INTERVIU Mircea Daneliuc, regizor: „Filmele care se dau cel mai tare la televizor acum sunt povestioarele de doi bani care n-au supărat pe nimeni“

0
0

Regizorul Mircea Daneliuc (70 de ani) vorbeşte despre cariera sa marcată de restricţiile comunismului şi despre cinematografia românească de dinainte şi de după Revoluţie.


Mircea Daneliuc pare uşor irascibil, zeflemitor, permanent înfuriat. Parcă-şi răsteşte răspunsurile la întrebări. Se arată de la început un inamic al acestui interviu, deşi nu-i deloc duşmănos. Ăsta e stilul lui. Dar acesta nu-i niciun secret pentru nicio persoană care-a văzut cel puţin două dintre filmele sale. Mircea Daneliuc are un puternic sistem nervos, atât de puternic că pare intangibil. Dar, din spatele acestor fortificaţii ale propriilor emoţii, ne spune următorul lucru: că e timid. Se mai înduioşează şi Daneliuc câteodată.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut în oraşul Hotin (n.r. – azi în Ucraina) când acesta era în România Mare. Când aţi plecat de-acolo?
Mircea Daneliuc
:
Când aveam şase luni. Veneau ruşii. S-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov şi ruşii au început să intre. Părinţii mei s-au refugiat pentru că ruşii, pe unde intrau, făceau prăpăd.

„Davai ceas, davai palton“?
Ăsta era lucrul cel mai delicat cu putinţă pe care puteau să-l facă. Ruşii trăgeau o foame foarte serioasă în vremea respectivă, nemţii în retragere distruseseră tot – metoda clasică a pârjolirii pământului. (râde) În Basarabia şi-n nordul Bucovinei, oamenii au fost obligaţi să dea absolut tot. Toată recolta, tot ce strânseseră. Dacă aveai mai mult de o vacă, te deportau în Siberia, cum s-a-ntâmplat cu majoritatea familiei mele, care a murit pe-acolo. Cei care mai ascundeau ceva grâne prin pământ sau în beciuri ori care trimiteau copiii să culeagă spice de pe câmpul lor au fost împuşcaţi. Un genocid despre care nu se vorbeşte. Românii de-acolo ori au fost depeizaţi şi trimişi în Siberia, Uzbekistan sau alte lagăre, ori au fost lichidaţi pe loc. Bunicul meu, care avea două vaci, opt oi şi patru porci, a fost socotit chiabur. Ultima dată când tata l-a văzut pe bunicul, acesta era plimbat desculţ prin Cernăuţi, iarna, cu o pancartă la gât pe care scria „chiabur“. Apoi a dispărut. N-a mai ştiut nimeni nimic de el. Asta a fost situaţia.

Unde-aţi mers în România?
Am rătăcit în diverse locuri. Am mers mai întâi la Cluj, dar acolo am dat de unguri, că era ocupaţie maghiară. N-a fost bine nici acolo. Am tot rătăcit prin Ardeal, prin Argeş, până când tata a fost numit la un serviciu de drumuri în Câmpulung Moldovenesc. Acolo am făcut şcoala primară şi o parte din cea medie.

V-au povestit de Cernăuţi?
Nu vorbeau foarte mult. Mai ales că tata a făcut şi ceva puşcărie politică, pentru că s-a descoperit că studiase în Belgia.

Ce studiase?
Inginerie de poduri şi drumuri. L-au ţinut un an şi l-au lăsat să plece, că n-aveau de ce să se lege. Bine, studiile i-au fost descoperite tatălui după ce a fost turnat că ascultă „Europa Liberă“ şi „Vocea Americii“ la radio.

„Dacă s-ar fi aflat, am fi fost terminaţi!“
Câţi ani aveaţi când a plecat tatăl?
3 ani. Eram conştient că e plecat, deşi nu ştiam ce înseamnă puşcărie. Ţin minte că, atunci când făcea mama pachet, îi trimiteam cornete cu seminţe. Mie asta mi se părea o delicatesă. N-a vorbit niciodată despre puşcărie.

De ce nu vorbea nimeni?
Am înţeles de ce aproape de vârsta pe care-o am acum. În familia tatălui meu mai exista un unchi, un frate de-al lui. În clipa în care au fugit din Hotin, acesta a rămas, a luat un pistol-mitralieră şi s-a urcat în munţi. A tras ceva în Armata Roşie, până când l-au lichidat şi pe el. Din cauza acestui unchi nu vorbeau niciodată. Dacă s-ar fi aflat că acest unchi a existat în familia noastră, am fi fost terminaţi cu toţii. Torturau aşa, de plăcere, cât torturau, apoi trăgeau un glonţ şi rezolvau problema. Aşa procedau. Eu am scris o carte despre deportarea românilor în Siberia. Documentându-mă, mi-a fost foarte greu să scot ceva de la cei deportaţi. Nu vorbeau! În primul rând pentru că aveau consemnul la ieşire că oricine vorbeşte se întoarce şi au rămas cu spaima asta în ei. Şi-apoi că îi îngrozeau amintirile. Nu voiau să vorbească despre asta pentru că îi comoţiona foarte violent.

