Ivasiuc

0
0

Vara aceasta, scriitorul Alexandru Ivasiuc ar fi împlinit 78 de ani. Aceasta e o vârstă care nu se potriveşte deloc cu imaginea omului păstrată de memoria mea. Nu neapărat fiindcă, atunci când l-am cunoscut, arăta foarte tânăr.

Când l-am văzut prima oară, Ivasiuc ieşise din închisoare şi din domiciliul obligatoriu la Lăteşti, în Bărăgan, cu trei ani în urmă. N-avea dinţi în gură (mai târziu va purta placă), era buhăit, nu de băutură, ci, probabil, fiindcă muşchii feţei cedaseră, plin de ticuri, agitat, cu un mers neregulat, cu opriri bruşte şi neanunţate (ne-am întâlnit prima oară pe bulevardul Magheru şi am făcut câţiva paşi împreună, aşa că felul lui de-a merge m-a frapat de la început). Avea 34 de ani, dar părea mult mai în vârstă. În nici un caz nu mi-l pot închipui octogenar pe omul atât de viu şi de neobosit care era. Acum, când mă gândesc la prietenia noastră, nu-mi vine să cred că ea urma să dureze mai puţin de un deceniu. Când a dispărut, sub dărâmăturile blocului Scala, la cutremurul din 1977, Ivasiuc nu împlinise 44 de ani.

Un om grăbit

Un deceniu de o nemaipomenită hărnicie. Literară şi nu numai. Reproşându-i eu uneori că se grăbeşte, îmi răspundea: „Trebuie să recuperez cei opt ani pierduţi". Era vorba, fireşte, de anii petrecuţi în închisoare şi în domiciliu obligatoriu. N-avea cum să ştie că îi rămâneau cam tot atâţia de trăit şi de scris. Chiar şi aşa, nu-şi refuza nimic din ceea ce viaţa îi oferea. Stătea nopţile până târziu, iar dimineaţa făcea ochi tot târziu, avea timp de risipit cu tot felul de prieteni sau, talentul lui, cu neprieteni; a condus o Casă de Filme, a stat un an în SUA, cu o bursă a lui Paul Engel, de care s-au mai bucurat şi alţi scriitori la începutul anilor '70, a fost consilierul de presă al ambasadei SUA la Bucureşti şi a bătut lumea (fără să toarne la Securitate, dragă Florin Iaru!), a iubit mai multe femei şi a fumat câteva sute de cartuşe de Kent, iar după ce a fost părăsit de prima soţie, care a făcut o singură dată drumul până la Lăteşti şi atunci ca să-i spună că divorţează, s-a căsătorit cu Tita Chiper, pe care moartea lui o va găsi lipită de un telefon care nu funcţiona, în apartamentul de pe Pictor Iscovescu aproape dărâmat.

Scrieri care nu se degradează în timp

„Romanul «Vestibul» consacră un scriitor": aproximativ aşa începea cronica mea din „Contemporanul" despre prima lui carte. Era în toamna lui 1967. În acea împrejurare a ţinut să mă cunoască. Îi plăcuse faptul că tratasem cartea ca pe un roman, nu ca pe un eseu. Cronica mea fusese cea dintâi, dar Ivasiuc avea aprehensiunile lui în privinţa receptării şi care, din păcate, i se vor confirma. Mulţi critici vor considera abstractă şi teoretizantă formula din primele lui trei romane. Ivasiuc va reacţiona în felul lui caracteristic, publicând în 1970 un roman în manieră clasică. Încerca să demonstreze că poate scrie şi aşa şi, totodată, că formula iniţială reprezenta o opţiune. Prinzând, se vede, gustul pentru romanul obiectiv, va mai publica şi altele, spre a reveni în „Racul" la o manieră modernă. Un roman neterminat, din care cunosc un fragment dintr-o revistă, întărea reluarea manierei moderne sub influenţa lecturii „Omului fără însuşiri" al lui Robert Musil.   

Când am scris „Istoria critică", i-am recitit toate cărţile, inclusiv cele două de eseuri şi nuvelele din „Corn de vânătoare", nu fără oarecare teamă. Mai ţineau? Nimeni nu le mai comentase în vremea din urmă, cu excepţia lui Ion Bogdan Lefter, care scrisese şi înainte de 1989, ca şi colegul lui de generaţie, profesor în SUA, Cristian Moraru. Uitarea le închisese în scrin cu mâna ei cea dreaptă? Am fost plăcut surprins să constat că erau, deşi inegale, foarte valoroase.

Citiţi-le şi vă veţi convinge! 

Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite