INTERVIU Wendy MacNaughton, jurnalist grafic şi colaborator la „The New York Times“: „Empatia este totul“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Jurnalista şi ilustratoarea Wendy MacNaughton        Foto: Arhiva personală
Jurnalista şi ilustratoarea Wendy MacNaughton        Foto: Arhiva personală

Cartea „Pisica pierdută“, cu ilustraţiile jurnalistei Wendy MacNaughton, a fost publicată recent la Editura Vellant. Autoarea se află în România pentru conferinţa „The Power of Storytelling“/ „Puterea relatării“, care va avea loc la Bucureşti, pe 9 şi 10 octombrie. Evenimentul, unic în Europa de Est, este organizat de echipa publicaţiei „Decât o Revistă“. Vor fi prezenţi jurnalişti distinşi cu premii importante, precum Pulitzer şi Emmy.

De curând, la editura românească Vellant a apărut volumul „Pisica pierdută. O poveste adevărată despre iubire, disperare şi tehnologie GPS“/ „Lost Cat: A True Story of Love, Desperation, and GPS Technology“ (Editura Bloomsbury, 2013), scris de Caroline Paul şi ilustrat de Wendy MacNaughton. Duminică, 11 octombrie, de la ora 10.30, la Cărtureşti Verona, autoarele vor vorbi despre carte. 

La cea de-a V-a ediţie a conferinţei de jurnalism narativ „The Power of Storytelling“, unde participă Wendy

image

MacNaughton, la sfârşitul acestei săptămâni, vin cu precădere jurnalişti de non-ficţiune. Unii dintre ei, Jacqui Banaszynski şi Robert Krulwich, de pildă, au câştigat cele mai însemnate premii acordate în America de Nord — Pulitzer şi Emmy. Invitaţii le vor vorbi participanţilor despre reportajele lor, în mare parte poveşti ale unor oameni cărora le-au fost alături săptămâni sau luni întregi. Documentarea unor întâmplări covârşitoare din viaţa cuiva, ca pierderea celor dragi într-un accident de avion, poate dura destul de mult. În astfel de situaţii, empatia şi răbdarea sunt importante. 

Şi jurnalista Wendy MacNaughton a făcut parte din viaţa unor persoane necunoscute, pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi. Pe mulţi dintre aceşti oameni i-a întâlnit pe străzile din San Francisco, oraşul unde locuieşte. S-a împrietenit cu ei, i-a desenat şi, apoi, le-a adăugat cuvinte imaginilor. Desenele ei au fost publicate în „The New York Times“ şi în „Wall Street Journal“. 

Când v-aţi dat seama că jurnalismul şi ilustraţia merg mână în mână?

Există o istorie lungă a jurnalismului ilustrat. Cu 150 de ani în urmă, îi erau consacrate întregi publicaţii de ştiri. Dar, pentru că am crescut în epoca aparatului şi a fotografiei digitale, l-am descoperit abia când a început să mă intereseze relatarea sub formă de ilustraţie. Am dat de jurnalismul ilustrat, în timp ce îl practicam. Pe când desenam străini în San Francisco, mi-au atras atenţia şi oamenii pe care îi vedeam frecvent prin oraş. Voiam să le aflu povestea. Aşa am început să ies cu astfel de persoane, să le desenez în mediul lor şi să ajung să le cunosc cât mai bine. Nu am o formare în jurnalism, nu spun că sunt jurnalistă, dar am o pregătire în asistenţă socială, un domeniu care îţi cere să intri în contact cu persoane foarte diferite, să le intervievezi şi să le asculţi activ. Am întrebuinţat aceste abilităţi, iar prin stabilirea unei legături, dar şi prin desen, am încercat să spun cea mai bună poveste cu putinţă, din perspectiva subiectului. 

Care a fost prima poveste?

A fost despre un grup de bărbaţi care joacă şah pe străzile din San Francisco. Mi-a luat câteva săptămâni să o termin, am învăţat o mulţime de lucruri, însă rezultatul nu a fost aşa semnificativ. Dar mi-am dat seama că descoperisem o formă de relatare din zona non-ficţiunii, care era puternică şi eficientă, înrudită cu jurnalismul şi documentarul, ceva nou pentru mine. Apoi, când am început să cercetez, am aflat că ceea ce făceam eu nu era deloc inedit.  

Cum şi de ce aţi început serialul documentar „Meanwhile“/ „Între timp“ pentru publicaţia „The Rumpus“?

Articolul cu şahiştii a fost primul din seria respectivă. Paul Madonna, editorul de benzi desenate de la „The

image

Rumpus“, m-a îndemnat să merg dincolo de micile texte din casetele ilustrate, către texte narative mai lungi. Eu m-am împotrivit şi ne-am ciondănit mult, dar, în cele din urmă, i-am mulţumit că m-a determinat să explorez această zonă. A fost o lecţie bună. Uneori, oamenii cu care ne luptăm cel mai mult la locul de muncă – editorii, profesorii – sunt cei care ne şi ajută cel mai mult.  

Wendy MacNaughton a petrecut timp cu jucătorii, i-a ascultat şi privit cu atenţie. Unii dintre ei erau oameni ai străzii. 

Ce fel de poveşti au nevoie de mai multe imagini şi de mai puţine cuvinte?

Nu cred că există o regulă. Contează ceea ce vrei să transmiţi: informaţie, emoţie, dispoziţie, detaliu. Poţi spune o poveste bogată şi nuanţată fără niciun cuvânt, precum „Cartea orelor“ sau „Soarele“ de Frans Masereel. Dar dacă spui o poveste desprea al Doilea Război Mondial şi încerci să le vorbeşti oamenilor despre o experienţă anume, ca în cazul lui „Maus“ de Spiegelman sau al romanului grafic „Palestina“ de Joe Sacco, clar trebuie să incluzi şi text. Când foloseşti arta şi textul laolaltă, acestea trebuie să se lucreze împreună, să îşi ofere informaţii reciproc. Textul face parte din imagine şi invers.    

Cine hotărăşte, de obicei, să schiţeze un anumit moment sau o persoană: sufletul sau mintea?

Ochii. Abia mai târziu ajung să gândesc sau să simt ceva legat de subiect. Când ceva îmi atrage privirea, fie pentru că nu pare la locul lui, fie pentru că, dintr-un anumit motiv, am impresia că e important, desenez. Dacă aş încerca să dau sensuri chiar atunci când schiţez, mi-aş îngusta orizontul şi aş rata o mulţime de lucruri.  

Observaţi oamenii pentru a spune poveştile lor de viaţă profunde. Cum vă descurcaţi cu emoţiile, când lucrurile devin copleşitoare? 

Mă implic destul de mult în munca mea şi în relaţiile cu oamenii alături de care lucrez. Unele persoane despre care am scris au trecut, sau încă mai trec, prin momente dificile. Nu mă pricep foarte bine să stabilesc o graniţă între mine şi ceilalţi. Mă împrietenesc cu multă lume. Acest lucru poate fi apăsător, pentru că s-ar putea ca ei să treacă prin perioade grele sau să aibă nevoie de ajutor. Cum mă descurc? Sincer, vorbesc despre acest lucru cu partenera, cu terapeutul şi cu prietenii apropiaţi. După aceea, hotărăsc, de la caz la caz, care este cea mai bună metodă de a trata o situaţie.  

image

 Gustările preferate ale marilor scriitori. O parte din ilustraţia publicată în The New York Times.  

De ce este importantă empatia pentru a spune poveşti?

Empatia este totul. Cum altfel ai putea spune o poveste, dacă nu ai lua în seamă sentimentele oamenilor, întreaga lor fiinţă? Şi cum ai putea spune o poveste care să absoarbă pe cineva şi să îi atingă inima, dacă nu-ţi poţi imagina cum va înţelege omul respectiv ceea ce îi împărtăşeşti?

Ce vă place şi ce nu vă place la rutina legată de muncă?

Mă stimulează mult prea multe lucruri şi sfârşesc prin a accepta mai multe proiecte decât pot duce. Asta mă stresează adesea şi nu reuşesc să lucrez la poveşti ca cele din proiectul „Meanwhile“. Chiar îmi place să fac diverse proiecte cu oameni interesanţi, îmi iubesc atelierul şi îmi place tot ceea ce fac în prezent. Nu mă plâng. Vreau doar să spun că munca mea ar avea de câştigat, iar eu aş fi mai puţin stresată, dacă rutina ar fi ceva mai liniştită.  

Desenaţi încă din copilărie. Există similitudini între stilul actual de lucru şi primele desene?

Unii aşa spun, dar eu nu prea văd legătura. Totuşi, întotdeauna mi-a plăcut să desenez oameni. Schiţarea chipurilor a fost prima mea dragoste, în materie de artă. 

Aţi ilustrat gândurile scriitoarei Susan Sontag cu privire la artă şi dragoste. Vă inspiră astfel de texte?

image

Am avut o colaborare cu Maria Popova de la „Brain Pickings“, o prietenă dragă, alături de care lucrez cu bucurie. Ea este o cititoare vorace. Uneori, Maria vine la mine cu cărţi pline de post-it-uri, cu texte de Susan Sontag ori cu alte altor scriitori, şi astfel începem să facem un articol împreună, pe baza lecturilor ei. În astfel de momente, presupun că m-au inspirat lecturile Mariei.  Acestea fiind spuse, volumul „Despre Fotografie“ de Susan Sontag a fost una dintre bibliile mele la Şcoala de Arte, iar eu şi părinţii ne-am numit căţelul Susan Sontag. 

De ce nu aţi mai desenat aproape un deceniu?

Când am început Şcoala de Arte, desenam şi pictam, dar m-am oprit la scurt timp. Aveam în jur de 19 ani, eram uşor impresionabilă, iar profesorii mă îndemnau să explorez fotografia, filmul şi teoria critică. Le-am făcut pe toate şi mi-au plăcut, aşa că m-am îndepărtat de desen. Sincer, la celelalte şcoli, am fost mereu cea mai talentată artistă dintre colegii mei, însă, după ce am ajuns la Centrul de Arte, nu am mai fost cea mai bună, ceea ce m-a făcut să mă simt nesigură. Deşi îmi pare rău că nu am mai desenat atâta vreme, mă bucur că am explorat alte zone ale mele şi ale lumii, dar şi alte profesii, pe care altminteri nu le-aş fi cunoscut. Toate acestea contribuie mult la munca mea actuală. Am fost copywriter, am lucrat în Africa de Est, unde am creat campanii vizuale pentru analfabeţi, am urmat un master în asistenţă socială şi am lucrat în ONG-uri. Am fost inclusiv manager de conturi într-o agenţie de publicitate. Nu cred că aş fi putut face tot ceea ce fac astăzi: să desenez, să spun poveşti, să colaborez cu diferite persoane, să realizez, sper eu, ceva frumos, fără să fi avut celelalte experienţe. 

„Decât o Revistă“, publicată de asociaţia Media DoR , este o revistă trimestrială generalistă care cuprinde poveşti despre realitatea românească de azi şi despre experienţele comune ale oamenilor.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite