Ioana Vintilă-Rădulescu, coordonatoare DOOM 3: „Îmi imaginam că pot ajunge o a doua Marie Curie“ INTERVIU
0Cu toate că cititul a fost prima iubire, încă din copilărie, Ioana Vintilă-Rădulescu visa să devină la fel de faimoasă în domeniul fizicii precum poloneza Marie Curie, însă după ce comuniștii i-au tăiat aripile, a dat admiterea la Filologie – primul pas important în ceea ce avea să devină o carieră de succes în cadrul Institutului de Lingvistică.
Cercetătoare la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ al Academiei Române, unde conduce Departamentul de Romanistică, Ioana Vintilă-Rădulescu (81 de ani) a fost pasionată încă din copilărie de domeniul limbilor, învățând franceza doar ascultându-le pe mama și mătușa ei spunându-și secrete. „Weekend Adevărul“ a discutat cu cercetătoarea despre anii de studenție și despre marii profesori pe care i-a avut – lingviștii Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti –, ce însemna munca la institut într-o perioadă în care regimul încerca să controleze tot, cum s-a specializat în creolistică la îndemnul lingvistului Marius Sala, modul în care tehnologia influențează evoluția limbii române, problema anglicismelor, dar și despre cea de a treia ediție a Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române (DOOM 3, 2022), pe care l-a coordonat.
„Weekend Adevărul“: Pentru început, povestiți-ne puțin cum v-ați descoperit pasiunea pentru limba română.
Ioana Vintilă-Rădulescu: Am avut o profesoară excelentă de Română, Grațiela Ștefan, apoi am făcut Liceul „Caragiale“ din București. Profesoara era foarte bună și pe partea de literatură, și de gramatică și mi-a deschis gustul pentru citit. Atunci nu se punea problema să nu citești. Făceam analize de fraze și era un adevărat concurs. Ne pasiona acest lucru.
Iar la facultate ce ați urmat?
Totuși, nu am vrut să urmez calea asta pentru că pe vremea aceea politica conta foarte mult. Sfătuindu-mă și cu părinții, am ales ceva obiectiv și care să nu aibă legătură cu politica. Din păcate, eram bună la toate și îmi plăceau matematica și fizica. Citisem biografia lui Marie Curie și îmi imaginam că pot ajunge și eu a doua Marie Curie. Când am dat admiterea la facultate, conta foarte mult dosarul. Nu aveam cine știe ce „bube“, dar nici nu eram copil de muncitor ca să am prioritate la admitere, deși tata era copil de țăran, iar în timpul burghezo-moșieriei putuse să facă studii fără probleme. Am dat examen la Fizică, nu am intrat, și atunci m-am hotărât să nu mai risc și a doua oară și să dau totuși la Filologie. Pe vremea aceea, Facultatea de Română și cea de Limbi Străine erau separate. Am constatat că nu am ales greșit, am avut profesori foarte buni. În timpul studiilor, scriam mici articole, dar aveam și alte contribuții.
Ce profesori ați avut?
Printre alții, i-am avut profesori pe Iorgu Iordan, mai ales în domeniul Romanisticii, și pe Alexandru Rosetti, căruia îi datorez faptul că semnez cu două nume de familie. Aș fi semnat numai Rădulescu, dar el mi-a spus: „Rădulescu azi ești, mâine nu ești, așa că nu renunța la numele de fată“. Odată ce am început activitatea profesională, am semnat cu ambele nume.
Institutul de Lingvistică, „o oază“
Iar după ce ați terminat facultatea, ce cale ați urmat?
După terminarea studiilor se făcea repartiție. Am avut note foarte bune, diplomă de merit, dar nu am avut prea mult posibilitatea de a alege și am vrut inițial să rămân la facultate, pentru că tata era de părere că universitatea va exista întotdeauna și e ceva mai sigur. Nu s-a putut din cauza lipsei „calităților“ necesare la dosar. Astfel am ales Institutul de Lingvistică al Academiei și acolo am și rămas toată viața.
Am făcut rusă încă din clasa a IV-a, numai că nu erau profesori de meserie, ci improvizați, respectiv basarabeni.
Cum era atmosfera la Institut în acea perioadă?
