Jeni Acterian, în corespondenţă: „Fiecare rând e o infernală suferinţă”

La scurt timp după apariţia versiunii necenzurate a "Jurnalului" lui Jeni Acterian, editura Vremea publică  o completare fundamentală şi o extensie naturală a însemnărilor diaristice: corespondenţa acesteia, purtată între 1936 şi 1947 cu diverşi prieteni sau membri ai familiei.

Despre Jeni Acterian, „fata greu de mulţumit”, cel mai mult vorbeşte ea însăşi. Obiectiv, tăios, precis ca o intervenţie chirurgicală, fără dorinţa de a ascunde nimic, ci dimpotrivă, cu plăcerea morbidă a precocilor blazaţi înainte de vreme, care-şi afirmă paradoxal superioritatea analitică prin disecarea încă unei hibe personale. Jurnalul ei, adesea comparat cu nu mai puţin remarcabila confesiune a lui Sebastian, acoperă, cronologic vorbind, o perioadă de mari tulburări istorice – la fel şi corespondenţa. Ambele însă – şi ce dezamăgire pentru prozaicii încercând să reconstituie din scrierile ei o epocă – o privesc în mod exclusiv pe Jeni şi contextul social imediat, în care apar uneori vagi ecouri ale evenimentelor istorice. Pentru prima dată, cititorii români se pot bucura, în "Corespondeţa" publicată de Editura Vremea de versiunea needitată a acestor scrisori – ele au fost publicate anterior, însă mereu sub cenzura atentă, deşi iubitoare, a lui Arşavir, ultimul rămas dintre fraţii Acterian. Scrisorile reunite în acest volum au drept destinatari sau expeditori nume azi celebre, dar care pentru Jeni purtau pecetea familiarului cotidian – prieteni cu care se intersecta firesc la evenimente culturale sau mondene: Emil Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Clody Bertola, Alice Botez. Este impresionant să citeşti părerea unui Cioran, de exemplu, despre o tânără care abia după jumătate de secol avea să devină un nume în lumea literelor româneşti, dar care, se vede bine din scrisori, reprezenta în cercul ei un reper al lucidităţii discrete.

„Mi-a părut rău că la Bucureşti n-am putut vorbi mai multe. Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Şi pe lângă asta, în… România! […] Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se mai poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est?” (Emil Cioran către Jeni Acterian, 1940)/ La fel Mircea Eliade, care se recunoaşte parţial în deznădejdea patologică a lui Jeni: „Criza ta de deznădejde, pe care o combaţi victorios cu humour, o cunosc şi eu periodic, de când mă bat vânturile Atlanticului.” (Mircea Eliade către Jeni Acterian, 1943)
Mai prozaic (după cum se întâmplă adesea cu cei care te ştiu de pe vremea codiţelor), deşi tot admirativ în esenţă, rămâne Arşavir: „Soro dragă, trebuie să-ţi spun ceva serios: eşti cam nebună! Eu, care te cunosc întrucâtva, şi totuşi rămân uluit de proporţiile de coşmar pe care le dai unor realităţi contingente.” (Arşavir către Jeni, 1944). Desigur, ştia Arşavir ce ştia. Jeni însăşi, cu adevărat lucidă până la disperare, mărturiseşte: „Mi-e scârbă de mine însămi până la refuz, şi sunt atât de obosită de eternele mele nelinişti încât, dacă n-aş fie eu, aş căsca plictisită văzându-mă.”

FRAGMENT

”Emil Cioran către Jeni Acterian
Paris, 28 III 1938

Dragă Jenny,

Tocmai mă pregăteam să plec pentru o lună prin sudul Franţei, fără vreun gând c-ar putea un semn de viaţă să-mi însenineze visurile mele obosite – când primesc scrisoarea ta de o atât de delicată atenţie şi de o adâncime umană atât de mişcătoare! Aş fi stupid şi mincinos dacă mi-aş ascunde bucuria ce mi-au făcut-o aprecierile tale, cu atât mai mult cu cât veştile din ţară îmi dezvăluiau prostia sumbră ce a învăluit comentariile acelei cărţi. Eu am rămas indiferent şi vesel de a putea sorbi farmecul de poezie mortală al Parisului, mi-am educat o lenevie degajată şi visătoare, uitând oamenii şi mai ales prietenii, iubind în schimb lucrurile şi numai pe ele. Nimic nu se mai interpune între mine şi ele; muţenia obiectelor îmi spune tot de când oamenii nu-mi mai pot spune nimic,  ncerc să fiu fericit privind şi nu vreau să mai arunc peste muritori o sclipire funebră, pe care n-o merită. Ceea ce-mi scrii despre acel D-zeu (pe care l-am „prescurtat” intenţionat şi nu fără temei) este într-adevăr un chin înfiorător şi irezolvabil. Defectul nostru este că avem destulă pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede. Convingerea mea este că toţi aceşti credincioşi onorabili şi aşezaţi îl moştenesc pe D-zeu, precum noi ceştilalţi posibilitatea de nefericire. Dacă am fi liberi să credem, cum n-am face şi noi baia de imbecilitate, răcoriţi sau îmbătaţi de absolut! Aşa – nu ne mai rămâne decât povara lucidităţii, pe care sunt hotărât s-o port până la capăt, fără cruţare şi neînduioşându-mă de mine însumi. Gândeşte-te că nu e posibilă singurătatea cu D-zeu şi că, preferând-o lui, suspendarea credinţei ne mână mai mult spre sâmburele nostru decât dezastrul individuaţiei rezultat din ataşarea de Divinitate. Pentru mine viaţa n-are rost decât ca sete de nefericire, pentru deliciile melancoliei şi pentru acele voluptăţi care îmbină undeva extazul şi destrucţia. Sunt un om leneş, incapabil de muncă şi de sacrificii, risipit în fragmente şi sugestii. În plus, n-am fost niciodată la înălţimea tristeţilor mele. Să simţi că ai atâtea lucruri de spus şi să nu-ţi mucegăieşti instinctele şi pofta de creaţie!

