Radu Vancu FOTO Medeea Iancu

Până să ajungă la facultate, Radu Vancu (37 de ani) umplea caiete cu poeme, dar care rareori impresionau profesorii sau redactorii de la vreo revistă literară. Întâlnirea sa, în studenţie, cu poetul Mircea Ivănescu, a avut o influenţă deosebită asupra parcursul său de scriitor.

Înainte să meargă la şcoală, compunea catrene despre floricele şi gândăcei. Se visa un Adrian Păunescu, dar, uitându-se înapoi, celebritatea lui de poet minor se ridica la înălţimea lui Adrian Minune. Radu Vancu a umplut caiete cu poeme, uneori ca să câştige inima fetelor sau măcar admiraţia profesoarei de română, alteori pentru că doar aşa putea să-şi exprime sincer bucuria şi suferinţa, dragostea sau nepăsarea. Versurile înecate în alcool nu l-au convins că ar fi un scriitor mai bun, dar le punea pe foaie pentru că doar aşa se simţea mai aproape de tatăl său. 

Acum, Radu Vancu scrie poezie despre viaţa lui, despre familia sa, despre barurile în care merge, chiar şi despre moartea tatălui său, şi nu e o doar aşa, o spovedanie pe muchie de cuţit, e literatură! A învăţat de la Mircea Ivănescu că poezia trebuie să fie despre el şi, foarte important, să nu mintă. În 2012, a primit premiul pentru „Tânărul poet al anului“ şi tot atunci a organizat prima ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Poets in Transylvania“, care adună, în fiecare an, mai mulţi poeţi străini şi români pentru o săptămână de lecturi la Sibiu, se discută „starea poeziei“, se organizează ateliere de scriere creatoare, iar sălile sunt pline. Adrian Păunescu ar putea fi invidios.

„Weekend Adevărul“: Ai avut veleităţi de scriitor de când erai copil. Povesteai cândva că pe la 7 ani ai început să scrii primul roman. De ce tocmai această aspiraţie?
Radu Vancu: Adevărul e că am fost megaloman şi paranoic de foarte mic copil. Dinainte de şcoală, visam să fiu un fel de Adrian Păunescu, poet pe care-l detest. Dar aveam în vizor imaginea unui tip care stă pe stadion şi vorbeşte la microfon, care spune înţelepciuni şi împărtăşeşte lumii vastele comori spirituale... Eu scriam poezii cu gândăcei şi floricele. Nu-mi dădeam seama de disparitatea teribilă între ce voiam să fac şi nivelul precar al poeziilor pe care le scriam. În plus, exista şi factorul pecuniar. La botezuri şi la nunţi, am observat că primeam bani dacă făceam nişte catrene cu rimă. Eu eram un puşti venal şi mercantil, aşa că devenisem un Adi Minune al botezurilor şi al nunţilor din Sibiu.

Câştigai bani din poezie, e mare lucru.
Rar am mai câştigat din scris ca la nunţile din copilărie. (râde) Ţin minte că, odată, cred că eram prin ’83, bunicul mi-a dat 100 de lei pentru nişte rime. Am pus alţi 248 de lei şi mi-am cumpărat primul meu aparat diafilm. La scurt timp, l-am şi pierdut. M-a păcălit un prieten de la bloc, care mi-a dat în schimbul lui nişte bucăţele de plumb pentru pescuit, deşi eu n-am pescuit niciodată.

Despre ce era primul tău roman?
Era un semi-plagiat după „Comoara din lacul de argint“ al lui  Karl May. Ca să nu se prindă nimeni, îi dădusem ingeniosul titlu „Tezaurul din insula de smarald“. Un camuflaj perfect. L-am abandonat după vreo 30-40 de pagini pentru că nu mai ştiam nume americane de oraşe.

Biblioteca mamei şi cele două cărţi ale tatălui

Ai învăţat să citeşti şi să scrii înainte de a merge la şcoală – astăzi lucrul acesta nu mai e ceva ieşit din comun. Totuşi, cum s-a întâmplat?
Am învăţat să citesc cu ajutorul mamei şi al unui văr de-al meu mai mare decât mine cu patru ani. Când el era în clasa I, eu aveam 3 ani jumătate şi făceam lecţiile împreună cu el. Ambii mei părinţi au fost muncitori – tata a lucrat la o fabrică de săpun din Sibiu, iar mama era ţesătoare la fabrica de covoare de la Cisnădie. Ea fusese un elev foarte bun în liceu, dar părinţii ei n-au avut bani să o susţină la studii. În plus, citea foarte mult. Îi plăcea Henryk Sienkiewicz, aşa că am citit toate romanele istorice ale lui, dar şi „Quo Vadis“, pe care-l consider în continuare un mare roman al secolului XX. Tata, în schimb, citea, într-o buclă infinită, doar două cărţi: Biblia şi „Cavalerii Pardaillan“, de Michel Zevaco. Mai aveam în biliotecă Alexandre Dumas, Karl May, lecturi nu foarte complicate. N-am avut însă lecturi bogate în poezie. Mi-amintesc de o ediţie „Pasteluri“ a lui Vasile Alecsandri şi o alta, populară, de Mihai Eminescu.

Erai mai degrabă un copil retras să lectureze decât unul care-şi rupea genunchii afară cu prietenii?
O bună parte a copilăriei, da. Eram un copil foarte bleg, bolnăvicios, mereu prin spitale, atât de emotiv că de multe ori îmi curgea sânge din nas dacă trebuia să vorbesc în public. Pe la sfârşitul gimnaziului, însă, ne-am mutat din cartierul unde locuiam, iar copiii din noul cartier erau mult mai dezgheţaţi şi mai pragmatici. Cu ei am învăţat să joc baschet, care a rămas o pasiune până la facultate. Dar în copilărie eram retractil, claustral, stăteam, citeam şi scriam povestioare.

Toţi mezinii familiei, strânşi în curtea bunicilor de la Cisnădie - Radu Vancu, al treilea din dreapta FOTO Arhivă personală

„Am crezut că Revoluţia e o piesă de teatru!“

Ce înţelegeai din regimul de-atunci? Aveai 11 ani la Revoluţie...
Nu percepeam latura stupidă şi îndoctrinatoare a sistemului. De pildă, la şcoală, când ne făceau pionieri, deşi serbările se ţineau în unităţi militare, unde totul era cazon, ca-n Coreea de Nord, eu mă simţeam mândru.  La noi în familie, doar tata era mai disident şi mereu boscorodea ceva despre Ceauşescu şi despre partid. Mama era mai prudentă. Aveam un prieten bun al cărui tată asculta la radio Europa Liberă, dar când mi-a spus de mişcarea muncitorilor din ’87 de la Braşov, am refuzat să-l cred, am zis că e o invenţie! Şi mama a negat când am întrebat-o. Am crezut până şi că Revoluţia e o piesă de teatru!

Nu-ţi imaginai că transmisiunile de la televizor sunt reale?
Nu! Jucam fotbal în curtea şcolii. La un moment dat, cineva a scos boxele pe balcon şi l-am auzit pe Ion Caramitru strigând „Dictatorul a fugit!“. Noi, copiii, am crezut că se dădea la radio o piesă de teatru, aşa că ne-am jucat mai departe. Apoi, am auzit împuşcăturile – pentru că şi în Sibiu s-a tras –, am mers spre casă şi ne-am lămurit că era adevărat. Am început să strigăm bucuroşi şi entuziasmaţi „Tovarăşul a fugit!“. Mi-am dat seama că era cu adevărat o schimbare pentru că m-a oprit un domn şi m-a mustrat că-i spuneam „tovarăş“ lui Ceauşescu.

