla în sfârşit explicaţia oamenilor cu dungă albă: la fiecare mic repaus din muncă, japonezii trebuia să se spele pe mâini, căci, conform religiei lor, murdăria era legată de diavol. „Îmi explică: «Religia noastră este bazată pe canoane că murdăria este legată de diavol şi..». «Şi trebuie să scăpaţi de diavol prin a vă menţine mâinile curate?!» «Exact!», face el bucuros că l-am înţeles.“

Cum se moare în picioare: „S-a împuţinat milimetru cu milimetru“

Într-un interviu din 2004, luat de Efim Josanu, Alexei Marinat rememora câteva dintre scenele macabre devenite obişnuinţe care populau zilnic lagărele, cum ar fi că tentativele de fugă includeau întotdeauna un om pentru sacrificare, pe care ceilalţi să îl poată mânca. De asemenea, orice mort în lagăr era folosit de cei vii cât de mult se putea. Nimic nu se pierdea, totul se transforma, dar probabil că Lavoisier n-ar fi fost mândru de o astfel de semnificaţie. 

Astfel, rememora Marinat, „dacă în camera deţinuţilor deceda cineva, o zi-două, cei vii întindeau mâna mortului în care i se punea porţia, până când cel care-şi dăduse sfârşitul începea să miroasă. Lagărul era laboratorul unde se experimenta existenţa dincolo de limitele extremale, era iadul fără început şi sfârşit“.

Alexei Marinat a redat infernala realitate a lagărelor fără înflorituri, simplu, rece, obiectiv, ca un jurnalist – ceea ce avea să şi devină după reabilitare. Printre biografiile realizate de scriitor se numără şi cea a unui armean care, încrezându-se în propaganda sovietică, şi-a luat familia – soţia, şi cei doi băieţi, de 18 şi 20 de ani, şi i-a dus la Odesa. 

O mişcare curajoasă, în speranţa repatrierii. Au fost însă primiţi în aşa-numitul „lagăr filtru“, unde familia a fost despărţită. Ajuns în aceeaşi tabără cu Marinat, vina s-a instalat rapid, colcăind în camerele minţii armeanului. Îşi visa fiii cum îi reproşează că i-a trimis în talpa iadului pe pământ şi, de teamă să nu-şi piardă minţile, a decis: avea să moară demn, în picioare şi în tăcere. 

Nici cei din neam cu el nu l-au putut face să se răzgândească, iar el s-a stins gradual.

„S-a împuţinat milimetru cu milimetru, cum se împuţinează flacăra unei lumânări, apoi s-a stins, s-a topit“. 

Totul într-un metru pătrat de pământ siberian îngheţat, pe care şi-l delimitase cu câteva nuiele. În ziua aceea, nota scriitorul, istoria armenilor fusese din nou schingiuită, căci „înmormântau un om viu... o părticică din neamul lor… o părticică din istoria lor“.

Urmând logica gulagului, moartea armeanului a fost investigată printr-o aşa-numită expertiză. I s-a spart capul, iar cu baioneta i-au pătruns pieptul în dreptul inimii. Armeanul era, în sfârşit, mort şi pentru bolşevici. 

Reabilitarea lui Alexei Marinat  şi medalia cu chipul lui Stalin

Exersarea memoriei şi umorul au fost capitale în supravieţuirea lui Alexei Marinat în lagărul siberian, lucru pe care îl subliniază astăzi şi Andrei Marinat. Fiul scriitorului laudă memoria incredibilă a tatălui său, care nu l-a părăsit până în ultima clipă, ci, dimpotrivă, l-a ajutat să transpună pe hârtie tot ce i-au înregistrat simţurile. Murim ca personalitate, ca popor, în momentul în care nu mai suntem în stare să râdem de noi înşine, spunea la un moment dat scriitorul, vorbind despre cum l-a ajutat umorul să le supravieţuiască bolşevicilor. 

