La moartea unui om
0
Pradă scepticismului, un personajdintr-un roman englezesc avea obiceiul să spună: niciodată nu sunt iubiţi cei care merită să fie iubiţi. La moartea actorului şi poetului Ştefan Radof, m-am întrebat de ce mor totdeauna cei care merită să trăiască.
Îmi amintesc din cărţile copilăriei o veche poveste despre moartea unui copil, în care nedumeririi pline de suferinţă a mamei, Dumnezeu îi răspunde că i-a luat viaţa pruncului nevinovat fiindcă urma să devină un criminal.
Dar de ce să-i ia Dumnezeu viaţa unui bătrân, care îşi ispăşise demult păcatele tinereţelor, între care grei ani de puşcărie politică, şi nu mai avea timp să facă altele, în afară de a mai juca câteva seri rolul principal într-o piesă a lui Radu Beligan (acela care, la rându-i, jucase rolul principal în viaţa lui, ajutându-l pe fostul deţinut să intre în teatru) sau de a-şi încheia o carte de memorii, din care am publicat pagini splendide în „România literară"? Mai ales că nu era omul care să lase lucrurile neterminate.
Cât despre viaţă, o iubea nebuneşte. Ce vreţi dovadă mai bună că nu voise să moară decât felul cum s-a burzuluit deodată vremea - soare, ploaie, iarăşi soare, iarăşi ploaie, şi o vijelie în toată regula la sfârşit, după care un minunat curcubeu a brăzdat cerul - vineri 30 martie, când a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală? Dintre toate fenomenele, curcubeul vorbea cel mai bine despre sufletul lui.
Fără deosebire între împărat şi sclav
Nu mă simt acum în stare să scriu despre actor sau despre poet. În faţa morţii, spun cărţile sfinte, Dumnezeu nu face deosebire între împărat şi sclav. Cel care moare este întotdeauna un om. Despuiat de toată trufia şi de toată umilinţa. Nimic mai mult, dar nici mai puţin decât atât.
Ştefan Radof a fost un om cum ar trebui să fie toţi cei care poartă acest nume, dar care, din nefericire, sunt de la o vreme tot mai puţini. Făcea parte din stirpea pe cale de dispariţie a oamenilor cu inimă mare şi cinstiţi cu ceilalţi, ca şi cu ei înşişi. Cerea mai puţin decât dădea. Era lesne iritabil, dar iritarea îi trecea la fel de uşor.
Nu cred să fi purtat ranchiună cuiva. Nici să fi urât pe cineva. Pe cei care i-au purtat pică i-a iertat demult. Sunt sigur că a plecat dintre noi cu sufletul îngreunat doar de grija celor dragi pe care îi lăsa în urmă. Dacă va fi luat cu el pe lumea cealaltă această grijă, va fi printre puţinele lucruri pe care nu şi le va ierta în vecii vecilor.
Furie, dar nu supărare
Am fost foarte apropiaţi în ultimele decenii şi, dacă regret ceva, este a nu-l fi cunoscut mai demult.Ne-am cunoscut personal (sigur că îl văzusem, nu o dată, pe scenă) cu ocazia unei întâlniri la „Alianţa Civică", la sfârşitul lui 1990. S-a numărat printre fondatorii PAC, o jumătate de an mai târziu.
M-a urmat în PNL, de unde a demisionat odată cu mine. Am fost colegi de Senat şi de Uniune a Scriitorilor. M-am întrebat adesea câţi asemenea oameni, capabili de un devotament fără margini şi, totodată, capabili să-ţi spună în faţă ce cred, am întâlnit în viaţă.
În furiile lui, căci se înfuria ca nimeni altul, intra o atât de clară tandreţe, încât nu puteai să te înfurii, la rândul tău, pe el. Sau, dacă te înfuriai, nu puteai să nu-l iubeşti. Nu ştiu câţi prieteni şi-au spus unul altuia ce ne-am spus noi, fără ca prietenia să se strice.
Vorbesc de furie şi nu de supărare, fiindcă Ştefan Radof nu cunoştea supărarea la foc mic, el era omul furiilor, pe cât de spectaculoase, căci era, în definitiv, actor, pe atât de trecătoare precum furtuna din ziua înmormântării.
Poetul, naiv în sinceritatea lui, actorul, la fel de real, de „prezent" pe scenă cum era şi în viaţă, omul politic, definitiv demodat din pricina fundamentalei lui onestităţi, toate aceste personaje care conlocuiau în el dovedeau acelaşi lucru: Ştefan Radof era un copil mare şi bun ca pâinea lui Dumnezeu.
Rolul în care l-am iubit cel mai mult a fost acela de Moş Crăciun, jucat de două ori pentru fiica mea Ana, când ea avea 4 şi 6 ani, pe care o botezase, împreună cu Doina, soţia lui.
Îşi făcuse rost de costumul de rigoare, îşi pusese barbă şi mustăţi şi ducea în spate ditamai sacul de cadouri. Rolul îi venea de minune. Până şi noi, oamenii mari, ne-am fi lăsat păcăliţi. Un Moş Crăciun pe care fiica mea nu-l va mai vedea niciodată, şi nu fiindcă nu mai crede în el.
"Sunt sigur că a plecat dintre noi cu sufletul îngreunat doar de grija celor dragi pe care îi lăsa în urmă. Dacă va fi luat cu el pe lumea cealaltă această grijă, va fi printre puţinele lucruri pe care nu şi le va ierta în vecii vecilor."
"Ştefan Radof făcea parte din stirpea pe cale de dispariţie a oamenilor cu inimă mare şi cinstiţi cu ceilalţi, ca şi cu el însuşi."
Se încarcă comentariile...