Ce părere aveau părinţii despre faptul că erai un mic scriitor?
Mama era foarte entuziasmată, în schimb tata nu prea era preocupat de ce mă pasiona la şcoală şi mă lăsa să fac ce vreau. După începuturile mele cu proza, care m-au ţinut până la 10 ani, am început să scriu numai poezie. Ţin minte că, în clasa a VIII-a, m-am îndrăgostit de o fată de la mine din cartier şi i-am scris un caiet întreg de poezii de dragoste.

Cel mai mare dintre fraţi! Cu Ramona şi George Vancu FOTO Arhivă personală

Un caiet!
Eram perseverent... Poeziile au avut ceva efect şi asta mi-a dat curaj.

Totuşi, ai urmat un liceu cu profil real.
Pe vremea aceea, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“ era cel mai bun din Sibiu, mai ales pe parte de matematică-fizică. Mama, fiind mai grijulie, m-a îndrumat să fac „ceva mai serios“ decât literatura. Mie îmi plăceau matematica – în special analiza matematică – şi fizica, pentru partea ei de cosmologie. În liceu însă am avut o profesoară foarte bună de limba română, pe Mirela Ocinic. E o persoană bună, care mă încuraja, dar avea un dar ciudat de a mă stimula fiind excesiv de critică. În clasa  a IX-a, i-am dus caietul cu poemele de dragoste, a fost uimită de volum, dar mi l-a returnat, spunând că sunt nişte prostii. Eu m-am simţit rănit, am pus caietul pe foc. Mai târziu, prin clasa a XII-a, i-am arătat, foarte mândru, un extras din revista „România literară“ în care publicasem nişte poeme, dar n-a fost deloc impresionată. Culmea, atunci când am intrat la Facultatea de Litere, ea a devenit profesor la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, apoi mi-am făcut licenţa cu ea, ulterior i-am fost asistent la facultate şi şef de departament. S-a creat o relaţie frumoasă şi lungă, ne ştim din ’92! Şansa mea a fost că, în anul întâi de facultate, m-am împrietenit cu Mircea Ivănescu. El a fost cel care mi-a arătat ce e poezia astăzi.

<strong>„Libertatea din anii ’90 a fost nefastă pentru familia mea“</strong>  

Radu Vancu, citind versuri din „Frânghia înflorită“, cartea pentru care a primit premiul „Tânărul poet al anului 2012“ FOTO: Facebook Radu Vancu

Cum ai perceput libertatea de după schimbarea regimului?
Mai mult decât accesul la cărţi pe care acum, retrospectiv, l-aş aşeza deasupra tuturor celorlalte bucurii, deşi ar fi o falsitate, era accesul la tot felul de obiecte, de la sucuri la gadget-uri din anii ’90. E şi un efect al memoriei. Când îmi aduc aminte de anii din comunism, îmi amintesc în nuanţe alb-negru. Totul era gri, sărăcăcios, de un singur fel. Libertatea a însemnat ieşirea din serializare. Lumea a devenit policoloră. Pe de altă parte, anii aceia au fost, din punct de vedere financiar, foarte grei pentru familia mea, O perioadă extrem de nefastă. Părinţii mei erau doi muncitori cu cinci copii mici – eu fiind cel mai mare. Tata lucra ca muncitor necalificat, dar pentru că era cel mai vechi din fabrică şi-a păstrat independenţa pe care o avea în comunism – se certa des cu şefii. Până la urmă, l-au dat afară în 1995. Avea şapte clase şi nu s-a mai putut angaja şi, după doi ani, s-a sinucis.

Sufletul rus al tatălui

Devenise depresiv în anii aceia? Îţi puteai închipui că se poate gândi la un astfel de gest?
Aparent era un tip vesel, cu mulţi prieteni, dar nu te lăsa să ghiceşti ce e în sufletul lui. Vorbea însă despre sinucidere. Ulterior, am aflat din literatrură că e fals mitul acela conform căruia cine vorbeşte despre sinucidere n-o face. O spun şi psihiatrii, mi-a confirmat-o şi experienţa cu tata. Pe de altă parte, tata a avut şi o viaţă grea. Avea şapte fraţi, tatăl lor a murit când el avea 8 ani, iar mama lor – când el împlinise 15 ani. După moartea tatălui, mama lui, având singură grijă de opt copii, vorbea permanent despre sinucidere. Cumva, l-am înţeles pentru că mi-am dat seama ce chin era nevoit să trăiască atunci. Îmi aduc aminte ce eforturi a făcut ca să se schimbe. Se lăsase de băut cu totul – obişnuia să bea mult –, aproape se lăsase şi de fumat. Vara mai găsea câte ceva de muncit – apăruseră companiile telefonice care căutau săpători de cabluri –, dar iarna nu avea cum. Stătea şi citea „Cavalerii Pardaillan“ şi Biblia.

Alături de mama sa, care are grijă să-şi înveţe şi nepotul să scrie şi să citească de mic Foto: Facebook Radu Vancu

De ce le citea tocmai pe acestea două?
Nu l-am întrebat, dar îmi pot explica de ce. El avea un simţ al dreptăţii extraordinar de dezvoltat, iar „Pardaillanii“ sunt plini de simţul justiţiei. Cred că în fondul lui interior se visa un Pardaillan-fiul, care face dreptate peste tot. Dar care însă nu reuşea să negocieze nedreptatea cu lumea, lucru care l-a şi înfrânt. Iar Biblia era un fel de autor rus, un fond mistic, venit din Dmitri Karamazov. El avea un misticism rudimentar, dar un fel de a crede teribil, care însă e greu de împăcat cu sinuciderea, e adevărat, dar nu se exclude. Dacă ne gândim la sufletul rus, care e unul al extremelor şi în mistică, şi în autodistrugere, cam aşa era şi tata.

Există ipoteza, deşi nu e demonstrată ştiinţific, că oamenii care au în familie persoane care au avut probleme cu alcoolul sunt predispuşi să bea.

Nu ştiu dacă e o predispoziţie genetică, însă studiile despre alcool spun că da, dar nu e un consens ştiinţific. Ce ştiu însă sigur e că există gândul că bând, eşti în continuare cu acel om, stai la masă cu el şi povestiţi. Totuşi, foarte rar am băut împreună cu tata. O singură dată s-a întâmplat, aşa, mai ruseşte, după o supărare foarte urâtă de-a noastră.

Cum s-a întâmplat?

Într-o zi, m-a chemat o soră de-a mea – eram pe afară – spunându-mi că tata o loveşte pe mama, ceea ce el nu făcuse niciodată. Tata nu era un om violent în familie când bea, dar avea gura mare. Îşi regla conflictele ca-n westernuri, dar cu bărbaţii. Acasă, o lăsa pe mama să domine. Când am auzit, am urcat şocat scările şi, fără să mă uit ce se întâmplă, l-am bruscat pe tata şi l-am pus la pământ. Situaţia era tocmai pe dos. Mama, săraca, era supărată pe el şi-l lovea exasperată. Şi eu, şi el am fost foarte afectaţi de acest moment. Mai ales că atunci când am ridicat ochii apăruseră şi vecinii de pe scară buluc la noi în casă. Practic, el fusese umilit sub ochii lor. Timp de şase-şapte luni nu mi-a vorbit deloc. Într-o zi, am rămas singuri acasă. Era vară, se apropia aniversarea mamei şi aveam nişte sticle de alcool în casă. Am zis să discutăm şi, până la urmă, problema s-a reglat aşa cum trebuia. E o amintire la care ţin foarte mult.

„Aveam teama că nu mai pot scrie“

Alcoolul te ajuta să scrii mai bine?
Nu, am sperat asta, mai ales în adolescenţă, fiind sedus de mitul Nichita Stănescu. De multe ori, după ce beam, mă aşezam să scriu. Seara mi se părea că produc ceva grozav, dar dimineaţa îmi dădeam seama că e o prostie.

Cum ai renunţat?
Atunci când am renunţat la alcool am făcut-o în principal pentru că, în mai 2009, urma să mi se nască un fiu şi nu voiam să-l expun la riscul la care tata m-a expus pe mine. Dar aveam prejudecata că nu voi mai putea scrie, că fără alcool n-o să mai funcţionez. Am constatat cu stupoare că puteam să scriu chiar mai bine. Când am renunţat, cel mai cumplit n-a fost sevrajul fizic, cât – ceea ce se numeşte în psihiatrie – „refacerea pactului cu timpul“. Alcoolicul petrece foarte mult timp bând, în crâşmă sau acasă, apoi doarme şi se duce ziua. Când nu mai bei, dintr-odată, ziua chiar are 24 de ore care trec foarte lent. Aveam o infinitate de timp în care nu ştiam ce să fac, aşa că m-am concentrat pe scris. Şi am scris mult în perioada aceea!

<strong>„Am fost grafoman de mic“</strong>

Ai scris mult despre alcool şi despre locurile în care mergeai. Care e istoria barurilor Soft Rock Café, Virtual Club, Indigo, cel de pe strada Moscovei...?
Am început să scriu, după ce a murit tata, despre barurile prin care umblam. Şi am observat că, pe măsură ce scriam despre ele, după un timp, se închideau. S-a întâmplat asta cu vreo trei baruri! Am văzut că se tot întâmpla asta şi mi-am propus să nu scriu despre barul de pe Moscovei, la care ţineam foarte mult, tocmai din această superstiţie, că se va închide. Mergeam acolo din 2000 şi timp de şapte ani nu am scris nimic. În 2008, am scris un poem şi peste un an, exact!, s-a închis. Mă gândesc că aş putea şantaja vreun proprietar de bar cu treaba asta.

Asta înseamnă să fii poet Foto: Facebook Radu Vancu

„Poezia nu trebuie să mintă“

Spuneai că, în timpul facultăţii, te-ai apropiat de poetul Mircea Ivănescu. Cum l-ai cunoscut?
În anul I, l-am zărit pe Mircea Ivănescu la facultate, l-am oprit pe scări şi i-am dat nişte poeme. Nu ne cunoşteam. L-am sunat peste câteva zile şi mi-a spus, foarte politicos, dar direct, că nu sunt bune. Duă acest diagnostic necruţător, la câteva luni, l-am mai întâlnit încă o dată. Împreună cu câţiva colegi organizam un cenaclu studenţesc, aveam şi un concurs naţional de eseuri, cu un juriu bun compus din Matei Călinescu, Irina Mavrodin şi Mircea Ivănescu. Într-una dintre întâlnirile noastre culturale, l-am invitat şi pe Ivănescu. Între timp, eu mai umplusem un alt caiet cu poeme. Am fost grafoman de mic... I l-am dat atunci, el s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Dar nu dumneavoastră mi-aţi dat acum câteva luni alte poeme?“. Am făcut pe niznaiul, n-am zis nimic.A luat caietul şi, peste un timp, am vorbit şi mi-a  spus că acelea i-au plăcut. Am început să ne întâlnim, iar după câteva luni, ne vedeam aproape zilnic.

Ce v-a învăţat despre scris, despre poezie?
E mult spus „arătat“ sau „învăţat“, pentru că Mircea Ivănescu nu era tocmai genul omului demonstrativ, care să ţină lecţii nesfârşite despre cum se face literatură. Ivănescu nu vorbea niciodată despre el, însă discuta permanent despre literatura altora. Dar cumva, în filigramul celor spuse de el, începeai să înţelegi un anumit desen, o schemă – convingerea că poezia nu trebuie să mintă şi că trebuie să fie, de fapt, despre viaţa ta. El era foarte nedumerit de Nichita Stănescu, pe care-l admira mult, fuseseră buni prieteni, cum poemele lui n-aveau nici cea mai mică legătură cu întâmplări din viaţa sa.

„Cu cât scriitura e mai personală, cu atât e mai generală“

Dar nu e un gest extrem de narcisist să scrii numai despre tine?
E o combinaţie de narcisism cu masochism. Pentru că poţi oare să scrii lucruri cât mai dezavantajoase despre tine? Cum scria Jean-Jacques Rousseau, de pildă, că se masturba, că fura, iar din cauza furturilor lui din adolescenţă a fost distrusă viaţa unei slujnice, acuzată pe nedrept de furt. El o iubea pe acea slujnică, dar cu toate astea a lăsat-o să moară de foame. Unii vor fi dezgustaţi de acest tip de sinceritate. De pildă, Johann Gottfried Herder, care era un mare admirator al său, n-a mai vrut să audă de Rousseau. Goethe însă a fost încântat! Nu spun că literatura trebuie să fie o spovedanie pe muchie de cuţit, să scrii toate mizeriile pe care le facei, mai ales că s-ar putea să nu iasă literatură. În majoritatea cazurilor nu iese. Paradoxul e că, la scriitorii buni, cu cât scriitura e mai personală, cu atât e mai generală. Acesta era şi genul în care credea Ivănescu. Totuşi, ca să fiu un pic rău cu el, deşi el e unul dintre poeţii pe care-i iubesc cel mai mult, nici el n-a mers până la capăt cu confesiunile.

Dar cum era Mircea Ivănescu? Despre ce vorbeaţi când vă întâlneaţi?
Era un om foarte complicat. Fizic, era un om care nu ţi-ar fi atras atenţia, de 1,65 metri, slăbuţ. În ultimii doi ani de viaţă se îngrăşase şi asta pentru că, după ce a murit soţia sa, Stela, în 1999, n-a mai ieşit din casă decât de vreo trei ori. S-a aşezat în fotoliu şi a zis că el nu mai iese din casă pentru oricum o să moară curând. „Cât pot să rezist fără ea?“, se întreba. El a murit după 12 ani.... Citea în permanenţă, chiar şi în timp ce mergea, cu o eficienţă teribilă. Era extrem de discret. Ivănescu (foto) nu îţi demonstra aparent prin nimic că e poet. Nu-i plăcea să se vorbească despre el sau să fie în centrul atenţiei. Ţin minte că, prin ’94, a venit Mircea Cărtărescu la Sibiu să-şi lanseze cartea „Nostalgia“. Biblioteca Astra s-a umplut de oameni, iar în ultimul rând stătea şi Mircea Ivănescu, care avea o plasă de plastic plină cu capete de peşte pentru pisicile lui multiple. Mircea Cărtărescu şi-a început discursul spunând că a venit să-şi lanseze cartea, dar şi pentru a-l cunoaşte pe Mircea Ivănescu „pe care-l consider cel mai mare poet român în viaţă“. Toate privirile s-au întors spre Ivănescu şi el, săracul, a zbunghit-o afară, pe uşă, înspăimântat că cineva poate să-l ia în serios.

Conştiinţa încărcată a lui M. I.

Multă lume îl suspecta de falsă vanitate.
Nu era aşa. Se autopersifla teribil. Şi se pedepsea permanent pentru nişte culpe imaginare de-ale lui care proveneau din păcate dostoievskiene. Multă lume ştia de sinuciderea fratelui său mai mare, care era genial. S-a sinucis la 22 de ani neîmpliniţi. Ivănescu s-a învinovăţit toată viaţa pentru asta şi s-a învinovăţit şi pentru că el nu putea repeta gestul fratelui său. Îmi spunea asta foarte des, mai ales când bea: „De ce el a avut curajul şi eu nu?“. Ceea nu  am ştiut însă a fost revelat într-un interviu făcut de Gabriel Liiceanu cu el, publicat ulterior în cartea „Măştile lui M.I.“. Este şi ultimul interviu acordat de Ivănescu.

Despre ce este vorba?
Ştiam că Ivănescu a avut o soră care a murit de foarte micăl, când avea câţiva ani. A murit în iunie ’30. În acel interviu, Mircea Ivănescu spune că, în adolescenţă, a făcut calculul şi şi-a dat seama că a fost conceput în cele 40 de zile de doliu de către mama lui care era foarte religioasă. Spune că mama lui „şi-a făcut violenţă ca să mă aibă“, că el este un erzaţ de existenţă, un om care n-are dreptul moral să trăiască. Cred că asta a fost drama sa mai profundă decât cea legată de sinuciderea fratelui său, anume injustiţia faptului de a exista. Un om care credea că n-are dreptul să existe considera ca un păcat suplimentar faptul că scria, citea, practic făcea lucruri care-i prelungeau existenţa...

<strong>Când publicul Hertei Müller era de 10-12 oameni</strong>

O întrebare-clişeu, dar directă: cum distingem poezia bună de poezia proastă?
Eu prefer distincţia între poezia vie şi poezia moartă. Poezia vie îţi trezeşte reacţii fizice, în schimb cea moartă – nu. Vladimir Nabokov zicea că citim cu şira spinării. El simţea pe şira spinării când citea ceva ce-i plăcea. Anne Sexton spunea că, atunci când citeşte o poezie bună, simte că i se deşurubează capul. E ca reacţia frecventă pe care o ai la un film, la muzică  – aceea cu părul de pe braţ. Sunt reacţii fizice care-ţi arată plăcerea efectivă şi ăsta e un criteriu deloc de neglijat. Un text care-ţi creează senzaţia asta înseamnă că e viu. În al doilea rând, poezia se întâlneşte destul de rar în cărţile de poezie şi nu doar acolo – o găseşti în proză, în filme, în desene animate, în fizică, în neuroştiinţe etc. Poezia e un fel de intensitate, aşa aş defini-o cel mai simplu. Când simţi acea intensitate care-ţi dozează reacţii fizice şi îţi dă o altă calitate timpului, atunci ştii că ai de-a face cu poezia.

Anul acesta a avut loc a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sibiu, „Poets in Transylvania“( PiT), al cărui director eşti împreună cu Dragoş Varga. Este considerat un mic FILIT. Cât de interesaţi sunt, până la urmă, oamenii să asculte lecturi de poeme?
Asemănarea cu FILIT (Festivalul internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi) nu este întâmplătoare pentru că şi Festivalul Internaţional de Poezie de la Sibiu, şi FILIT sunt nişte fiice ale ICR-ului din mandatul lui H.R. Patapievici la Institutul Cultural Român. De-a lungul celor patru ani, festivalul a crescut destul de mult. La prima ediţie, care a fost experimentală, tatonantă, mai bleguţă, erau doar cinci ţări invitate. Anul acesta, la a patra ediţie, au fost 14 ţări. Peste 23 de poeţi străini. Iar sălile au fost în permanenţă pline de oameni.

La o lectură din cadrul PiT, alături de „piticotul“ său, Sebastian

În numărul de oameni prezenţi se măsoară succesul festivalului?
Sunt nişte indicatori contabili care-ţi arată că e vorba de succes. A mai existat un festival de poezie în Sibiu, foarte bine făcut, care se chema „Oskar Pastior“, şi care a ţinut trei ediţii. Se bucura de o finanţare foarte bună şi avea ca invitaţi poeţi extrem de bine cotaţi din lume. De pildă, Herta Müller a fost prezentă la Sibiu cu o săptămână înainte să ia Premiul Nobel. În sală, erau 10-12 persoane! O parte dintre ele erau rude de-ale mele pentru că, întâmplător, citeam şi eu în acea seară. Era o disparitate teribilă între finanţarea foarte bună a festivalului şi interesul public inexistent, de-aceea a şi dipărut. Asta se întâmpla în 2009. Anul ăsta, în 2015, nu cred că a fost o zi în care să fie sub 100-120 de persoane în sălile de lectură. Acesta e unul dintre indicatorii clari ai succesului. Apoi, ar mai fi ecourile internaţionale. Despre ediţia asta s-a scris foarte mult în Occident, în SUA, mai mult decât la cea anterioară. Omul care a reuşit să popularizeze cel mai mult festivalul a fost poetul american Lloyd Schwartz, care e un nume foarte mare, are premii în poezie şi chiar un Pulitzer pentru cronică de muzică. A vorbit despre festival la emisiunea sa de la National Public Radio, unde are 4 milioane de telespectatori.

Literatura, azi: Radu Vancu şi Florin Iaru

Pe lângă lecturile de poeme, ateliere de scriere, ce alte conferinţe mai sunt? Există o temă diferită a festivalului în fiecare an?
Nu există o temă, dar anul acesta, împreună cu colegii de la „Zona Nouă“ (Vlad Pojoga şi Cătălina Stanislav), ne-a interesat să aducem poeţi cât mai diferiţi, din zone ale lumii cât mai complicate. De exemplu, anul acesta am avut şi o discuţie despre poezie şi acţiune socială, cu toţi poeţii din cele 14 ţări, moderată de Florin Iaru. Fiecare avea de spus o mulţime de lucruri despre felul în care poezia devine acţiune socială şi nu doar un discurs cultural care să fie învăţat din manuale şi apoi recitat la serbări. S-au spus lucruri emoţionante despre cum poezia îi ajută pe cei care trăiesc în lumi de conflict, pline de atrocitate, să supravieţuiască. Poezia lor e un fel de SOS al propriei umanităţi.

<strong>Radu Vancu şi Mircea Cărtărescu vor să renască ICR</strong>

În urmă cu câteva săptămâni, ai iniţiat o petiţie online împreună cu scriitorul Mircea Cărtărescu adresată preşedintelui Klaus Iohannis pentru renaşterea Institutului Cultural Român. Ce nu funcţionează bine acum şi cum doriţi să se schimbe activitatea instituţiei?
Precizez că nu avem niciun meci cu domnul Boroianu, pe care personal nici nu-l cunosc, e vorba doar de o constatare simplă: starea de lucru a ICR-ului de astăzi e, în mod evident, mult inferioară celei din 2012. Programul pe care Radu Boroianu (n.r. – actualul director al ICR) l-a prezentat la începutul mandatului său include excesiv de multe proiecte despre arta de patrimoniu şi prea puţine despre arta contemporană vie. Or, există riscul de a transforma ICR într-un institut debranşat de la piaţa culturală vie a celorlalte culturi europene. H.R. Patapievici însă a gândit programul institutului în termeni de piaţă culturală conectată la tot ce se întâmplă viu. A reveni la artă de patrimoniu înseamnă a trasforma arta în marfă nevandabilă. Ne dorim şi ca ICR să revină sub tutela neutră politic a preşedinţiei şi vedem un ICR capabil să atragă fonduri europene, să genereze venituri proprii.

Mai bine de 3.500 de persoane, din ţară şi din străinătate, cu orientări de stânga şi de dreapta, au semnat. Sunt îndeajuns de mulţi pentru a produce o schimbare?
Poate părea puţin, dar e peste ceea ce am sperat. Nu ştiu câte petiţii culturale au mai adunat aşa multe „semnături“. Am trimis petiţia cu cele şase puncte către preşedinţie şi vom spera să se soluţioneze cum ne dorim. Cu bugetul ICR-ului – aşa mic cum este el – se poate exporta fantastic de eficient cultură română. Până la urmă, asta ne dorim: ca ICR să revină sub semnul eficienţei.