Katia Pascariu, pe lista celor mai buni actori conform NY Times: „Nimic nu poate scuza abuzul. Sub titulatura de artă, e permis aproape orice“ INTERVIU

0
0
Foto: Nicu Lazur
Foto: Nicu Lazur

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Katia Pascariu, aflată pe lista „The New York Times“ a celor mai buni actori din 2021, vorbeşte despre abuzurile care au loc în industria de teatru şi film din România, punctând, totodată, faptul că arta este „un instrument al schimbării, o voce pentru cei mai puţin auziţi sau văzuţi“.

„Weekend Adevărul”: Cum ai privit din sală discursul Viorica Vodă de la Gala Premiilor Gopo, în care a vorbit despre hărţuirea la care a fost expusă după rolul din „Filantropica“?

Katia Pascariu: Cu mare atenţie, cu emoţie. Am fost luată prin surprindere, ca toată lumea, cred. De altfel, şi Viorica Vodă mi-a spus ulterior că nu s-a pregătit şi că tot discursul a fost spontan, ceea ce s-a simţit în sală şi a vulnerabilizat-o cu atât mai tare. Şi, finalmente, cu respect şi recunoştinţă. Am vrut să-i mulţumesc şi să o iau în braţe imediat, asta am simţit, deşi nu ne cunoşteam încă. După reacţiile sinistre, nedrepte, groaznice ale celor de pe scenă şi după felul în care a decurs apoi seara, mi-am zis că e musai să spun ceva, că nu pot lăsa gestul ei, curajul ei, această autofragilizare şi expunere să treacă neluate în seamă, să fie ignorate şi ascunse în nimicuri. Mă bucur că nu am plecat, cum am vrut să fac iniţial, că am rămas în sală şi am avut ocazia să ajung la microfon şi să spun ceea ce mai multă lume din sală ar fi vrut, dar nu a avut ocazia.

Ridicându-ţi premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă în rol principal (rolul Emi din „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“, în regia lui Radu Jude), ai avut o atitudine singulară în cadrul evenimentului. Ce te-a determinat să nu taci, să nu ignori momentul?

Tăcerea celorlalţi, liniştea urmată de glume, miştouri, gesturile, stinghereala colegilor ei disproporţionate faţă de curajul şi sinceritatea cu care Viorica Vodă a vorbit. Am fost siderată şi nu m-am mai putut gândi la altceva. Altfel, pentru mine nu e un subiect nou, nu mi-a fost greu să vorbesc la microfon despre el, dar mi-ar fi fost cumplit de greu să accept să ignorăm. Trebuia ca cineva – şi multă lume ar fi făcut ca mine! – să-i mulţumească, să încerce să găsească o formă de solidarizare care să dea sens curajului ei, să o facă să se simtă protejată şi să nu creadă că duce lupta singură. Am profitat de ocazie să nu las să treacă o asemenea temă neobservată, cu riscul de a învârti cuţitul în rănile multora.

„Corpul este baza muncii noastre“

Într-un interviu de la finalul anului trecut, vorbeai despre abuzul emoţional la care şi tu ai fost expusă ca studentă la UNATC. În aceste zile, tot mai multe voci din noua generaţie, dar nu numai, readuc în discuţie situaţia de la principala facultate de teatru şi film din ţară. De ce este important ca formarea actorului să se desfăşoare altfel?

Lăsând la o parte integritatea şi demnitatea oricărui om, care trebuie respectate şi protejate, indiferent de meserie, spaţiu, relaţie, e important să ne racordăm la prezent şi ca teme, dar şi ca redefinire a relaţiilor dintre noi, a dialogului din spaţiile universitare, a raporturilor cu propriile corpuri şi cu ale celorlalte persoane. E vitală o regândire şi chiar o curăţenie prin cutumele moştenite. Cât despre UNATC, cred că e nevoie de un pas în spate. Nimic nu poate scuza abuzul, iar în domeniul nostru lucrurile devin şi mai sensibile, şi mai subtile. Sub titulatura de artă, ca scop unic şi nobil, folosindu-se de subiectivitatea şi largheţea domeniului nostru, e permis (sau era) aproape orice. Trebuie şi o reprofesionalizare a domeniului, a cadrelor didactice, o re-educare sau o educare pe palierele unde sunt carenţe, trebuie regândite atât raporturile interumane, cât şi sensul pedagogic al UNATC. Noi ajungem mai departe să avem o platformă de unde putem produce, iată, dezbateri şi discuţii în spaţiul public, schimbări în societatea civilă… Cine, cum şi ce suntem noi ca oameni, dincolo de talent, e important.

katia pascariu babardeala cu bucluc foto silviu ghetie/microFILM

Katia Pascariu, în rolul Emi din „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ (regia Radu Jude)

Continuă să fie femeile care profesează în teatru şi film într-o poziţie mai vulnerabilă decât bărbaţii din aceeaşi industrie? Cât de departe suntem de egalitatea de gen? Este sistemul tolerant cu agresorii?

Femeile sau persoanele care se identifică azi ca femei sunt mereu mai vulnerabile – fizic, emoţional, material... Abuzurile sunt uneori imperceptible, internalizate, încât dezvăţarea ne va lua ani. Înţelegerea profunzimii patriarhatului, care e în tot şi toate, ne va lua ani. Nu e uşor, e dureros şi anevoios, ca proces. Dar obligatoriu! Deci da, răspuns general pentru aceste întrebări. În domeniul nostru, pentru actriţe poate mai mult, dar nu numai pentru ele, e cumplit de greu procesul şi extrem de sensibilă tema. Noi lucrăm cu corpul nostru (interior şi exterior), el e baza creaţiei, a muncii noastre. Câtă vreme nu-l stăpânim, cât timp el nu ne aparţine cu adevărat, nu avem cum să fim pe o poziţie de putere sau în control, ce să mai vorbim de egalitate.

Arta, un instrument al schimbării

Te ştim şi din spectacolele de teatru social şi politic ale Centrului Educaţional Replika. Unele dintre acestea abordează chiar teme ca relaţiile de putere sau formele de violenţă (asupra copiilor). Cât poate fi schimbată societatea românească prin cultură?

Văd că în 10-15 ani situaţia s-a schimbat. Lent, dar se vede o schimbare – la nivelul percepţiei, instituţional, la nivelul discuţiilor formale şi informale din societate. Asta dacă privesc retrospectiv, pentru că altfel nemulţumirea şi dezamăgirea sunt foarte mari, legat de unde ne aflăm azi. Cred că arta, teatrul şi filmul mai mult chiar decât alte arte, pot produce dezbateri, pot crea direcţii, trenduri, pot influenţa discursul public şi au şi datoria să o facă. Arta e politică, se ştie. Arta e un instrument politic fantastic. Aşadar, e printre primele mijloace şi medii impregnate de mesaje, însă e cu dublu tăiş. Pentru că poate fi un instrument al schimbării, o voce pentru cei mai puţin auziţi sau văzuţi, dar poate fi, şi este cel mai des, o formă de control şi de spălare pe creier. Totuşi noi nu ne oprim, din contră! Suntem tot mai multe, mai vizibile, mai greu de ignorat!

Abuzurile sunt uneori imperceptible, internalizate, încât dezvăţarea ne va lua ani. Înţelegerea profunzimii patriarhatului, care e în tot şi toate, ne va lua ani. Nu e uşor, e dureros şi anevoios ca proces. Dar obligatoriu!

Ai 38 de ani, iar diferenţa de vârstă dintre tine şi actriţa Viorica Vodă, care recunoştea că generaţia sa nu era obişnuită să reacţioneze în faţa abuzului, că nu fusese educată în acest sens, în Basarabia, este de numai şase ani. Cum a arătat formarea ta din acest punct de vedere, doar câţiva ani mai târziu, în România? Cât de pregătită consideri că este generaţia ta pentru a denunţa comportamente nocive ca hărţuirea sexuală, violenţa de gen sau altele?

Cu siguranţă că generaţiile mai tinere de azi, mă refer chiar de la 15 plus, sunt mult mai pregătite să vorbească şi, mai mult decât atât, să nu mai accepte. Schimbarea vine şi aşa – de jos în sus, de la cei mulţi către cei cu putere şi de la cele mai tinere dintre noi. Dar trebuie ascultate şi protejate. Este şi un privilegiu al celor educate, cu acces la educaţie sau aflate în poziţii în care pot schimba ceva dacă nu sunt OK cu ce li se întâmplă. Suntem, însă, la nivel general, încă o societate conservatoare, patriarhală, misogină, o ţară săracă, tributară dogmelor şi normelor religioase, care se autosubminează prin alocări tot mai mici de fonduri pentru sănătate, educaţie şi cultură. Cu toate astea, femeile de orice vârstă şi din orice mediu vor vorbi – şi vorbesc! – dacă au ocazia. O spun cu mâna pe inimă. În ceea ce mă priveşte, eu sunt un cumul de privilegii şi noroc. Nu am traume de dus după mine, am avut parte de educaţie, de o viaţă de familie foarte bună, am lângă mine persoane care mă iubesc şi mă sprijină, lucrez aproape exclusiv în medii non-toxice, am prins de ceva timp curajul de a nu mai tăcea, fac ce-mi doresc, cu oameni în care cred şi care au încredere în mine. Toate experienţele negative s-au transformat în lecţii şi impulsuri de a fi azi aşa cum sunt şi unde sunt.

Katia Pascariu

Rolul principal din „Babardeală cu bucluc…” te-a adus pe prestigioasa listă „The New York Times” a celor mai buni actori din 2021. Ce a însemnat pentru tine, actriţă din România? Cum îţi foloseşti vizibilitatea pentru cauzele în care crezi?

Nu a însemnat mai mult decât a fost concret. O apariţie inedită, care a adus după ea o serie de alte expuneri în media locală. La nivel internaţional, am fost mereu în conexiune cu filmul şi am avut parte de presă bună şi foarte bună, însă atât. Iar local, atenţia media care are nevoie de subiecte şi care cum vine aşa se şi duce nu a lăsat mari urme Dar ceva rămăşiţe au rămas, pe firimiturile rămase simt că pot construi şi cred că trebuie să onorez munca noastră, a colectivelor din care fac parte, şi cu responsabilitate şi atenţie să folosesc doza de notorietate câştigată anul trecut.

În concluzie, crezi că acest moment, depăşind mediul cinematografic, va reuşi să creeze o adevărată dezbatere cu privire la felul cum ne raportăm la hărţuire şi abuz, sub toate formele, în România? Suntem pregătiţi pentru asta?

Sunt şanse, dar trebuie insistat şi nu trebuie lăsat ca subiectul să pice în derizoriu. Suntem pregătite să vorbim, da. Suntem pregătite să riscăm, da. E societatea dispusă să asculte, să se schimbe? Probabil că nu, pentru că nu e uşor, nu e confortabil, e antisistem, e antipatriarhal, e cu suferinţă şi drum lung. Dar nu se mai poate nici fără. Şi e important să avem o serie de reacţii şi schimbări şi la nivel instituţional şi politic. Să nu rămânem la cancanuri şi tabloidizări, să nu ne pierdem în cazuri singulare, să amendăm, să nu mai tăcem şi să punem la punct un sistem de protejare şi de sprijin pentru victime.

Societate


Ultimele știri
Cele mai citite