„Luxul umorului şi-l permit numai societăţile civilizate. E un mare lux să râzi de tine însuţi. În timpul lui Stalin, erau cele mai hazlii anecdote”, spunea scriitorul, în 1991, în emisiunea „Teatrul de miniaturi", la TV Moldova.

În fapt, Alexei Marinat a fost eliberat în octombrie 1954, după şapte ani şi jumătate de închisoare, datorită unei fotografii şi unei scrisori. La vârsta de 20 de ani, în ’44, primise ordinul Steaua Roşie, decernat pentru serviciu excepţional în apărarea URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial, moment din care s-a ales şi cu o fotografie. Când a venit comisia de reabilitare la casa părinţilor şi a descoperit poza, membrii săi şi-au dat seama că undeva trebuia să fie o greşeală. Aveau un erou şi ei îl ţineau în lagăr? 

Alexei Marinat_ordinul Steaua Roşie_aprilie 1945_foto_Arhiva personală_Andrei Marinat

Ordinul „Serviciu credincios“  în grad de Cavaler

Marinat avea, în sfârşit, un dram de noroc. Unul dintre ofiţerii care lucrau în lagăr îi era prieten din vremea când luptase pe front. Întrebându-l cum ar putea să îl ajute, Alexei Marinat l-a rugat să transmită o scrisoare redactorului-şef al ziarului „Pravda“. Zis şi făcut de către soţia ofiţerului. Din momentul în care scrisoarea a ajuns în biroul redacţiei, s-a declanşat întreg procesul pentru reabilitare.                         O poză din aprilie 1945.                                                                                                                              Cu ordinul „Steaua Roşie ”

„Însuşi procurorul general al URSS s-a implicat pentru a-l scoate pe Alexei Marinat din lagăr. Acolo a stat cu un general cu care s-a împrietenit. La Moscova, prietenii acestui general, oameni influenţi din armată, i-au propus să rămână la Moscova. Asta, după moartea lui Stalin“, explică fiul scriitorului, Andrei Marinat.

După eliberare, a fost pe deplin reabilitat. „Oameni foarte importanţi i-au propus să vină la Moscova, dar el n-a acceptat, s-a întors în Moldova. Aici a început să activeze ca jurnalist, iar în 1962, i-a apărut primul roman, «Fata cu harţag», apoi în 1966, «Urme pe prag». Popularitatea romanelor în URSS era enormă. Tirajele erau de sute de mii“, completează fiul scriitorului.

În 1955, pentru că fusese absolvit de vina imaginară, scriitorul îşi primea din nou toate decoraţiile de război care îi fuseseră confiscate şi distruse după arestarea din 27 martie 1947. 

Ulterior, a primit şi unele noi: ordinul Steaua Roşie, ordinul naţional al Republicii Moldova, acordat în ’89 de Republica Moldova şi ordinul statului român „Serviciu credincios“ în grad de Cavaler, primit în anul 2000, de la preşedintele Emil Constantinescu. Alexei Marinat avea şi o medalie pe care era gravat chipul lui Stalin, pe care a întors-o invers după ce i-a raşchetat chipul de pe ea. Nu voia să îl poarte pe Stalin în piept, amintind mereu că nu el câştigase războiul împotriva fascimului, ci poporul.  

Alexei Marinat cu nepoata Nicoleta 1987_foto_Arhiva personală_Andrei Marinat

Alexei Marinat împreună cu nepoata Nicoleta, 1987

Paralizia cauzată de întoarcerea acasă

Alexei Marinat şi-a cunoscut soţia, pe Maria Scafaru, în trenul Chişinău-Reni, îşi aminteşte fiul lor, Andrei. Trecuseră câţiva ani de când el revenise din Gulag, iar ea, din Kazahstan, unde fusese deportată cu întreaga familie. 

„Bunelul meu, adică tatăl mamei, Grigore Scafaru, era primarul satului Ciuciuleni. La mijlocul anilor ’30, a fost deputat în Parlamentul României din partea Partidului Liberal. A fost bun prieten cu Ion Inculeţ (n.r. – ministru, parlamentar, preşedinte al Sfatului Ţării, organism care a votat unirea cu România la 27 martie 1918). Atunci când au fost arestaţi, au fost duşi la gară. Acolo, bărbaţii au fost despărţiţi de familii şi duşi în lagărele din Siberia, femeile şi copiii, în Kazahstan. Din Siberia aproape nimeni nu s-a mai întors“, povesteşte Andrei Marinat.

Bunicul lui Andrei Marinat, tatăl Mariei - Grigore Scafaru, într-o închisoare din URSS

Grigore Scafaru în închisoare_foto_Arhiva personală_Andrei Marinat

După 25 de ani, Grigore Scafaru revenea în Moldova, însă lipsa oricărei veşti de la familie în această lungă perioadă avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii. „Când
şi-a văzut familia, după ce s-a întors din Siberia, de emoţii, a avut un atac cerebral. A rămas paralizat. A stat la pat nemişcat 11 ani“, completează fiul lui Alexei Marinat.

Fiica lui Scafaru, Maria, terminase Institutul de Medicină din Kazahstan, dar, revenită în Moldova, era repartizată la lucru în Basarabeasca, în sudul Moldovei. 

„În Chişinău n-avea dreptul să lucreze fiindcă avea un aşa-numit «Bilet de lup». În limba rusă, «Volcii Bilet». Aşa persoane n-aveau dreptul să locuiască în capitalele URSS şi în oraşele mari“, mai explică fiul scriitorului.

Viitoarea doamnă Marinat lucra la gara Basarabeasca, unde fusese repartizată de Ministerul Sănătăţii al RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească), ca medic terapeut la policlinica gării.

Nuntă în opt

Pe vremea când era angajat ca jurnalist la „Tinerimea Moldovei“, Alexei Marinat mergea la Ismail împreună cu fotocorespondentul redacţiei, pentru un reportaj despre un festival al tineretului, unde era aşteptată o delegaţie din Bulgaria. Compartiment după compartiment, gol, până când, într-unul, o domnişoară – doar ea şi o valiză. Alexei i-a spus clar colegului său: „Aici ne oprim!“. 

Jurnalistul era cel mai bun ascultător peste care Maria Scafaru putea să dea, şi cel mai empatic, din motive evidente. Mişcat de povestea fetei din tren, Alexei Marinat i-a promis că o va ajuta să se transfere la un alt loc de muncă. Şi avea să se ţină de cuvânt – cu vârf şi îndesat!

„Peste câteva săptămâni, Alexei Marinat a venit în Basarabeasca. Era primăvara anului 1957. La 1 iunie 1957, Maria Scafaru şi Alexei Marinat s-au căsătorit“, îşi aminteşte fiul, explicând că la acea dată, patru cupluri au decis să facă nuntă comună: Alexei şi Maria Marinat, Gheorghe şi Eugenia Marin (părinţii Doinei Aldea-Teodorovici, cântăreaţă din Republica Moldova), Gheorghe şi Maria Malarciuc şi Arhip şi Ecaterina Cibotaru. „De nănaşi i-au luat pe jurnalistul Alexandru Vasiliuc şi pe actorul Costache Constantinov“, mai adaugă Andrei Marinat. 

Maria Scafaru şi Alexei Marinat, 1 iunie 1957

Alexei Marinat şi soţia_1 iunie 1957_foto_Arhiva personală_Andrei Marinat

După ce Maria Scafaru s-a căsătorit, a putut să se întoarcă la Chişinău. A început lucrul la policlinica de copii din Chişinău, sectorul Poşta Veche,  unde peste ceva timp, a devenit şefa Policlinicii”, mai povesteşte fiul celor doi.

La un an după căsătorie, în 1958, se năşteau trei copii: Victoria Marinat, Ionel Malarciuc şi Doina Marin, care aveau să înveţe în aceaşi clasă, în Chişinău, la şcoala medie N 1, actualul liceu „Gheorghe Asachi“. După încă şase ani, pe 7 decembrie 1964, venea pe lume şi Andrei Marinat, cel care păstrează astăzi cu sfinţenie obiectele tatălui său, de la caiete şi decoraţii la pietrele pe care scriitorul le colecţiona.

Îl întreb pe Andrei Marinat când a aflat de trecutul tatălui său. Îmi spune că nu a ştiut nimic despre condiţia de deţinut politic a lui Alexei Marinat până la „Perestroika“, deci până în ’86-’87, când acesta începuse să publice „Amintiri din lagărul din Taişet“ în reviste precum „Orizont“ sau „Codru“ sau în ziarul „Literatura şi Arta“. Cunoştea însă un lucru de când se ştia pe pământ, anume că tatăl lui era erou. 

„De mic copil ştiam că tatăl meu e erou al războiului, fapt cu care mă mândream foarte mult. Mulţi copii, prieteni, mă invidiau.“

Cele patru cupluri care s-au căsătorit pe 1 iunie 1957, şi naşii lor. Peste 30 de ani, în 1987

Alexei Marinat_nuntă în opt_foto_Arhiva personală_Andrei Marinat

Perfecţiunea literelor româneşti

Alexei Marinat nu doar că şi-a apărat patria, nu doar că a supravieţuit Gulagului, nu doar că a lăsat scrieri – singura amintire – despre oamenii care s-au stins în chinuri în malaxorul lui, ci a fost şi cel care a pledat mereu pentru revenirea la alfabetul românesc în Moldova. Pentru Marinat, literele româneşti care îmbrăcau graiul moldovenilor până la război erau perfecte. Dezamăgirea lui Marinat ţinea şi de faptul că, prin scrierea chirilică, se împiedica ieşirea la rampă a scriitorilor din republică.

Aşadar, la Adunarea Generală a Scriitorilor din Republica Moldova, din 30 octombrie 1987, scriitorul a pus problema introducerii alfabetului latin în republică, argumentând că Basarbia era populată, la urma urmelor, de o naţiune latină.

Unul dintre scriitorii cei mai bine plătiţi în URSS

Dar ce s-a ales astăzi de numele lui Alexei Marinat? Ce s-a ales de scriitura lui? 

Fiul Andrei Marinat (foto:dreapta) punctează că „oamenii au memorie scurtă. Dacă nu sunt publicate cărţi, se uită tot“. În România, continuă acesta, tirajele cărţilor lui Alexei Marinat au fost mici, dar s-au vândut în proporţie de peste 90%, în  timp ce în URSS, tirajele erau mult mai mari, Marinat şi încă câţiva scriitori moldoveni fiind cei mai bine plătiţi în anii ’70-’80. 

„Condeiul a fost arma lui Marinat cu care el biciuia bolşevismul şi comunismul. Mai ales prin satiră“, conchide fiul. 

În anii ’70-’80, în Teatrul Naţional nu găseai loc liber în sală atunci când pe scenă se jucau spectacole după scrierile tatălui său. „Opriţi Planeta!“, „Curajul bărbaţilor“, „Dragostea nu-i sfetnic rău“ (după „Dragostea din mai”- n.r.) se vindeau cu casa închisă, un moment în care acest termen – „închis“ – era de bun augur.

Totuşi, în cele din urmă, umorul lui tăios nu a rămas fără consecinţe: „mult timp l-au răbdat «boşii» din Comitetul Central al Partidului Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, pe când lucra la ziarul satiric «Chipăruş». Dar l-au concediat…“.

Respiraţia lui Alexei Marinat se oprea pe 17 mai 2009, cu puţin timp înainte de a împlini 85 de ani. A fost vesel până în ultima zi, căci umorul nu s-a înduplecat să îl părăsească. Nici nu avea cum, căci erau prieteni vechi, după cum mărturisea scriitorul într-un interviu în care spunea „practic, ştiu ce înseamnă umorul“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite