INTERVIU Părintele Visarion Alexa: „Biserica trebuie să fie un loc unde oamenii sunt acceptaţi fără prejudecăţi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sursă foto: arhivă personală
Sursă foto: arhivă personală

Încă din copilărie, cel care avea să devină ani mai târziu parohul Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh“ – Militari, l-a căutat pe Dumnezeu sub diferite forme – mai întâi în natură, cea care l-a îndemnat la introspecţie, apoi în glasul bunicilor, prin intermediul cărora l-a şi cunoscut pe Cel de Sus. Apoi, în adolescenţă, căutările au continuat sub diferite forme, până şi-a găsit îndrumătorul spiritual, părintele Sofian.

„Weekend Adevărul“: Ştim despre dumneavoastră că aţi copilărit în Bacău. Cum a fost copilăria într-un sat din Moldova?

Părintele Visarion Alexa: Când eram mic petreceam mult timp în natură, în pădurea de lângă sat şi pe malul Siretului. Natura te îndeamnă la introspecţie, te face să te îndrepţi cu atenţie spre tine, ai mai mult timp de timp.

Aveaţi înclinaţii spre spiritualitate de atunci?

Orice om are parte de spiritualitate şi un copil care nu creşte cu emoţii spirituale, cred că îşi fracturează sufletul total şi poate ajunge să nu aibă emoţii, trăiri şi relaţii sănătoase cu cei din jurul lui. Este nevoie de o copilărie cu Dumnezeu, în măsura în care se poate. Bunicii au o mare responsabilitate, iar majoritatea povestirilor despre Dumnezeu vin de la bunici. Prin intermediul lor l-am cunoscut pe Dumnezeu. Unul dintre ei era păstor şi celălalt era fost notar şi învăţător şi de la ambii am avut de învăţat câte ceva. Bunicii au fost primii mei maeştrii spirituali, cu ajutorul lor şi prin povestirile lor am ajuns să înţeleg cine este Dumnezeu şi cum este sănătos să te raportezi la el. Poate acesta a fost începutul călătoriei spirituale.

Ce poveşti spuse de bunici, despre perioada comunistă, vă amintiţi?

Bunicul îmi povestea cum, în ’62 când s-a făcut colectivizarea, comuniştii au stat cu pistolul la capul lui o noaptea întreagă că îl convingă să dea pământul la colectiv. Asta mă înspăimânta, era o poveste de mare efect asupra mea.

Marile căutări

De mic aţi vrut să deveniţi preot?

Mama a avut o suferinţă pentru că în clasa I i-am spus învăţătorului, în faţa inspectorului, că vreau să mă fac preot când voi fi mare şi au sunat-o pe mama, i-au făcut tărăboi că nu se spune aşa ceva cu inspectorul de faţă. Slavă Domnului că inspectorul respectiv era fiu de preot şi nu l-a scandalizat aşa tare faptul că un copil a spus că vrea să fie preot.

L-aţi pus vreodată pe Dumnezeu sub semnul întrebării?

Nu prea am avut dileme în sensul acesta – dacă există sau nu există – pentru că bunici mei au fost destul de vii în relaţia lor cu Dumnezeu. Datorită lor mi-a fost uşor să trec peste toate problemele, peste toate dilemele existenţiale.

Visarion Alexa FOTO Facebook

Mai târziu, cum l-aţi căutat pe Dumnezeu?

Toate acestea sunt căutările adolescenţei, când pui mâna pe cărţi şi începi să îţi pui nişte probleme mai serioase. Când eram adolescent, nu prea exista o literatură religioasă prea dezvoltată. Astfel, că mi-au picat în mână foarte multe cărţi spirituale, dar nu ortodoxe. Aşa am ajuns să practic cristalomanţia sau „Ars Memoria“ a lui Giordano Bruno, să cochetez cu idei de yoga. Apoi l-am întâlnit pe părintele Sofian şi el mi-a luminat calea astfel încât să nu mai orbecăi peste tot. Era un învăţător, îndrumător şi maestru sufletesc foarte prezent şi viu şi atunci acest lucru m-a convins.

Întâlnirea cu părintele spiritual

La ce vârstă l-aţi cunoscut?

La 18 ani, când aveam dilema opţiunilor pentru facultate, după ce terminasem Liceul de Aeronautică „Henri Coandă“ din Bacău. Aveam nevoie de una care să acopere şi dezvoltarea mea spirituală, iar părintele Sofian m-a ajutat. L-am întâlnit într-o vacanţă, când venisem în Bucureşti. Am ajuns întâmplător la Mănăstirea Antim, iar în urma unor discuţii şi întâlniri cu părintele, am hotărât să mă pregătesc pentru Facultatea de Teologie într-un timp foarte scurt – aproape într-o lună am reuşit să învăţ şi să mă înscriu la examen.

Au fost momente care v-au marcat sau întâlniri cu oameni care au schimbat ceva şi în dumneavoastră atunci când i-aţi spovedit?

În momentul în care omul acela se spovedeşte, pentru mine este cel mai important om. Nu cred că pot să fac diferenţe între oameni şi să spun că unul m-a impresionat mai mult sau mai puţin. Mi se pare că orice om care vine la spovedit este atât de impresionant şi de cutremurător că participi şi vezi un om care se îndreaptă spre Dumnezeu, iar acest lucru este cât un univers de fascinant. Cred că este foarte important ca un duhovnic să înţeleagă că omul din faţa lui este cel mai important întotdeauna, nu oamenii care îl aşteaptă, caută sau îl sună. Omul din faţa ta este omul pe care Dumnezeu l-a trimis să îl ajuţi să se îndrepte cu faţa spre El.

La ce minuni aţi fost mijlocitor sau martor de-a lungul timpului?

Când crezi despre tine ca preot că eşti mijlocitor de minuni este grav. Am văzut minuni şi am fost martorul lor, dar nu eu am fost mijlocitor. La noi în biserică sunt moaştele Sfântului Nicolae, iar într-una din zile un tânăr a venit să se roage la ele şi tot a început să facă lucrul acesta permanent. Într-una din zile, venise în cârje şi le-a uitat lângă raclă şi a plecat fără ele, apoi s-a întors după ele. Am fost martor la asta, dar nu am fost mijlocitorul – a fost direct Sfântul Nicolae. Sunt lucruri pe care nu ai cum să nu le vezi ca preot. În biserică la noi, toate familiile au copii. Vin oameni care spun că nu pot face copii. Însă, după ceva vreme, cu rugăciune şi schimbări în stilul de viaţă, se produce minunea.

„Vocaţie, chemare, misiune

Am observat că sunteţi o persoană foarte activă pe reţelele de socializare. Cum aţi început să transmiteţi mesajul lui Dumnezeu prin intermediul internetului? 

La mine la parohie, eu sunt preotul, adică omul care trebuie să stea la dispoziţia enoriaşilor lui permanent. Cred că un preot nu are altă menire sau misiune mai importantă decât a sta înaintea oamenilor şi a-i ajuta să treacă peste momentele grele şi să îl descopere pe Dumnezeu. Misiune înseamnă că cineva mă direcţionează să împlinesc o anumită misiune. Acel cineva este părintele patriarh, episcopul meu, şi cu binecuvântarea lui, de fiecare dată merg oriunde mi se spune, nu este o opţiune personală şi nu este o preocupare personală. De prezenţa pe social media se ocupă tinerii de la parohie care şi-au asumat-o ca preocupare principală. Ei au decis să înregistreze dialogurile şi discuţiile pe care le avem, să le transcrie şi apoi ajung în spaţiul virtual considerând că ar putea fi de folos mai multor oameni.

Deci un preot ar trebui să se preocupe doar de misiunea lui...

Preotul trebuie să fie doar preot şi atât, nimic altceva, nici influencer, nici comunicator – ci să ţină Liturghia, să stea la spovedit în faţa oamenilor şi cam atât. În rest, oamenii ştiu ce au de făcut. Dacă cuiva i se pare interesant şi provocator ce spui, atunci el se ocupă ca acel cuvânt să ajungă mai departe la oameni. Preoţia este o vocaţie, o chemare şi o misiune. Orice preot care crede că este o virtute lucrul acesta, se pierde pe sine.

Părintele Visarion Alexa - arhiva personală

Ne aflăm în era internetului şi a tehnologiei. Schimbă ele relaţia pe care o avem cu Divinitatea?

De ce să o schimbe? Cu Dumnezeu nu poţi vorbi cu un click. La un moment dat, părintele duhovnic Galeriu săvârşea un botez şi un cameraman încerca să filmeze cum se sfinţeşte apa din cristelniţă. Şi părintele l-a dat deoparte frumos „Dragă, dă-te, mata, la o parte cu camera de luat vederi că nu are puterea camera dumitale să surprindă ce se întâmplă aici“. Nu poţi surprinde cu o cameră cum coboară Duhul lui Dumnezeu şi sfinţeşte apa sau binecuvântează un om sau iartă păcate. Din punct de vedere fizic, spectacolul este minim. Îţi trebuie altfel de ochi să vezi ce se întâmplă în lumea lui Dumnezeu şi să înţelegi. Chiar dacă se transmite Liturghia pe internet, nimic nu înlocuieşte prezenţa omului în biserică.

Aşadar, relaţia cu Dumnezeu nu poate fi mijlocită de tehnologie...

Rugăciunea este singura modalitate prin care putem relaţiona cu Dumnezeu. Este singura modalitate sănătoasă de a te vindeca sufleteşte. Rugăciunea ne ţine în viaţă. Un suflet care nu se roagă tânjeşte, suferă, se chinuie.

Susţineaţi într-un interviu că tot mai mulţi tineri consumă substanţe interzise în căutare de experienţe spirituale. De ce credeţi că se întâmplă asta şi nu se îndreaptă către altceva? 

Viaţa este destul de banală, iar atunci când pur şi simplu ai aşteptări mari şi vezi că zilele se repetă, te cam plictiseşti şi cam pierzi sensul şi rostul vieţii. Ai nevoie de o dinamică, de ceva care să te scoată din monotonia asta zilnică. Marea evadarea şi marea lucrare ar trebui să fie una sufletească, acolo este cea mai mare sursă de bucurie pentru om. Dar cum omul nu este învăţat, nimeni nu îl îndrumă spre o astfel de acţiune, sigur că ia şi el ce este la îndemână – alcool, droguri, tot felul de lucruri care îl fac să iasă din monotonia zilelor. Nu trebuie judecaţi că fac acest lucru. Ar trebui totuşi să înţelegem că un om care nu are viaţă spirituală, ce mai are la îndemână în afară de a-şi lua viaţa, care este prea monotonă? Vrea să pună în ea ceva, să îi dea sens. Lumea poate fi văzută mai frumoasă, dar nu cu ajutorul surogatelor. Există o frumuseţe a lumii care nu se dezvăluie ochiului decât dacă devii un căutător spiritual.

Provocare pentru tineri

Cum s-ar putea apropia tinerii de Dumnezeu? 

Asta este dorinţa fiecăruia – dacă eşti un om facil şi care vrea să obţină peste noapte tot felul de „bucurii“ închipuite, sigur că va fi foarte greu să începi lucrare spirituală. Acolo este nevoie de timp, răbdare, investiţie, dedicare, devoţiune. Ca să te droghezi nu e mare treabă, o poţi face într-o seară când nu te simţi bine şi să o ţii tot aşa până ajungi să faci acest lucru frecvent. Este o foarte mare problemă pentru că nu mai eşti omul liber, ci eşti omul care este dependent. Nu mai este o bucurie spirituală, ci o adicţie care mai devreme sau mai târziu te va duce spre o moarte oribilă. Provocarea mea totală pentru tineri este să vină să se roage împreună cu mine. Ce e mai frumos decât să stai trei, patru ore nemişcat, într-o concentrare totală şi atenţie mare faţă de ce auzi şi să îţi dedici sufletul unor întâlniri extraordinare în rugăciuni? Este ceva mult superior unei pastile sau unui pahar.

Părintele Visarion Alexa - arhiva personală

Deci prin rugăciune...

Experienţa rugăciunii nu omoară, ci dimpotrivă, te face să vibrezi interior, să te echilibrezi sufleteşte, să simţi bucuria vieţii. Omul care se echilibrează spiritual devine o sursă de energie şi de putere pentru toţi cei din jurul lui, iar zeci de oameni vor veni să se odihnească lângă el pentru că din el iese o putere care este însuşi Dumnezeu.

Înainte de pandemie aţi început un adevărat proiect social în jurul bisericii. Cum aţi reuşit să construiţi această comunitate, mai ales că vin oameni din toate categoriile sociale? 

Pentru mine este ceva absolut firesc. Oamenii au nevoie de un loc în care să îşi vorbească, să interacţioneze firesc, fără judecăţi, fără răutăţi. La noi la biserică, oamenii vin şi sunt validaţi prin acceptare şi dragoste. Oamenii au nevoie de lucrul acesta, nu trebuie să îl convingi pe un om să vină într-un loc în care este preţuit, iubit, nu se simte judecat, condamnat sau refuzat că nu are bani sau că nu este frumos şi aşa mai departe. La biserică, fie că eşti sărac sau bogat, eşti foarte bine primit. Este un loc în care nu trebuie să construieşti tu ca preot ceva, ci unul în care oamenii vin în mod natural. Este felul firesc al unei lumi de a trăi: să ne acceptăm, să ne preţuim, să nu fim doar într-o competiţie permanentă împotriva tuturor. În biserică, toţi suntem comunitate. 

<strong>„Eşecul unui Paşte este să vii la biserică doar să iei lumină şi pâine sfinţită“</strong>

Care sunt primele Sărbători Pascale de care vă amintiţi?

Îmi aduc aminte de Paştele petrecut cu bunica în biserică sau de cel petrecut acasă la ai mei, unde biserica era în cimitir şi toată noaptea stăteam la biserică. Era o frumuseţe desăvârşită. La fel este şi acum. Trăiesc aceeaşi bucurie a Paştelui precum în copilărie. Paştele la mine nu a apus, nu s-a terminat, este acelaşi, cu aceeaşi putere, splendoare şi promisiune – aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. În noaptea Paştelui, în copilărie, mă împărtăşeam, iar asta fac şi acum.

La parohia dumneavoastră cum se desfăşoară noaptea de Înviere?

La noi, tinerii vin în primul rând să se împărtăşească. Stau la slujba de Paşte până pe la 3 dimineaţa. Apoi, după ce ne-am împărtăşit cu toţii, ne adunăm la parohie şi stăm la masă, ciocnim ouă roşii împreună, şi apoi plecăm acasă. După o astfel de noapte, ai puterea să mai duci încă nu ştiu câte zile pline de putere şi de binecuvântare fără să te întristezi. După ce se termină Paştele, bucuria noastră nu se termină. Eu cred că este o mare pierdere pentru oameni că vin la biserică de Paşte şi iau doar lumină şi pâine sfinţită şi au plecat. Cred că acesta este eşecul unui Paşte. Pentru mine Paştele înseamnă în primul rând împărtăşirea cu El, în cel mai concret mod.

Părintele Visarion Alexa - arhiva personală

Cum se desfăşura Învierea în perioada comunistă? 

Nu prea înţelegeam ce se întâmplă în timpul slujbei. Dar din perioada comunismului îmi aduc aminte poveştile pe care mi le spuneau bunicii şi părinţii. Nu îmi aduc aminte cum erau restricţionate sărbătorile în timpul regimului comunist. La bunicii mei în sat, comuniştii nu aveau aplecarea să strice Paştele. Oamenii sărbătoreau fără restricţii. Mergeam la biserică, înroşeam ouă, ne împărtăşeam, ne spovedeam, nu aveam treabă cu comuniştii. Aveam o viaţă reală şi sănătoasă, nu obstrucţiona nimeni. Tata nu a fost şef de partid, mama nici atât.

„Condamn vehement atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse“

Din păcate, mulţi oameni trăiesc în durere în această perioadă şi mă refer la ucrainenii rămaşi în ţară, dar şi la refugiaţi. Cum credeţi că resimt ei sărbătorile din acest an?

Toţi i-am întâlnit şi am văzut exodul acesta nesfârşit, care continuă încă spre Europa. Unii au rămas în România. Sunt convins că lângă ei există un român cu inimă curată şi puternică care să îi ajute şi să îi îndrume spre biserică, să îşi primească sfânta împărtăşanie, să îşi petreacă Paştele aşa cum noi toţi o facem. Sunt şi ei ortodocşi, iar Paştele îl vom petrece împreună. Din câte înţeleg, în Ucraina, sărbătoarea de Paşte va fi petrecută în case pentru că este periculos să ieşi.

Ce părere aveţi despre faptul că Biserica rusă nu se delimitează de război? 

Este ciudat ce se întâmplă acolo. Condamn vehement atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse care nu stă împotriva războiului şi nu a spus nimic. Desigur, sunt episcopi sau preoţi care singular ridică vocea şi spun că sunt împotrivă. Să nu uităm că şi românii au trecut printr-o asemenea ispitire când regimul comunist invadase România şi biserica, de multe ori, nu a avut puterea să îl înfrunte. Este foarte important să înţelegem fenomenul, dar nu poţi să taci, ci să încurajezi membrii Bisericii să pună degetul pe rană şi să spună că războiul este ceva grav şi nu ar trebui să aibă loc. Este dureros şi copleşitor să vezi că mulţi dintre ruşi încurajează, acceptă şi dau credit războiului. Cine ştie ce presiuni se fac asupra bisericii acolo şi ce urmări grave pot fi dacă ai o atitudine antirăzboi?! Cred că îţi poţi pune viaţa în pericol sau libertatea dacă spui ceva. În Rusia, la ora actuală, este un astfel de regim care este dispus să sancţioneze foarte repede orice ieşire în evidenţă – dacă spui că nu eşti de acord cu războiul lui Putin, atunci este clar că trebuie să te pregăteşti pentru consecinţe.

  

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite