INTERVIU Vlad Logigan, actor: „Ceea ce era normal când eram eu student la UNATC, astăzi se numește bullying“ FOTO
0Fără a judeca o metodă sau alta de predare, Vlad Logigan vedea binețea din fiecare.
Un moment de tipul „trebuie să fac ceva“ din copilărie avea să îi deschidă calea lui Vlad Logigan (40 de ani) spre un domeniu total necunoscut: actoria. Dacă la început teatrul era doar o activitate de weekend, așa cum el însuși a numit-o, câțiva ani mai târziu i-a devenit țel, vocație, meserie. Astăzi îl putem vedea jucând pe scenele marilor teatre din Capitală, dar și în cea mai recentă producție cinematografică în care este protagonist – „VISUL“ (regia Cătălin Saizescu), care din 12 decembrie poate fi văzut în cinematografele din întreaga țară.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Vlad Logigan despre începuturile lui în lumea actoriei, educația făcută cu rigla, anii de studenție la UNATC când uneori predatul se făcea și prin țipete, despre experiența de a filma în Penitenciarul de maximă siguranță Rahova pentru filmul „VISUL“, în care joacă rolul lui Alex, dar și cea de a juca alături de Nosfe (Darius Vlad Crețan).
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră la Iași? Ce amintiri aveți din acei ultimi ani ai regimului comunist?
Vlad Logigan: Comunismul nu îl țin minte decât foarte puțin. Revoluția a venit când aveam 6-7 ani. Îmi mai amintesc cozile pentru alimente, că nu erau de niciunele, dar cum nu aveam termen de comparație, mi se părea ceva normal. Nu puteam compara cu o perioadă în care lumea avea lucruri, atunci nimeni nu avea și asta reprezenta normalitatea. După Revoluție, au apărut tot felul de chestii, era o goană după lucruri, oamenii voiau să aibă televizor color și alte cele. Eu auzisem de la o verișoară de-ale mele că mânca banane și mi-a spus că este ceva foarte bun de mâncat, iar eu mi-am imaginat o bomboană ultrasofisticată, împachetată într-un staniol foarte colorat, dar când am văzut pentru prima dată o banană nici nu am vrut să o gust, arăta dezamăgitor în comparație cu ce îmi închipuisem eu, nu putea fi chestia aia lungă și seacă, ci ceva deosebit.
Ați prins vreun an de învățământ în timpul regimului comunist?
Da, grădinița. Nu țin minte să fi învățat poezii patriotice, dar am o poză de la grădiniță pe o scenă, iar în spate este un portret înrămat al lui Ceaușescu. Era un sistem dur, educatoarea avea o riglă de lemn și, în funcție de gravitatea faptei, te bătea cu latul sau cu cantul ei la palme. Îmi amintesc că aveam doi colegi gemeni în grupă care ne-au înfiorat pe toți pentru că îi bătea la palme cu cantul, iar ei nu doar că nu plângeau, ci nici nu clipeau – la grădiniță fiind, noi, ceilalți copii, am căpătat o frică majoră de cei doi băieți. Noi plângeam numai la gândul că vom fi bătuți când o vedeam că se ducea să ia acea riglă. Din câte îmi amintesc, nu ne bătea degeaba, făceam și noi pozne. Asta se înțelegea atunci prin educație – chiar dacă nu se mai practica statul pe cojile de nucă, exista totuși tot timpul această variantă.
Revoluția și arabii cu bani
Deci stăteați cu sabia lui Damocles deasupra capului...
Da. Noi, neavând cu ce să comparăm, nu ni se părea aiurea că este așa. Știai că astea sunt regulile: ai greșit, te bate cu rigla, deci nu mai greși. Nu se ducea nimeni cu frică la grădiniță: era joacă, era veselie, iar uneori făcea unul nu știu ce poantă și primea pedeapsa și apoi treceam înapoi la joacă. Era un amestec foarte greu de înțeles pentru cei din zilele noastre care nu au trăit acele vremuri. Acum, așa ceva pare SF, dar atunci era normalitate.
Deci aveați 6-7 ani la Revoluție, dar, în ciuda vârstei fragede, vă amintiți o anumită stare sau atmosferă în jurul dumneavoastră? Poate o agitație, tensiune sau frică?
Ceva special, nu. La Revoluție, dădeau la televizor că a fugit Ceaușescu cu elicopterul, iar mama era cu o colegă și a început să plângă, ceea ce m-a șocat. Eu nu înțelegeam de ce plângea, iar când mi-a zis că de fericire, am fost șocat pentru că eu nu puteam înțelege ce înseamnă asta, eu plângeam doar când făceam rău sau eram pedepsit. Am rămas surprins că poți plânge de bucurie. Revoluția a fost cu foarte multă dezinformare, se spunea că vin teroriștii, că s-au infiltrat nu-știu-unde, să nu mai bem apă de la robinet că este contaminată. Îmi mai amintesc faptul că se spunea că arabii au bani. La acea vreme, erau la Medicină și studenți arabi și eu credeam că a fi arab e ca și când ești profesor, medic, deci că te poți face arab.
Ținând cont că toate aceste evenimente s-au petrecut în timpul Sărbătorilor de iarnă, le-ați simțit atunci altfel decât de obicei?
Nu. La Iași nu prea s-a tras, nu a fost atât de greu precum în alte orașe, ci doar multă dezinformare și frică: o fi otrăvită apa, nu o fi, or fi teroriști, n-or fi, deși la Iași nu prea „au fost“ teroriști.
Curajul de „a face ceva“
Povesteați într-un interviu de începuturile în teatru – atunci când ați animat clasa în timpul unei inspecții. Cum ați avut curajul sau dezinvoltura de a face asta, mai ales în acele vremuri rigide?
Veniseră niște inspectori și asistau la ora profesorului de franceză, care era și directorul școlii. Profesorul a pregătit cu noi o mică serbare, în fața tablei – cântam câte un cântec în franceză, mai făceam pe rând un pas în față și spuneam câte o strofă dintr-o poezie. La un moment dat, la un cântec, am sărit în față și am început să îi anim pe inspectori pentru că copiii nu cântau cum repetasem noi, ci lălăiau cântecul, deci trebuia făcut ceva. Toată lumea s-a amuzat și au sfătuit-o pe mama, prin profesori, să mă lase să dau la Teatru.
Și ea ce a spus?
Mama m-a dus la Palatul Copiilor din Iași, unde exista Cercul de teatru. Mai mulți au făcut acolo teatru și au ieșit mai târziu actori. Atunci era o activitate de weekend. Cu cercul acesta, mergeam la festivaluri de teatru unde concuram cu alte Palate ale Copiilor: la Bușteni, Satu Mare, Lugoj... Și, pe lângă faptul că îmi și plăcea foarte mult, luam foarte des premii de interpretare la categoria băieților. Mai târziu, când urma să aleg la ce liceu mă înscriu, s-a înființat la Liceul de Artă din Iași o clasă de actorie și mi s-a părut că a fost la fix pentru mine. Când am văzut că pot face actorie la liceu, unde să învăț mișcare, vorbire și așa mai departe, mi-am zis că este minunat. Din una în alta, am ajuns actor de meserie.
Cum vedeați la vârsta copilăriei spațiul acesta al teatrului?
Mi-a plăcut pentru că mă jucam cu ceilalți copii, iar, pe lângă festivaluri, era un concurs o dată pe an cu Palatele Copiilor din județ, pe categorii de vârstă, grup și individuale cu poezie, fabulă, monolog, pantomimă grup și pantomimă individual.
La ce categorie vă simțeați cel mai confortabil sau mai creativ?
Mie mi-au plăcut toate, nu aveam vreo categorie preferată. Într-un an, am văzut că nu aveam nimic pregătit la pantomimă individual și observasem că nu se înscrisese nimeni și mi-am zis că o diplomă de locul 1 o iau cu ochii închiși. I-am zis profesorului să mă înscrie, chiar dacă nu aveam niciun număr pregătit, mă gândisem că fac eu ceva. Am făcut o improvizație pe loc și mi-au dat locul 2, deși eram unicul candidat la acea categorie (râde).
Cum era percepută meseria de actor la acea vreme?
Eu nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să fiu actor de-adevăratelea. Atunci încă erau în viață legendele: Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Mitică Popescu, Olga Tudorache, Valeria Seciu și alții. Te făceai mic de tot când îi vedeai. Când au venit la Iași cu câte o piesă și m-am dus să îi văd, mi-am luat caietul în care strângeam autografe, iar când așteptam pe holul de la cabină mă simțeam mic, mic, și speram că poate doamna Olga are chef să dea autografe. Era tare frumos! Nu ratam nimic de la teatru. Iar apoi, ca student, am văzut-o pe Olga Tudorache în „Regina Mamă“ de 10 sau 12 ori, iar pe Ștefan Iordache, într-o altă piesă, de 8 sau 10 ori. Mă duceam să învăț de la ei, să observ cum joacă, cum intră în scenă, cum ies din scenă, de ce fac într-un fel și nu în altul.
Când ați întrezărit posibilitatea că actoria vă poate fi meserie de bază? Știați ce presupune admiterea la o facultate de profil, mai ales că atunci circulau tot felul de zvonuri: trebuie să ai pile, trebuie să te pregătești cu profesori de la facultatea respectivă și așa mai departe?
Încă din clasa a IX-a, când intrasem la clasa de Actorie, știam că voi încerca să dau la facultatea de profil. Nu aveam pregătită o variantă de rezervă. Auzisem zvonurile și de aceea mi s-a și făcut teamă că există riscul să nu intru la București și mi-am zis să dau și la Cluj, unde admiterea era înaintea celei din Capitală. Apoi m-am hotărât să dau și la Iași, unde era prima admitere dintre cele trei. Deci aveam o frică că s-ar putea să nu intru.
Ca Messi la Barcelona
Iar părinții ce au spus atunci când v-au văzut hotărât să urmați această cale, mai ales că exista această zicere că mori de foame dacă te faci actor?
Tata spunea că mama se ocupă de noi, copiii, iar ea m-a susținut necondiționat pe acest drum. Nu mori de foame dacă ești actor. Îmi amintesc că în liceu am văzut un interviu cu Gheorghe Dinică în foaierul unui teatru și l-au întrebat: „Este adevărat că actorii nu câștigă suficient?“. Iar el spune: „Nu este adevărat. Am un coleg care a câștigat sute de milioane de dolari – Robert De Niro, poate ați auzit de el“.
Până la urmă ați intrat la UNATC...
Am avut norocul să intru la toate cele trei facultăți primul. Dacă știam, nu mai făceam turul ăsta prin țară (râde).
Știați ceva despre ce înseamnă să fii student la Actorie? Cum s-au dovedit a fi acei ani?
Nu știam mare lucru, am aflat la UNATC. Mi-a plăcut trecerea: viața în cămin a fost foarte frumoasă, iar cea de actor la UNATC a fost minunată. Îmi plăcea că stau de dimineața până seara în facultate și lucram la actorie, la vorbire, la dans... A fost un consum foarte mare, dar îmi plăcea atât de mult ce făceam încât nu simțeam oboseala. Am avut parte de profesori foarte buni: Doru Ana, George Ivașcu, Gelu Colceag – la clasa căruia am și terminat –, Radu Gabriel. Este foarte important să te întâlnești cu profesori foarte buni și poate la fel de important este să fii într-o clasă foarte talentată, iar eu am avut acest noroc. Este ca în fotbal: într-un fel crește Messi la Barcelona și în alt fel la FC Vaslui. Contează foarte mult grupul în care te dezvolți, te ajută, te inspiră, îi inspiri și tu pe ceilalți, fiecare vine cu idei noi, totul este mai creativ.
Ce însemna atunci studenția la UNATC comparativ cu cea din prezent? Cum a evoluat de-a lungul timpului?
Cred că este cam același lucru, nu văd o mare diferență. S-a schimbat puțin felul de predat: ceea ce era normal când eram eu student la UNATC astăzi se numește bullying. Dar, cumva, când eram noi studenți nu exista acest termen și făcea parte din metoda profesorului să țipe la tine ca să te trezești sau să te facă cu ou și cu oțet ca să te enervezi și să scoți din tine chestii pe care dacă erai prea confortabil nu puteai neapărat să le scoți. Acum nu se mai întâmplă asta. Trebuie să ajungi la student cu explicații, cu întrebări și astfel scoți din el lucruri. Nu spun că este păcat că s-au pierdut acele lucruri de pe vremea studenției mele, este cumva normal să ții pasul cu vremurile și cu societatea în care trăiești. Este greu să compari cele două „metode“ pentru că vorbim despre oameni care își trăiesc viața în societăți destul de diferite.
„N-am crezut niciodată că nu pot face un rol“
Spuneați într-un interviu că actoria v-a ales pe dumneavoastră. A fost un anumit context sau moment specific în care ați avut această revelație?
Nu, nu știu când s-a înrădăcinat această idee. În clasa a IX-a, în prima zi de școală, diriginta ne-a pus să scriem pe un bilețel de ce am venit la clasa de Actorie și ce ne dorim să facem. În clasa a XII-a ni le-a dat și am văzut că scrisesem că vreau să dau la Actorie, la ATF (n.r. – Academia de Teatru și Film, devenită ulterior Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ – UNATC). Deci la începutul liceului deja mă hotărâsem să fac asta, dar nu știu care este momentul propriu-zis când s-a creionat această idee.
De-a lungul carierei, ați simțit că nu puteți face un anumit rol, că nu puteți accesa anumite lucruri din dumneavoastră pentru a-l interpreta?
N-am crezut niciodată că nu pot face un rol. Anul acesta am scos „Tartuffe sau Impostorul“ la Teatrul Mic și am repetat timp de trei luni un Tartuffe de tipul „Doamne-ajută“ și l-am șters în totalitate în dimineața zilei în care am avut primul spectacol, iar apoi am făcut un alt Tartuffe odios, slinos, neplăcut, dubios. A fost ca un clic! L-am creionat împreună cu regizorul Gelu Colceag într-o oră și cred că e bine că am renunțat la varianta cealaltă. Cea pe care o joc acum mi se pare mai interesantă, fiind la polul opus de prima. Dacă nu crezi în regizorul cu care lucrezi este ca și când faci un dans în doi, dar unul dintre parteneri nu mai dansează.
Ați avut un rol din teatru sau film care v-a consumat sau marcat poate mai mult decât altele?
Cred că toate te marchează într-un fel sau altul. Ești suma tuturor experiențelor pe le-ai trăit, oamenilor pe care i-ai întâlnit, rolurilor pe care le-ai făcut. Sigur că te marchează, dar în mod diferit. De exemplu, „Crimă și pedeapsă“ în care am jucat 14 ani la Teatrul Bulandra sau cel din „Domnul Ibrahim și florile din Coran“, care este o dulce poveste emoționantă, m-au marcat în mod diferit, însă toate rolurile se depun acolo.
Evoluția actorului Vlad Logigan cum a influențat-o pe cea a omului care sunteți astăzi?
Nu îmi dau seama. Probabil că m-a ajutat să înțeleg mai bine anumite categorii de oameni, dar aici contribuie și vârsta, deci experiența de viață pe care o ai.
Dar pe calea profesoratului cum ați luat-o?
Întâmplător. Eram student la masterat la UNATC și am fost cu alți colegi, sub îndrumarea profesorului nostru, la un festival mondial al școlilor de teatru care a avut loc în Filipine. Cei de acolo ne-au împărțit pe orașe în primele trei zile și ne-au rugat să ținem workshopuri la un mare liceu. Profesorul ne-a spus să ne alegem ce vrem să predăm: vorbire, improvizație și așa mai departe. Eu am ales mișcarea, iar profesorul trecea pe la noi să vadă cum ne descurcăm, iar mie mi-a spus că trebuie neapărat să trec pe la facultate să predau, chiar dacă eu îi spuneam că am venit la București să joc. Şi i-am spus că atunci când predatul se pune în calea teatrului sau filmatului, mă opresc, dar până acum nu s-a întâmplat acest lucru. Ulterior, am descoperit că îmi place foarte tare să predau.
„După prima zi de filmare la Rahova, nu voiam nici să traversez strada pe unde nu era trecere“
„Weekend Adevărul“: Cum ați ajuns să jucați în filmul „VISUL“ (regia lui Cătălin Saizescu), în care îl jucați pe Alex?
Vlad Logigan: Am dat casting și mă bucur că m-a lăsat Cătălin să îi aduc rolului o oarecare duioșie, deși filmul putea fi făcut strict în termeni de comedie.
Știm că o parte din filmări au avut loc în cadrul Penitenciarului de maximă siguranță Rahova. Cum a fost acea primă vizită acolo, care, de obicei, este și cea mai marcantă?
Fiind de maximă siguranță, există mai multe niveluri de securitate: treci prin două porți de securitate, n-ai voie cu telefon sau cablu de date – este caz penal dacă faci asta. Apoi, după ce intri, nu ieși când ai tu chef, ci organizat, când termină toată lumea filmarea. Cel puțin așa era în urmă cu doi ani, când am filmat noi acolo. Te trec fiori când îți dai seama că poți fi privat de libertate. După prima zi de filmare acolo, nici să traversez strada pe unde nu era trecere nu voiam. Când se lăsa seara, unii deținuți țipau unii la alții, iar atmosfera devenea mai creepy (n.r. – înfiorătoare). După ziua a șasea sau a șaptea, deja ne obișnuiserăm și noi cu mediul acela. Rahova are o biserică și o sală de festivități – unde noi am filmat mai multe zile, iar la un moment dat, când filmam în curte, câte un gardian sau doi treceau cu un grup de 10-20 de deținuți spre magazinul de acolo. În rest, nu știu pentru ce erau închiși, dar oamenii nu au fost dubioși.
Cum ați construit atitudinea pe care o are Alex față de ceilalți deținuți? Ați discutat cu cineva care chiar a făcut asta?
Nu, nu am vorbit, chiar dacă povestea este una reală. Gabriel Gheorghe, cel care a scris scenariul, este actor la Pitești, și el a trecut prin asta: l-au trimis să facă teatru cu deținuții din oraș. Abia după ce am filmat mi-a povestit, el nefiind prezent la filmări. Însă am observat cum m-am modificat eu când am intrat prima oară prin porțile de securitate, în curte, iar apoi în inima închisorii. Din acest punct, nu este greu să îți imaginezi cum ai relaționa cu niște deținuți. În același timp, trebuie să observi și fețele cu care lucrezi, nefiind unele foarte primitoare sau zâmbitoare.
Cu „Bravo!“ la final
Știm că în film joacă și regretatul rapper Nosfe (Darius Vlad Crețan) care, deși lucra foarte mult în zona muzicală, pare că și-a făcut foarte bine rolul...
A jucat foarte bine. Nu îl cunoscusem înainte de filmări, dar am descoperit un om foarte mișto, fără dubioșenii, cu o energie bună tot timpul, gata să glumească și mereu foarte deschis. S-a descurcat bine.
De ce ar trebui oamenii să meargă în cinematografe să vadă „VISUL“?
Cred că este un film mișto. Oricum, oamenii au mai scăpat puțin de stigmatul că filmele românești nu sunt bune. Am avut o proiecție la TIFF și una la Constanța, iar publicul a râs, a chiuit și a fost cu „Bravo!“ la final. Cred că vă va plăcea, deci vă invit la film. Am văzut filmul pentru prima oară la TIFF, la Cluj, iar când am auzit că durează două ore mi s-a părut cam mult pentru o comedie, care de obicei durează o oră și ceva, dar efectiv nu am simțit când a ajuns la final, deci filmul curge foarte bine.
Iar pe scenă, unde vă putem vedea jucând în această perioadă?
La Teatrul Mic în „Tartuffe sau Impostorul“, „Vinovat. Nevinovat“ și „Bigamul... după 20 de ani (Prins în plasă)“ – o continuare la primul „Bigam“, fiind o comedie bulevardieră. De asemenea, joc și la Teatrul Metropolis în „Domnul Ibrahim și florile din Coran“ și în „Dragostea durează trei ani“, la Centrul Cultural „Lumina“ în „Pălăria“, spectacol recomandat +16 cu un text foarte bun, dar și în „Mai potoliți-l pe Eminescu“ la Teatrul Dramaturgilor Români.
CV Rol alături de Ilie Moromete
Nume: Vlad Logigan
Data și locul nașterii: 12 septembrie 1983, Iași
Studiile și cariera:
În 2005 a absolvit UNATC, la clasa Gelu Colceag. Apoi a continuat la aceeași facultate, Arta Actorului, masterul și doctoratul, pe care l-a obținut în 2012 cu teza „Triada shakespeariană: clovn, bufon, nebun. Sursa fundamentală în formarea actorului modern“.
Tot la UNATC, el este, în prezent, asistent doctor – Catedra de Arta Actorului.
În perioada 2006-2014 susține pentru profesioniști, cât și pentru amatori, numeroase workshopuri de actorie, improvizație, public speaking, limbaj nonverbal în comunicare umană, clovnerie, team-buildinguri, lupte scenice.
Primul său rol dintr-un film a fost în „Nuntă în Basarabia“, în 2009. De atunci, a mai jucat în filme precum: „Selfie“, „Selfie 69“, „Ghinionistul“, „Moromeții 2“ și în serialul „Ai noștri“.
A jucat în zeci de spectacole pe scenele teatrelor bucureștene, precum Teatrul Mic, Teatrul „L.S. Bulandra“, Teatrul Metropolis, Teatrul Național București, Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Godot Café-Teatru, UNTEATRU, Teatrul Foarte Mic.
Se încarcă comentariile...
