Interviu Katia Pascariu, actriță: „În societatea de azi, a-ți depăși condiția e aproape imposibil“

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Katia Pascariu trasează cu obiectivitate linia dintre film și realitate: contextul socio-politic, precum și relațiile interumane sunt elemente care ne definesc parcursul în viață. 

Actrița Katia Pascariu joacă rolul principal în filmul „Sorella di Clausura”. FOTO: Getty Images

Stela Popovici nu are un plan măreț, nici o ieșire clară din viața în care s-a trezit. Are 35 de ani, a terminat Filologia, lucrează într-un loc care nu o duce nicăieri și își duce zilele între rutină și o pasiune veche, păstrată din adolescență: Boban, cântărețul balcanic pe care l-a văzut la televizor la 12 ani și pe care nu l-a uitat niciodată. În „Sorella di Clausura“, povestea ei pornește dintr-un spațiu mic și ajunge în altele, mai mari, mai promițătoare, mai dure. Pleacă la București cu speranța unei întâlniri și a unei cărți care i-ar putea schimba viața. Ajunge într-o lume pe care nu o înțelege pe deplin. Drumul continuă, iar fiecare mutare lasă urme.

Despre acest traseu și despre miza lui, dar și despre obsesie, putere și ridicol, „Weekend Adevărul“ a vorbit cu Katia Pascariu, actrița care o interpretează pe Stela. „Sorella di Clausura“, regizat de Ivana Mladenović, a fost prezentat în vara lui 2025 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, unde Katia a primit premiul Boccalino d’Oro pentru cea mai bună actriță, acordat de Juriul Criticilor Independenți. Filmul ajunge în cinematografele din România din 6 martie.

„Weekend Adevărul“: La începutul filmului facem cunoștință cu Stela, care are 35-36 de ani, a terminat Filologia și pare cumva blocată în viață, cu un job modest, într-o viață care nu se schimbă. Când ai citit scenariul, ce ai înțeles despre punctul vieții în care se află Stela și ce te-a atras la ea?

Katia Pascariu: Când am citit scenariul, știam deja câteva lucruri pentru că avusesem discuții cu Ivana despre proiect. Sigur, lectura e altceva: am intrat în poveste dincolo de demersul profesional despre care îmi povestise ea. Am încercat să nu o judec. Să nu o privesc de sus, dar nici să am impresia că o înțeleg complet, doar pentru că urmează să o joc. Am încercat să o iau cât de obiectiv am putut în acel moment și să mă raportez la ea nu doar ca la un personaj de interpretat, ci ca la un om pe care încerc să-l înțeleg în complexitate. Să îi văd și calitățile, și defectele, și ieșirile, și umorul, și nervii. Am încercat să îi dau viață și complexitate, să pun „carne“ pe ea. A fost, cred, o încercare și conștientă, și inconștientă de a nu o simplifica, de a nu o reduce la câteva trăsături. Asta a fost la lectură. Pe urmă a venit munca de a transforma textul în film și în personaj. M-am identificat, probabil, pe alocuri cu ea. Avem vieți diferite și am pornit din contexte diferite, dar m-am regăsit în unele dintre luptele ei. Și asta mi-a dat încredere că pot să încerc să o joc.

Există această mare pasiune pentru Boban, un cântăreț balcanic, un star, de care Stela e îndrăgostită încă de multă vreme. Cum ai privit obsesia Stelei pentru acest artist?

Într-un fel, cred că am făcut un drum. Am plecat de la 100 de puncte și, pe parcurs, am tot coborât. E și demersul Ivanei, și al filmului: ideea că o pasiune de genul acesta e prezentată, de obicei, ca fiind frumoasă, romantică, pozitivă. În filmul nostru, se vede că pasiunea poate distruge vieți. Poate distruge posibilitatea unor relații reale și sănătoase – cu tine însăți, cu parteneri romantici, cu familia, cu prietenii. Genul acesta de pasiune îți poate face mult rău. Am încercat să deconstruim felul în care e prezentată o asemenea pasiune în societatea noastră. Odată deconstruită, îți dai seama cât rău poate face, cât e indusă din exterior și cât te împiedică să vezi ce e bun în ea. Pentru că nu mai poți gestiona emoțiile, nu mai poți filtra lucrurile prin care treci, sentimentele și gândurile. Pe urmă, am ajuns la o parte foarte importantă a filmului: felul în care relațiile romantice, fie că se împlinesc sau nu, sunt legate de capital, de resurse – capital de imagine, capital financiar, conexiuni. Dacă nu ai aceste forme de putere, nu ai șanse reale. Chiar dacă ți se spune că iubirea e totul, că iubirea bate totul, nu e adevărat. Totul depinde de resurse, de bani, de imagine, de conexiuni. Am pornit de la 100 și am ajuns la minus 100.

O scenă delicată, construită pe încredere

Avem un moment în care Stela încearcă intimitatea cu posterul lui Boban. Cum ai lucrat la această scenă încât să nu pară doar șocant, ci să spună ceva și despre singurătatea și vulnerabilitatea ei? 

Scena propriu-zisă nu am repetat-o foarte mult. Nu au fost multe duble și nici multe repetiții. Mai ales pentru secvențele delicate, avantajul a fost că, după ce Ivana a decis că lucrăm împreună și am început să construim povestea și personajul, am avut timp înainte de filmări pentru discuții și repetiții. Iar după ce au început filmările, nu am lucrat cronologic, ceea ce ne-a ajutat. Când am ajuns la scena aceasta, eram deja într-un punct în care ne simțeam sigure pe convenția filmului, pe libertatea pe care mi-a dat-o Ivana și pe cea pe care mi-am asumat-o eu. Exista încredere în relația cu personajul, cu Ivana și cu echipa. Am pornit de la lucruri tehnice – ce trebuie să se întâmple și unde. Apoi am discutat sensul scenei și am mers pe o formă de improvizație. Spun improvizație cu rezerve, pentru că datele erau clare, știam exact ce trebuie să se întâmple. Încrederea dintre mine și Ivana a fost esențială. A ajutat scena să capete profunzime și să nu pară doar o secvență pusă pentru efect – interesantă, haioasă sau sexy. Marele avantaj a fost timpul de repetiții, lucru pe care nu îl ai întotdeauna la un film.

Katia Pascariu, în timp ce joacă rolul Stelei. FOTO: Sorella di Clausura

Au existat momente în care ai simțit că mergi foarte departe, emoțional sau fizic? Cum îți stabilești limitele într-un rol de genul acesta, în care practic te expui și emoțional, și fizic?

Nu îmi stabilesc limite. Mi se pare că, atunci când se ajunge la niște limite, am încredere în mine că le simt și o să spun dacă e ceva problematic. Bănuiesc că am niște limite, dar nu le verbalizez. Mergem înainte și, când se ajunge la ceva ce trebuie gestionat, gestionăm. Funcționez foarte mult pe încredere – să dau și să primesc încredere. Și dacă există asta, mi se pare că de aici the sky is the limit; adică putem construi împreună orice e nevoie, bazându-ne pe încredere și pe respect. Am avut noroc ca în echipă să existe lucrurile astea. Mă duc cu capul înainte, fiind conștientă, în primul rând, de sănătatea și integritatea mea, de sănătatea fizică și emoțională a celor din jur. Lucrurile astea sunt cu mine mereu. Nu îmi pierd capacitatea de a raționa și de a gestiona ce se întâmplă în jur, dar dacă datele astea sunt asigurate, mă arunc și încerc să descopăr.

În acest sens, există vreo diferență pentru tine între film și teatru?

Față de teatru, la film există avantajul că anumite lucruri nu trebuie repetate. Nu trebuie să te gândești, în timp ce lucrezi, că va trebui să mai faci acel lucru de multe ori. Îți setezi altfel mintea când lucrezi la film față de teatru. În anumite secvențe, te duci pe instinct. Dacă datele sunt corecte, instinctul te poate duce în zone pe care nu le-ai stabilit dinainte, dar care se potrivesc pentru că pașii anteriori au fost făcuți corect. Și da, îmi place să fiu provocată, să am surprize și să ofer surprize. Asta e, până la urmă, plăcerea meseriei.

Două femei, două lumi

Povestea continuă cu Stela, care pleacă la București, după ce familia ei se mută la sat, atrasă de cântăreața Vera Popa, care îi promite o posibilă carte și o altă viață. Totuși, Stela ajunge într-un spațiu oarecum neașteptat, la firma Verei, o lume cumva complet diferită de ce își imaginase. Tu cum ai înțeles dinamica dintre dintre cele două?

A contat și faptul că filmul e inspirat dintr-o poveste reală. Am avut acces la povestea reală și m-am hrănit mult din ea. Apoi am construit în funcție de ce am discutat cu Ivana și cu Cendana (n.r. – Cendana Trifan, actrița care o joacă pe Vera) și am vrut să mergem într-o zonă mai sensibilă. Ele nu se urăsc, dar nici nu se iubesc. Într-un fel, au nevoie una de cealaltă. Fiecare reprezintă ceva de care cealaltă are nevoie. E un balans foarte fin între ele, ca niște magneți care se atrag, dar nu se ating. Așa funcționează relația lor, pe tensiunea asta. Nu ajung să fie cele mai bune prietene. Chiar și când se ceartă sau pare că totul s-a terminat, ajung să țină una la cealaltă. E o prietenie imposibilă. Mi se pare important că filmul nu e doar despre relații romantice, ci și despre faptul că nici relații de prietenie, de genul acesta, nu le poți avea cu oricine. Nu prea poți să îți depășești condiția. Chiar dacă intri într-o altă lume, e foarte greu să o depășești cu adevărat. Lucrurile țin de context cultural, social, politic. În basme sau în filme, totul e posibil. În realitate, e altfel. Poate pare o deziluzie, dar e mai aproape de realitatea în care trăim decât alte filme care par mai realiste. A-ți depăși condiția, în societatea de azi, e aproape imposibil.

Cadru din cel mai recent film al Ivanei Mladenović. FOTO: Sorella di Clausura

Filmul o plimbă pe Stela din Timișoara la București, apoi la Moldova Nouă și, în final, înapoi la sat. O vedem mereu în mișcare, dar nu neapărat într-un progres clar. Tu cum o vezi la sfârșit? Ce a schimbat în ea toată această mișcare?

Mi-ar fi greu să fac o judecată de valoare, dacă e pe plus sau pe minus. E clar că s-au schimbat multe. Dezvrăjirea care i se întâmplă poate fi privită ca ceva bun, dar, din anumite puncte de vedere, poate fi și foarte rău. Uneori, mirajul în care trăim, chiar dacă devine o obsesie, te hrănește și te face să mergi înainte, în ciuda condițiilor de viață sau a unor imposibilități. În cazul ei, mirajul e legat de pasiunea asta. Când dispare, la final o vedem poate mai rece, mai rațională, mai așezată. Dar nu știu dacă e ceva clar pozitiv, o evoluție evidentă. Nici involuție nu aș spune. E o dezvrăjire care vine cu bune și cu rele. Un lucru e sigur: nu mai poate face drumul înapoi.

„Trebuie să verifici cum te raportezi la a fi ridicol, pentru că e o chestiune de vulnerabilitate“

Vedem multe situații oarecum ridicole, unele dureroase, altele vulnerabile. Tu, ca actriță, cum te raportezi la ridicol într-un rol? Îl lași să te expună complet sau îl controlezi?