A fost o oază în care nu se făcea politică, nu conta decât partea profesională. A fost o atmosferă plăcută, dar au fost și perioade mai bune când am putut călători pentru a face specializări în străinătate. A fost o alegere de succes. Am crescut din treaptă în treaptă, dând o mulțime de examene și ajungând până la urmă și conducător de doctorat. Mi-a plăcut munca în cercetare pentru că nu depindeam de alții, ci numai de mine, deși munceam la lucrări colective. Institutul de Lingvistică al Academiei din București a fost condus de profesorul Ion Coteanu (între 1970-1994), împreună cu Iorgu Iordan, iar apoi de Marius Sala, care era romanist și foarte pasionat de lingvistică. Era un profesor cum rar întâlnești, de o generozitate extraordinară cu studenții, aproape te ruga să îți sugereze teme de lucru, să îți împrumute cărțile lui. Avea foarte multă inițiativă și a condus sectorul de Romanistică în care am lucrat. Am avut noroc că învățasem franțuzește din copilărie.
În perioada copilăriei dumneavoastră știm că în școli mai degrabă se învăța rusa. Cum ați ajuns să știți franceza?
Mama și sora ei vorbeau între ele franțuzește când aveau secrete ca să nu înțeleg eu, dar la un moment dat mi-am dat seama că înțeleg toate tainele lor. Așa am pornit spre romanistică. Apoi am învățat italiană, spaniolă... Am constatat recent, cu plăcere, deși nu m-am ocupat de italiană foarte strict, dar după Revoluție și, mai ales, în perioada războiului din Ucraina, prinzând la televizor posturi italienești, că pot să înțeleg. În timpul copilăriei, filmele care se dădeau la cinematograf te ajutau să înveți o limbă străină. Am învățat și puțin rusește, deși toți aveam o aversiune pentru limba rusă, dar prostească, limba nu avea nicio vină. De fapt, am făcut rusă încă din clasa a IV-a, numai că nu erau profesori de meserie, ci improvizați, respectiv basarabeni care știau mai mult sau mai puțin rusă și aveau mai mult sau mai puțin calificare pedagogică. Am avut însă un profesor care ne-a deschis gustul pentru literatura rusă, chiar dacă o citeam în românește. Făceam procese literare, interpretam pe roluri fragmente din „Anna Karenina“ sau din „Război și pace“. Am început să apreciem tot ce are mai bun literatura rusă. Atunci, literatura sovietică pentru copii era tradusă în română și anumite cărți sau povestiri aveau farmecul lor.
Și v-ați concentrat pe partea de limbi și de teoriile lingvisticii generale...
Da. Asta am făcut până la adânci bătrâneți. La Institut suntem mai mulți în situația de a fi reangajați după pensionare, dar prin lege nu mai ai dreptul decât trei ani, astfel că pe 30 aprilie termin contractul. Desigur, voi lucra în continuare de plăcere și fără bani. Pe de-o parte, cei tineri abia așteaptă să se elibereze niște posturi, să poată avansa. De câțiva ani este destul de greu să crești în treptele științifice pentru că trebuie să îndeplinești un punctaj foarte strict care măsoară ce ai publicat în țară, în străinătate, în reviste de succes din străinătate, iar dacă nu îndeplinești punctajul acela, poți fi oricât de bun, dar nu poți progresa. Există și o explicație de ce suntem mai mulți veterani. A fost o perioadă în care nu s-au făcut angajări și există un hiatus între generații. Din fericire, mai ales după Revoluție, au fost angajați o mulțime de tineri foarte buni, absolvenți de Filologie, care au ajuns chiar și în posturi de conducere. Institutul este condus acum de Adina Dragomirescu, o persoană tânără, capabilă și foarte muncitoare, iar secretar științific este Ema Timotin. Fac o echipă foarte bună. Se simte că s-a schimbat ceva.
Doar influența slavă a fost acceptată de comuniști
În perioada comunistă, la nivelul institutului, se resimțea cenzura care exista în întreaga țară?
Ar fi avut ce să cenzureze. În Germania Democrată, de exemplu, se alegeau de preferință teme de terminologie politică, socială, ceea ce la noi se evita. Sigur că au fost oarecare imixtiuni. Au fost probleme cu Tratatul de Istorie a Limbii Române pentru că exista lozinca, teoria că despre formarea limbii române nu se poate vorbi decât după influența slavă. Această latură s-a accentuat exagerat de mult, deși nu este de tăgăduit, dar nici definitoriu pentru structura limbii române. În general, a fost totuși o atmosferă plăcută. Marius Sala spunea că la Institut este un fel de cuib. Ne-am simțit bine. Au fost și relații personale plăcute, în general. Din păcate, s-a redus numărul de limbi studiate în institut – la Romanistică nu reușim să găsim pe cineva pentru italiană, care să fie interesat de partea lingvistică. Noi încercăm să facem lucrări comparate, care să aibă în vedere cele mai importante limbi romanice.
Cunoaştem că sunteți specialistă și în creolistică. Cine v-a îndrumat în această direcție?
Un mare merit al lui Marius Sala a fost acela de a fi încurajat și cunoașterea limbilor romanice, așa-zis minore. Pe mine și pe câteva colege ne-a îndrumat să studiem limbile creole cu bază romanică. Părea puțin ciudat, pentru că nu ne puteam deplasa în zonele în care se vorbea o limbă creolă, dar am încercat să facem ce se putea face de aici: să studiem partea istorică. În general, ne-am publicat tezele de doctorat în acest domeniu, inclusiv în străinătate. Deci creolistica românească s-a dezvoltat în mod neașteptat. S-a încercat să se creeze și cunoscători de sardă, de exemplu, o limbă romanică mai puțin cunoscută. S-au inclus în comparație și limbile acestea mai puțin răspândite și cunoscute. Nu pot spune că nu au fost probleme și că situația a fost roz tot timpul.
La ce vă referiți când spuneți asta?
Au fost colege care au plecat în străinătate și numele lor nu mai putea apărea în sumarul unor lucrări. E cazul Mariei Iliescu, care s-a specializat în retoromană. Pentru a i se publica o lucrare comparativă la care colaborase și ea, s-a recurs la o șmecherie: s-a pus doar inițiala M. pentru a nu se vedea că este femeie și să nu fie identificată, pentru că nu avea drept de publicare. După aceea, lucrurile s-au schimbat în bine și ea i-a ajutat foarte mult pe tinerii lingviști români lucrând în Austria, făcându-se cunoscută pe plan internațional, inclusiv prin conducerea Societății Internaționale de Lingvistică Romanică. Românii au fost încurajați să devină membri, au fost ajutați să facă parte fără să plătească cotizație, pe vremea când nu aveam posibilitatea să cotizăm în valută.
Pe vremea aceea se organizau în România congrese internaționale dedicate lingvisticii?
Da. S-au organizat în România congrese internaționale de lingvistică generală și romanică în anii ’60. Au venit foarte mulți străini și lingvistica românească s-a făcut cunoscută și în străinătate. Tradiția aceasta s-a reluat acum. Societatea de Lingvistică Europeană a avut anul trecut congresul aici. Și majoritatea reuniunilor științifice naționale au și o latură internațională – participă specialiști din străinătate, legăturile sunt mai strânse poate cu romaniștii britanici decât cu cei francezi sau spanioli, cu care poate era de așteptat. Lingviștii noștri sunt invitați să țină cursuri și să participe la reuniuni științifice.
Ați fost și la catedră de-a lungul carierei?
Am avut ore și la facultate, după Revoluție, la o universitate particulară, dar am fost destul de dezamăgită pentru că nivelul nu era foarte ridicat și exista mentalitatea că trebuie să îi treci ca să ai studenți, că altfel nu merge leafa. Predarea a fost ceva secundar. Mai important a fost ce am făcut de una singură și în colectivul mic al Institutului.
„Nu toate anglicismele vor rămâne. Așa a fost și cazul franțuzismelor“
Cum vi se pare că a influențat tehnologia evoluția limbii române, în ceea ce privește modul în care vorbim?
În general, se spune că limba s-a stricat, că se vorbește prost românește. Cred că se și exagerează cu văicărelile de acest fel. La cine ne referim? Cine și cum vorbește românește? De unde știm cum se vorbește exact limba română? Mai ales de la televiziuni – atât moderatorii, cât și invitații (politicienii) fac greșeli de limbă și nu se ridică la nivelul care ar fi de dorit. Se dă vina pe scăderea nivelului învățământului, pe faptul că nu mai sunt profesorii de altădată. Profesoratul este un domeniu foarte puțin atractiv, în primul rând ca salarizare. Un alt reproș este că nu se citește. Deși pare că activitatea editorială este destul de bogată, cărțile s-au scumpit, lumea nu mai are timp și apetit pentru lectură, mijloacele audiovizuale s-au dezvoltat foarte mult și pare mai simplu să asculți un audiobook când ești la volan decât să iei o carte în mână și să o răsfoiești. Cred că pesimismul exagerat nu are ce căuta aici. Nu cred că vor dispărea cărțile și plăcerea de a ține o carte în mână, de a da pagină după pagină, de a te întoarce înapoi. Copiii nu sunt învățați de mici să citească, în familii necitindu-se din diverse motive – poate părinții muncesc de dimineață până seara pentru a câștiga onorabil să își asigure o viață mai înlesnită. Copiii sunt lăsați mult timp singuri cu telefonul, tableta sau calculatorul în brațe și pierd o mulțime de vreme cu jocuri stupide sau conversații care uneori se dovedesc a fi chiar periculoase. Toate acestea sunt frâne în legătură cu păstrarea calității limbii vorbite și scrise. Problema nu este doar cum se vorbește, că întâlnim lipsa lui „pe“, folosirea lui „ca și“ fără rost sau chiar hipercorectitudinea, de exemplu, folosire lui „pe“ unde nu trebuie.
Și în scriere apar efecte ale folosirii tehnologiei...
Este o problemă și aici. Se scrie foarte mult pe telefon și nu se folosesc diacriticele. Profesorii, exceptându-i pe cei de română, sunt îngăduitori și la teze. Nu sunt atenți la modul cum se exprimă și scriu elevii și nu li se scade nota dacă exprimarea este nefericită, iar conținutul este cât de cât acceptabil.
Este firesc să se îmbogățească vocabularul și prin împrumuturi, însă fără exagerare
I-ați menționat pe politicieni și modul în care vorbesc. Ce altceva ați observat la discursul lor și la modul în care se exprimă?
La noi, pare elevat să faci fraze lungi, interminabile, nici nu știi unde au început și unde au terminat. În schimb, politicienii de meserie sunt învățați să se exprime concis și în modul acesta au efect mai puternic asupra publicului căruia i se adresează. Nu e un cusur dacă se vorbește concis și la obiect.
Anglicismele, o sabie cu două tăișuri
De asemenea, observăm o nouă tendință în limba română: folosirea anglicismelor, iar părerile sunt împărțite.
Cred că se exagerează în ambele sensuri. În sensul utilizării – chiar dacă mult mai multă lume știe engleza sau crede că știe, auzi prezentări la televizor în care se strecoară diverse cuvinte pe care pur și simplu nu le înțelegi și nu le-ai folosit niciodată. Pe de altă parte, este firesc să se îmbogățească vocabularul și prin împrumuturi, însă fără exagerare – dacă există termeni românești pentru o anumită noțiune nu are rost să recurgi neapărat la un cuvânt străin. Nu toate anglicismele care se aruncă în uz vor rămâne, deci nu trebuie să ne speriem chiar așa. Nu este prima dată când în istoria unei limbi, inclusiv a limbii române, se întâmplă așa ceva. Franțuzismele au abundat într-o vreme și cu timpul fie s-au adaptat, s-au românizat și nu le mai recunoaștem, de exemplu, cuvântul „tendință“. Așa se va întâmpla și cu anglicismele – unele vor dispărea, unele vor rămâne, se vor adapta, inclusiv grafic sau ca pronunțare. Noi avem un complex să nu fim considerați ignoranți și încercăm pe cât posibil să pronunțăm și cuvintele englezești cât mai aproape de pronunțarea lor englezească sau americană, să le scriem așa cum trebuie. Televiziunea are un rol favorabil, în sensul în care pe ecrane apar scriși unii termeni. Cu timpul se va ajunge la o anumită măsură. Este greu de luptat cu anglicismele, pentru că engleza a devenit o limbă universală (în instituții și nu numai) și, din păcate, preponderent s-a răspândit nu cea de calitate, ci un fel de jargon. Este greu să te dispensezi de această influență care merge mână în mână cu influența realității – se produc, se importă și se folosesc o mulțime de produse care vin din lumea anglo-saxonă, iar odată cu ele normal că intră în limbă numele lor. Problema anglicismelor este mai delicată – la unele cuvinte nu se vede că sunt împrumutate din engleză (după grafie, pronunțare), de exemplu cuvântul „prosumator“ (en. prosumer) – producător și consumator, în general, de energie electrică. Am fost șocată să constat, după atâția ani de când a apărut ediția a II-a a DOOM-ului (2005), că unii profesori de română pronunță englezește titlul – „DUM“.
Cum se împacă norma și uzul?
Raportul dintre uz și normă este o problemă „spinoasă“. Uzul influențează uneori norma în sensul că se acceptă forme, sensuri, utilizări care șocau inițial, dar care, prin folosirea foarte frecventă, ajung să pară firești și să se impună.
La ce lucrați în prezent la Institut?
Suntem aproape de finalizarea unui tratat de punctuație. Normele de punctuație nu au fost elaborate atât de amănunțit până acum. Există un îndreptar care este folosit și pentru punctuație, dar ultima ediție este din ’65, deci cu totul depășită și foarte sumară. Chiar dacă punctuația nu este atât de strict normată ca pronunțarea și scrierea cuvintelor, pune și ea foarte multe probleme. Cele mai complicate probleme le pune virgula. De asemenea, se lucrează și la o nouă ediție a DEX-ului, un dicționar care dezvoltă latura semantică.
„Dacă dicționarele includ anumite cuvinte, nu înseamnă că au drept de cetățenie deplină în limba română“
„Weekend Adevărul“: Sunteți coordonatoarea Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române (DOOM), ediția a III-a (Editura Univers Enciclopedic, 2022). Noua ediție are aproximativ 3.600 de intrări noi, comparativ cu ediţia din 2005. Cum ajunge un cuvânt să fie introdus în DOOM? Ce criterii trebuie să îndeplinească, prin ce analize trece?
Ioana Vintilă-Rădulescu: În discuții s-au făcut niște confuzii. Faptul că dicționarele includ anumite cuvinte nu înseamnă că li se dă drept de cetățenie deplină în limba română sau că sunt considerate cuvinte ale ei. S-au inclus cuvinte care nu erau în edițiile precedente pentru că circulă foarte mult și oamenii trebuie să afle de undeva cum să le pronunțe și să le scrie. Din păcate, din DOOM nu pot afla și sensul, însă uneori se dau indicații succinte pentru a se identifica cuvântul. Dacă ar mai fi avut și sensuri, ar fi ieșit un dicționar imposibil de folosit fizic. Dicționarele sunt mijloace de informare și instrumente la care recurgi atunci când ai o nedumerire sau nu știi un anumit lucru. De altfel, nu toate formele care nu sunt incluse în dicționar sunt condamnabile și trebuie evitate. Interesul pe care îl reprezintă un cuvânt, frecvența, uzul fac posibilă și necesară introducerea unora dintre ele în dicționare.
Cuvinte noi, cuvinte vechi
Ce reacții ați primit în urma publicării DOOM-ului?
Am fost întrebată nu numai de ce apar anumite cuvinte, ci și de ce lipsesc unele. Nu s-au introdus pentru că nu erau încă foarte frecvente, iar uzul unor anglicisme a crescut foarte mult recent, și într-o nouă ediție sau sub forma unui supliment este de dorit să se includă și asemenea noutăți pentru informare, nu neapărat pentru încurajarea folosirii lor. Pe de altă parte, la noi există puțin prejudecata „să facem totul într-o singură lucrare“. Noi, autoarele, am avut intenția să scoatem o mulțime de cuvinte din DOOM, respectiv cele care nu mai sunt atât de uzuale, învechite, regionale și unele argotice. Într-un dicționar tezaur al limbii române, precum cel al Academiei, în 18 volume, au ce căuta, într-unul de uz curent ne putem lipsi de ele și astfel putem face loc pentru cuvintele mai noi, realmente uzuale și, eventual, pentru mai multe explicații. Există proiectul de a face o versiune mai redusă a DOOM-ului, eliminându-se balastul unor termeni învechiți, regionali, care nu sunt de uz curent. O veste bună este că se lucrează și la o versiune electronică a DOOM-ului. Totodată, cred că Introducerea la DOOM 3 ar merita publicată și separat, ca o lucrare de sine stătătoare. Cuvintele din ultima ediție au fost incluse deja în DEX online. Așa-zisul DEX online nu a fost făcut de profesioniști, în mod normal dreptul de autor le revine celor care l-au conceput în forma lui inițială.
De asemenea, am observat că în noua ediție sunt incluse și mai multe nume proprii.
Teoretic, într-un dicționar de limbă, cum este DOOM-ul, cel puțin inițial, nu se includeau și nume proprii, dar s-a constatat din ce în ce mai mult că este necesar să aflăm și despre numele proprii uzuale cum trebuie scrise și pronunțate. Sunt mai multe nume de lanțuri de magazine pe care unii le pronunță englezește, deși ele nu au nicio legătură cu engleza. Magazinul „Auchan“ are un nume franțuzesc, dar auzi des că este pronunțat precum englezescul „ocean“. Și grafia este o problemă la numele proprii – unele sunt scrise cu grafie englezească, deși sunt nume rusești la origine și ar trebui transliterate după normele de transcriere din rusă în română și nu cu subterfugiile pe care le folosește engleza pentru a reda diverse sunete din rusă. Ar trebui ca moderatorii diverselor emisiuni să se intereseze înainte cum se pronunță anumite nume proprii și să le pronunțe cât mai aproape de modul în care se face în limba de origine.
Adidas vs. DOOM
Ați întâmpinat vreo dificultate aparte în timpul coordonării noii ediții a dicționarului?
Avem un diferend cu firma Adidas care este reprezentat prin două intrări: „Adidas“ – numele firmei (în română, numele proprii, inclusiv cele de instituții, firme, se scriu cu literă mare), dar și „adidas“, cu sensul pantof de sport, care apare în DOOM ca dublet, scris cu literă mică, cu genul masculin, cu deosebire de numele firmei, care este considerat neutru, dar și cu posibilitatea de a-i da pluralul „adidași“. Avocații acestei firme vor să dicteze cum să se scrie în dicționarele limbii române, pentru că ei scriu numele firmei cu literă mică – „adidas“ – și vor ca la fel să îl folosim și noi. Nu pot dicta ei normele academice. Pentru câteva cuvinte în situația asta, nu putem contrazice regula care spune că numele de instituții, firme și cele proprii, în general, se scriu cu literă mare la inițială, dar și faptul că pot intra în limbă ca substantive comune, când se scriu cu literă mică la inițială și se pot și flexiona. În schimb, în cazul mărcilor înregistrate, am acceptat să le marcăm astfel.
Partea proastă este că nu există nicio sancțiune pentru cine nu respectă regulile limbii române.
Cine trebuie să respecte cu strictețe normele din DOOM 3?
Instituțiile de stat și notarii. Partea proastă este că nu există nicio sancțiune pentru cine nu le respectă. În general, nu prea respectăm legile lingvistice, iar dovada cea mai pertinentă, ca să nu spun impertinentă, este faptul că nu se respectă scrierea cu „î“ și „â“ și formele verbului „a fi“, respectiv folosirea lui „sânt“. Nu cred că există altă limbă care să aibă două grafii folosite simultan, uneori chiar în aceeași publicație se scrie cu „â“ și „î“ după cum a vrut autorul, redactorul sau corectorul. Este obligatoriu să se respecte normele și în manuale, la examene. Dar nu trebuie să exagerăm, iar la probele de admitere la facultăți, unde se dau întrebări sub formă de grilă, să nu se umble după chițibușuri și nota să depindă de cunoașterea pe dinafară a listelor de cuvinte.
Mulți români ar putea spune „La ce îmi trebuie mie DOOM 3?“. Cum îl ajută pe românul de rând DOOM 3? Și cine ar trebui să îl aibă în casă?
Muncitorul cu sapa nu are neapărat nevoie de DOOM 3, se descurcă foarte bine și fără. Însă este o carte de căpătâi pe care e bine să o aibă cei care fac școală, cel puțin până la nivelul Bacalaureatului, dacă nu chiar și mai departe, nu neapărat dacă studiază Filologia. Sunt întrebări pe care ți le pui uneori și întrebi dicționarul. De asemenea, Institutul are un serviciu de consultanță și se primesc întrebări, mai ales sub formă de mail, în legătură cu diverse probleme, nu neapărat legate de ortografie, ci de diverse aspecte de limbă.
Se încarcă comentariile...
