Istoric, despre cenzură: „În locul oamenilor politici care au făcut România Mare au apărut comuniștii ilegaliști care au participat la greve și proteste muncitorești“

În perioada comunistă, scriitorii au scris pe ascuns. Scrierilor lor erau în mai multe exemplare pentru ca, în cazul în care Securitatea confisca unul dintre ele, restul să poată fi duse peste graniță, unde să fie publicate. Altele au rămas în sertar, până la căderea comunismului.

Carte Arhivă Adevărul

Raluca Spiridon, consilier la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a dezvăluit informații inedite despre literatura de dezidență și literatura de sertar.

De ce sistemele totalitare au simţit nevoia să distrugă cărţi şi publicaţii?

Explicaţia trebuie găsită în însăşi natura acestor regimuri care refuză spiritul vremii în care ele se nasc, mai relativ şi mai deschis libertăţilor intelectuale. Curentul realist, dacă ar fi să ne referim la literature, era mai simplu şi uşor de abordat pentru comunişti dacât fluiditatea şi complexitatea curentelor avangardiste. În final, s-ar putea afirma că tot ceea ce nu putea fi stăpânit de comunişti devenea indezirabil, inclusiv cărţile.

Cu excepţia cărţilor despre Basarabia şi nordul Bucovinei, o parte consistentă a lucrărilor retrase în baza acestor liste erau, atunci ca şi acum, de orientare fascistă, germanofilă, legionară şi antisemită, iar o astfel de operaţiune de epurare nu era o particularitate românească. Ce anume conțineau cărțile de orientare fascistă? Sau cele antisemite?

Mai întâi de toate trebuie precizat că între 21 martie 1945 şi 9 februarie 1948 au fost publicate în Monitorul Oficial, 50 de liste cuprinzând un număr de 3.318 titluri de astfel de cărţi. Conţinutul lor se referă, de cele mai multe ori, la puritatea rasială şi eugenie, după cum pot fi întâlnite numeroase cărţi de propagandă de război sau chiar referitoare la ezoterism.

Opera Mihai Eminescu, pericol pentru noua rânduire

Opera scriitorilor clasici a fost retrasă din biblioteci. Ce anume din opera lor a fost retras? Ce pericol vedeau comuniștii în scrierile lor?

În unele cazuri, cum este cel al poetului Mihai Eminescu, opera acestuia a fost retrasă aproape în întregime, excepție făcând poezii precum „Împărat și proletar“. O privire complexă asupra autorilor și titlurilor de carte retrase din circulație ne oferă volumul intitulat „Publicații interzise până la 1 mai 1948“ sub egida Ministerului Artelor și Informațiilor. Putem preciza că extinderea sferei interdicționale de la cele 3.318 titluri publicate în Monitorul Oficial la tot ceea ce însemna literatură și autori români indezirabili ideologiei comuniste s-a produs între 1 decembrie 1947 – 1 mai 1948.

Scrierile interzise supărau prin spiritul şi conţinutul lor diferit în raport cu schematismul, determinismul şi conformismul promovate de ideologia comunistă. Cu toate acestea ar fi incorect să nu precizăm că după moartea lui Stalin survenită la 5 martie 1953 are loc, tot după model sovietic, reabilitarea unora dintre scriitorii interbelici precum Octavian Goga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu sau Mateiu Caragiale.

Politicienii de mare valoare ai României, care au făcut România Mare, au fost interziși de noul regim comunist. Vorbim aici de Maniu sau Brătianu. Este greu de crezut că, dacă le arunci cărțile, ei nu vor rămâne în memoria generațiilor care i-au apucat și nu vor povesti și generațiilor viitoare. Ce sperau comuniștii distrugându-le opera?

Retragerea din circulație a discursurilor și volumelor scrise de personalități ale vieții politice democratice din România a fost un proces aflat în strânsă legătură cu rescrierea istoriei românilor în conformitate cu noile criterii ale paradigmei comuniste. În locul oamenilor politici care au pus umărul la constituirea României Mari au fost puși în prim plan conducătorii de răscoale și comuniștii ilegaliști care au participat la greve și proteste muncitorești.

Ce se întâmpla dacă erai prins cu scrieri interzise? Ce riscai?

Conform Legii nr. 364 deţinerea de publicaţii interzise era considerată delict şi se pedepsea cu închisoare corecţională. Mai cunoscut este cazul istoricului literar Nicolae Balotă care a fost declarat culpabil pentru un astfel de delict prin Sentinţa nr. 3.346 din 21 decembrie 1948. Îi va fi suspendată executarea pedepsei, numai că îşi piede postul de asistent de la Institutul de Psihologie.

Ce a însemnat „literatură de sertar“?

Cronologic fenomenul „literaturii de sertar” poate fi împărţit în două mari intervale de timp, şi anume 1948-1964 şi 1964-1989, în ambele intervale acesta fiind strâns legat de Cenzura exercitată de autorităţile comuniste.

Excluşi sau marginalizaţi din cadrele profesionale de afirmare, mai mulţi scriitori îşi vor continua vocaţia nutrind speranţa revenirii unor timpuri mai bune. Urmărit cu asiduitate de către Securitate pentru a se intra în posesia lucrărilor sale „ascunse”, Lucian Blaga a văzut „şpalturile” ultimului său volum de poezii pe patul de spital.

În contextul represiv generat de retragerea trupelor sovietice începând cu 24 mai 1958 „scrierile de sertar”, în fond literară inofensivă politic, devin „corpuri delicte în procese”.

Este cazul romanului „Aşteptând Ceasul de Apoi“ de Dinu Pillat, căruia i s-a conferit neîntemeiat, în interpretarea Securităţii, un conţinut legionar sau a manuscriselor lui Constantin Noica. Între anii 1949-1958 acesta avusese domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, perioadă în care se va dedica studierii creaţiei lui Goethe şi Hegel, consacrând operei lor cărţile „Anti-Goethe“ şi „Povestiri din Hegel“. Pentru această „literatură de sertar” care nu a putut fi publicată Dinu Pillat şi Constantin Noica au fost condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale” la ani grei de închisoare.

În acelaşi context represiv este încarcerat şi Ion Negoiţescu pentru lucrările de critică literară: „Poezia română. Studii critice“ (Caietul nr.1) şi „Poezia română. Antologie“ (Caietul nr.2). Interesant de menţionat este faptul că manuscrisul „Poezia română. Studii critice“ a stat la baza volumului „Poezia lui Eminescu“, editat în 1968, atunci când regimul comunist a permis, fără ca acesta să conţină şi capitolul referitor la poezia preeminesciană. În ceea ce priveşte „Poezia română. Studii critice“ aceasta a fost publicată, de abia, în anul 1997 prin eforturile lui Cornel Regman.

Îndepărtat din Uniunea Scriitorilor şi fără drept de semnătură, creaţia lirică a poetului Vasile Voiculescu a fost un permanent şantier în lucru. Între 1954-1958 au fost scrise cele 90 de sonete cuprinse ulterior în volumul apărut postum „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu“. Cât despre I.D. Sârbu s-ar putea afirma că la data pronunţării celei de-a doua sentinţe la 14 februarie 1958, piesa „Sovrom cărbune“ fusese distrusă. Scrisă, ca o replică la piesa „Minerii“ de Mihai Davidoglu, aceasta se dorise o prezentare nedeformată a vieţii minierilor din Valea Jiului. După eliberarea din închisoare I.D. Sârbu o va rescrie sub titlul „Frunze care ard“, plasând acţiunea în perioada celui ce-al Doilea Război Mondial.

În a doua perioadă a comunismului românesc (1964-1989) fenomenul „literaturii de sertar” trebuie privit mult mai nuanţat, deoarece avem de-a face fie cu foşti deţinuţi politici care eliberaţi din închisori încep să-şi aştearnă pe hârtie memoriile, fie ne aflăm în faţa unor manuscrise anticomuniste, aşa cum a fost cazul „Jurnalului fericirii“ de Nicolae Steinhard, confiscat de Securitate în urma informaţiilor furnizate de Ion Caraion (informatorul „Artur”). În alte situaţii care nu puneau în pericol monopolul puterii comuniste, Securitatea s-a rezumat doar la a fotografia paginile manuscriselor, un astfel de exemplu constituindu-l Memoriile Ninei Casian.

Pamflet la adresa regimului, trimis lui Mircea Eliade

Putem vorbi şi în România de literatură de disidenţă?

Evident. Un caz mai puţin cunoscut este cel al istoricului Vlad Georgescu care în martie 1977 încearcă să trimită lui Mircea Eliade, în speranţa popularizării lor, trei importante lucrări prin intermediul ambasadorului S.U.A. la Bucureşti, Harry Barnes. Era vorba despre manuscrisele intitulate „Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1947“; „Programul mişcării disidente din România“ şi „Ciuma lui Caragea“, un pamflet la adresa regimului comunist.

Sigur că în materie de literatură de disidenţă, Paul Goma este scriitorul reprezentativ prin romanele „Ostinato“, o privire pătrunzătoare despre viaţa şi abuzurile din închisorile comuniste sau Uşa – un protest vehement împotriva cenzurii, însă în aceeaşi categorie a literaturii disidente ar putea fi incluse şi „textele cu cheie” care se regăsesc în volumul de poezii „Uneori plutirea” al lui Dorin Tudoran sau în romanul „Refugii“ de Augustin Buzura, în fond o critică a societăţii socialiste din perioada Ceauşescu.

Sunt autori care au încercat să-şi scoată manuscrisele peste graniţă şi să le publice acolo?

În faţa unei cenzuri foarte restrictive, mai mulţi scriitori români au intenţionat să-şi publice manuscrisele în străinătate, numai că Securitatea printr-o întreagă reţea de informatori reuşea să împiedice acest lucru. Cu toată vigilenţa aparatului represiv putem aminti totuşi câteva cazuri.

Romanele scrise de Paul Goma pe care le-am amintit deja au fost publicate în Germania şi Franţa, Marius Mircu reuşeşte să scoată din ţară romanul SF – „După 30 de ani“, iar Bujor Nedelcovici, trimite la Paris manuscrisul romanului „Ereticul îmblânzit“, editat în Franţa sub titlul „Al doilea mesager“ (1985).

În alte ţări intrate sub stăpânire sovietică, tot la fel s-a procedat cu cenzura?

Odată intrate sub influenţa sovietică au fost adoptate şi mecanismele cenzurale specifice, ceea ce a particularizat poate România a fost existenţa unui aparat represiv şi opresiv care a controlat în cele mai mici amănunte cuvântul scris. În România nu a existat, de pildă, o literatură samizdat, adică literatură scrisă și distribuită clandestin sub regimul comunist.