După toate marile zvârcoliri religioase, rămâi cu un gust de vid în fiinţă, pe care nu-l poţi învinge prin niciun mijloc. Senzaţia precisă că nu mai ai nicio punte spre nimeni, că, adunat în tine însuţi, ai putea să te întreci, să te inunzi, să nu te mai recunoşti, să creşti nesfârşit în afară şi să pierzi până şi memoria suferinţei tale! Singurătatea îmi pare un bun atât de mare, că nu pot să admir pe D-zeu decât până la Creaţie. De atunci încoace Absolutul a devenit sociabil; nu însă ca noi.

Şi cum punctul cel mai îndepărtat de D-zeu este în acest moment […] în Paris mă voi întoarce către sfârşitul lui aprilie, la aceeaşi adresă. Inutil să-ţi spun că orice rând de la tine este îmbrăţişat de prietenia afectuoasă a lui Emil Cioran

Dragă Jenny,

Dacă s-ar găsi un remediu împotriva frumuseţii, împotriva ispitelor ei distrugătoare, aş fi întâiul care
să mă lecuiesc. Sunt prea slab sau victimă a unei prea subtile neurastenii, mi-e greu să mai suport povara priveliştilor.
Nu urâţeniile vieţii, nici chinul şi nici necazul nu m-au îmbătrânit înainte de vreme, ci extazele istovitoare
în apusuri şi singurătăţi. Ele mă constrâng la o convalescenţă neîntreruptă şi la o mândrie în sfârşeală,
la o balcanică re-mântuire, căreia m-am abandonat de la întâia clipă de reflecţie şi amărăciune.
Aş vrea să sece toate mările ca să mă scap de absolutul acesta imediat şi de perfecţiunea melancolică,
spre care tind secret în preajma zădărniciei marine. Avantajul mării asupra muzicii sau a iubirii este de a nu fi făcută de oameni şi de a nu încăpea astfel în inimă. Prin ceea ce nu mai e omenesc în mine, descopăr marea, ascultându-mă.

Multă prietenie,
Emil
Paris, 28 nov. 1938

Dragă Jenny,

Mă vei ierta că nu ţi-am scris nimic între timp, deşi m-am gândit adeseori, nu ca la o obligaţie, ci ca la o
datorie de prietenie şi afecţiune. Dar viaţa pe care o duc eu la Paris mă împinge zi de zi spre dezastrul minţii şi mă împiedică să mai particip la propriile mele sentimente şi la propriul meu cuget. Niciodată n-aş fi crezut că sunt capabil de atâta ratare şi că frica de mine însumi mă poate aduce la atâta destrăbălare şi la atât gol.
 De dimineaţa până seara mă preumblu printre emigranţi, neinteresanţi şi imbecili, şi zac prin cafenele într-o aiureală acordată la gama demenţei. Când te gândeşti că am ajuns să împiedic pe alţii de
la sinucidere, deşi eu sunt mai aproape de ea ca oricine – ce zic? – sunt după ea! De n-aş cunoaşte setea infinită de tristeţe, de n-aş iubi cu patimă tăvălirea în deznădejde, nu m-aş mai putea suferi şi mi-aş ucide cugetul fără milă şi fără îndurerare.

Aş vrea să fiu undeva departe, fără oameni, fără D-zeu, fără mări şi fără mine. Dar să port aşa ispita
nefericirii în sânge! Iartă-mă că-ţi scriu astfel de lucruri, dar nu este sub presiunea unei mâhniri nebune a momentului, ci a unei căderi înscrise în ispăşirea mea zilnică. S-ar prea putea să fiu bolnav. Dar la drept vorbind, ce-aş face cu sănătatea? Nu m-ar mâna ea spre un dezastru şi mai mare? Simt că nu pot să mai am prieteni, că nu mai pot să am pe nimeni. Doar o lepră mi-ar mai putea stinge setea de singurătate. – Şi când te gândeşti că eu continui să fac curte la femei, să vorbesc de căsătorie, să mă „amorezez” şi să mă dezamorezez! Am vrut să scriu o carte despre Lucile de Chateaubriand, dar lenevia, dezgustul de mine însumi, depravarea gândurilor, totul m-a împiedicat să aduc un omagiu celui mai straniu exemplu de melancolie. Nu mai am competenţă decât în agonii. Ce va mai ieşi din drojdia mea şi a Parisului? Dacă vrei, scrie-mi şi nu-mi lua în nume de rău zăpăceala asta mortală. Emil”. (Copyright Editura Vremea)