Dacă e ridicol personajul, e bine. Dacă e ridicol când trebuie să fie ridicol. Dacă vezi actorul și spui că e penibil, nu e bine. Deci o văd ca pe o muncă, ca pe un exercițiu la care trebuie să fiu foarte atentă. Lucrul cu ridicolul e ceva prin care actorii și actrițele trec permanent. Nu scapi niciodată de teama de ridicol. Trebuie mereu să verifici cum te raportezi la a fi ridicol, la a fi în situații ridicole, la a se râde de tine, și cum poți fi în control și, în același timp, vulnerabil. Pentru că e o chestiune de vulnerabilitate. Apoi e important transferul: cum faci în așa fel încât ridicolul să țină de personaj și de situațiile în care se află, nu de tine. Tu ești cel care e ridicol, dar oferi platforma personajului. Mai este și ochiul din afară, al regizoarei și al echipei. Eu mă bazez enorm pe cei cu care lucrez. Și în teatru funcționează la fel. Transfer mult din responsabilitate către regie și mă gândesc: dacă ei sunt ok, înseamnă că e ok. Mă relaxez și asta îmi dă libertate și curaj, pentru că știu că îmi vor spune dacă e prea mult sau prea puțin. Acest transfer de responsabilitate îmi dă mai multă libertate să mă arunc.

Ce rămâne dintr-un personaj

Spuneai că te-ai regăsit, pe alocuri, în luptele personajului Stela. În ce anume te-ai regăsit din povestea ei?

Nu am avut niciodată o pasiune romantică desfășurată pe atâția ani, atât de intensă, dar m-am regăsit în felul în care o pasiune îți poate ocupa toate capitolele vieții, cum poate intra cu totul în existența ta. Cred că am avut noroc că nu am dus o astfel de pasiune atât de departe, cum se întâmplă în cazul Stelei, dar am înțeles cum poate deveni sensul vieții pentru cineva. M-am regăsit și în luptele ei mai mici, cele legate de a-și impune punctul de vedere, de a fi văzută, de a fi ascultată, de a nu fi judecată după aparențe. Din poziții diferite, desigur, dar sunt lucruri pe care femeile le trăiesc mai des și în care m-am regăsit. Mi s-a părut interesant că ea e extrem de curajoasă, cum eu nu aș fi. E foarte plăcut când citești un personaj așa, iar când îl interpretezi e și mai palpitant, pentru că simți cum ai putea fi și tu, poate, într-o altă variantă a ta. Uneori e tupeistă, alteori e nesimțită, alteori foarte curajoasă. Am invidiat-o de multe ori, pentru că mi-am dat seama că eu nu aș ajunge nici la jumătate din energia și curajul ei.

Iar după tot acest traseu despre care am vorbit, al personajului, ce ai rămas tu să crezi despre Stela, ca om? 

Mi-a lipsit foarte mult după ce s-au terminat filmările. Am fost un pic în șoc. Pe de o parte, îmi lipsea, pe de altă parte, era încă cu mine. Nu vreau să sune ciudat, dar începusem să preiau din apucăturile ei, mai ales din libertatea și din curajul ei. La ea, curajul nu venea din tupeu sau dintr-o formă de îndreptățire, venea din luptă și din nevoie, din dorința de a-și depăși condiția. Asta a rămas o vreme cu mine. Însă pentru că nu era, de fapt, al meu, s-a stins treptat. Dar știu că o perioadă m-a urmărit și cred că și acum mă mai gândesc la asta. Mi-ar fi plăcut să câștig de la ea curajul de a-și apăra poziția și de a-și face dreptate singură, în lipsa altcuiva care să o susțină. Asta am admirat la ea și asta m-a ghidat inclusiv în momentele în care ar putea fi judecată – că e nesimțită, că e rea, că e individualistă. Pentru mine era, înainte de toate, despre lupta ei. Mi-ar plăcea să am măcar puțin din energia asta. Nu e ceva care mă caracterizează, din păcate.