N-aţi primit o eduaţie anticomunistă?
Nici într-un fel. Se fereau ca de dracu’! A educa pe cineva în spirit anticomunist echivala cu puşcăria! Mai devreme sau mai târziu tot te săltau!

Moartea lui Stalin v-o amintiţi?
Destul de vag. Ştiu că era o stare de mare jale în tot oraşul, dar nu vedeam oameni distruşi psihologic decât în colective, în grupuri în care puteau fi văzuţi. Atunci aveau nişte figuri terminate. Pe-acasă, lumea era foarte veselă. Mai ştiu că se cânta o muzică foarte tristă la radio – am aflat apoi că se cheamă muzică simfonică.

„Odată cu filmul, am descoperit migrena“
Aţi cântat la vioară. Mai ştiţi?
Nu ştiu ce-ar rezulta dac-aş pune mâna pe vioară acum. Am vrut să mă fac birjar, aviator, portar de fotbal. La vremea aceea, nu puteai să pui bază serioasă pe dorinţele acestea. Erau impulsuri copilăreşti.

Ştiu că drumul către şcoală trecea prin faţa unei staţii de montă. Eraţi curios, cum era un copil?
Eu eram timid. Dacă te naşti cu timiditatea, ea nu dispare. Cu ea mori. Sigur că te poţi educa să o ascunzi, să laşi o altă aparenţă. Dar staţia aia a răscolit în mine multe lucruri. Eram copil de şcoală primară şi treceam pe acolo şi vedeam câte ceva şi sigur că îmi puneam întrebări, sigur că mă tulbura. Trezeşte sexualitatea în cel care priveşte, e imposibil să eviţi. Apoi, începi să cauţi, ca într-un soi de adicţie. De fiecare dată când treceam pe acolo îmi lungeam gâtul să văd dacă aduce taurul, cum arată taurul, cum se face treaba aia. Era şi cu cai, puteam să fac comparaţie.

La cai era aşa, la bovine – altfel.
Poate că aveţi imaginea că se făcea montă cu spermă prelevată, cu care era fertilizată femela. Dimpotrivă!

Mai ţineţi minte primul film văzut?
La început, nu puteam vedea filme fără să ies de-acolo cu o puternică durere de cap care-mi provoca greaţă. Am fost dus la cinematograf pentru prima dată în viaţa mea la filmul „Balada sovietică“, am fost pus într-o sală cu mulţi oameni şi aerisită economic. Îmi jucau imaginile alea pe ecran, iar ochii mei probabil că nu erau obişnuiţi cu asta. Am descoperit migrena odată cu filmul.

Vorba lui Lenin
Şi primul film românesc?
Cred că era „Doi vecini“.

Propagandă sau act artistic?
Nu se putea face abstracţie de propagandă la vremea aceea. A-i incrimina pe cineaştii de-atunci că făceau şi propagandă cu filmele lor este a vorbi aiurea. E ca şi când v-ar obliga pe dumneavoastră cineva ca atunci când luaţi interviuri să lăudaţi puţin şi-un partid. Aşa se întâmpla şi nu se putea face altfel. Bine, n-am auzit să se fi împotrivit cineva. La cinematograful care mi-a provocat greaţa exista un citat mare, de Lenin. Când am început să-nvăţ să citesc, l-am şi memorat: „Dintre toate artele, cea mai importantă pentru noi este cinematografia“. Era atât de importantă pentru ei, deci nu în sine.

Cum scăpa de cenzură
Există propagandă şi în filmele dumneavoastră?
Eu am început să fac filme în altă epocă. Nici atunci nu s-au împotrivit foarte mulţi dintre cei pe care-i cunosc, dar eu am putut să evit. Şi pentru că aveam greaţă de orice fel de propagandă din orice fel de artă, dar şi pentru că aveam de apărat ceea ce făceam. Întotdeauna au vrut să se facă propagandă. Numai că, la un moment dat, cineva s-a opus. Recte eu.

Cum?
Inventam o strategie. Scriam scenariul de o asemenea manieră în care ei puteau să-l aprobe, nevăzând nimic subversiv. Dar, plecând cu el în filmare, puteam să filmez altceva. Era făcut uşor ambiguu.

„M-au călcat în picioare, şi-au bătut joc de mine“
Dar erau vizionări.
Şi cereau să se taie. Şi atunci m-am opus la tăieturi. La două filme m-au călcat în picioare, şi-au bătut joc de mine. Dar mi-am promis că niciodată n-am să mai cedez. Sigur că am avut necazuri, dar filmele mele nu par trecute prin cenzură. Ei pretindeau tăieturi care veneau de la reprezentantul Comitetului Central, care era şeful Comisiei Ideologice. O mare perioadă a fost Dumitru Popescu „Dumnezeu“, dar au fost şi alţii: Petru Enache, Ilie Rădulescu etc. Te călăreau: dacă nu schimbi, tai. Să nu-l superi pe Tovarăşu’. În felul acesta, filmul devenea estropiat. Se vedea unde s-a intervenit.

Ce-ar fi trebuit să tăiaţi? Daţi-mi un exemplu!
Se făcea mare tam-tam cu satul românesc pe care voiau să-l urbanizeze. Pentru că asfaltau centrul satului, lor li se părea că urmează drumul glorios către comunism. Or, tu, dacă aveai un film cu ţărani şi arătai care era situaţia, cu noroaiele şi casele care se dărâmau, cu vitele costelive, aduceai un afront violent propagandei. Chiar şi în mod indirect. Şi tăbărau pe tine!

image
image
image

„Am picat de cinci ori examenul la Teatru“


Aţi făcut Filologie la Iaşi, aţi fost profesor de franceză.
Nu voiam decât să scap de profesorat. Mă plictiseam îngrozitor. Eram cel dintâi în clasă care aştepta să se sune. Dar am avut şi-un cerc literar ţinut de mine după ore – ca să-i ajut să poată citi un text literar, să-l poată înţelege. Altfel, ei memorau ceva la clasă, bâiguiau ceva la tablă şi ieşeau din şcoală fără să ştie să aprecieze o poezie.

Citeaţi literatură proletcultistă? Miron Radu Paraschivescu? Mihai Beniuc?
Paraschivescu a fost un poet autentic. Şi Beniuc avea talent, nu mai că l-a folosit lingând Partidul Comunist Român pentru că asta i-a adus ceva avantaje. Paraschivescu nu s-a predat la şcoală, pentru că n-a lins, dar Beniuc da. Ni se preda Eminescu cu poezia naturii şi cu poezia de dragoste. N-am vrut să mă fac profesor de franceză, dar picam la examenul la Teatru şi mă întorceam disperat că mă cheamă în armată. Am dat cu banul între Drept şi Filologie, aşa am ales facultatea. M-am dus la examen numai cu ce ştiam în liceu! Fiind fiu de intelectual, trebuia să iau şi notă mare. Dacă aş fi fost fiu de ţăran, aş fi putut să intru cu 5 – „intelectualii“ care au intrat în facultăţi atunci cu 5 sunt cei care se pensionează acum şi care au adus România în halul în care e.

Luminiţa Gheorghiu l-a trimis la admitere
Şi, după ce-aţi intrat la Filologie, aţi mai dat la Teatru?
Tot dădeam. Am dat de cinci ori examen: de trei ori la Regie şi de două ori la Actorie. Se înghesuiau 50 de absolvenţi pe loc, erau cinci locuri şi se cam ştia cine intră.

Cum aşa?
E simplu: statul nu te lăsa fără serviciu. După ce terminai o facultate, îţi dădeau repartiţie să profesezi. Facultatea de Teatru era foarte bună pentru ştabi pentru că era în Bucureşti, era cu gagici, cu montări de spectacole, filme, rămâneai în Bucureşti să-ţi continui cariera. Aşa că ştabii se-ngrămădeau să-şi înscrie copiii acolo. Gheorghiu-Dej avea o fată care-a vrut să se facă actriţă.

Lica. Dar nu v-a descurajat cuvântul „respins“?
Nu exista altă soluţie decât să tot încerc. În anii ăştia în care am dat examen, am cam învăţat tipicul întrebărilor, cum puteau să te pice şi mi-am structurat un fel de-a răspunde. Ultima dată când am dat examenul, eu l-am condus, nu comisia de examinare. Totul era inginereşte pus la punct. Ţin minte că mă picaseră a cincea oară, eram suplinitor la două şcoli în Iaşi, iar în vacanţa de vară, pentru că nu mai aveam bani de nimic, am plecat la o mătuşă într-un sat din Bărăgan. Acolo am cunoscut un grup de bucureşteni cu care m-am împrietenit. Era o fată pe-acolo, Luminiţa Gheorghiu, care mi-a spus c-a picat şi ea la Teatru. „Vezi că mai sunt două locuri în toamnă la Regie, că piloşii erau prea slabi!“, mi-a spus.

Ce-aţi făcut?
A trebuit să fug de-acolo cu autostopul! Trebuia prind înscrierile şi n-aveam analizele făcute, n-aveam nimic la dosar. Luminiţa a intrat în anul următor.

image

„Practic un pescuit la muscă“


Mai pescuiţi?
În copilărie pescuiam şi m-am reapucat la maturitate, în timp ce făceam „Senatorul melcilor“. Dar depinde ce-nţelegi prin pescuit. Dacă-nţelegi pescuitul de lac, în care stai pe scaun, te uiţi la plută, mai deschizi o bere, ăla poate fi distractiv că mai spui un banc, mai prinzi un peşte.

Cum faceţi?
Eu practic un pescuit la muscă. Undeva, prin munţi, evident, la păstrăv. Un pescuit care este extrem de activ, dincolo de manualitatea cu totul specială. Tot timpul eşti nevoit să treci prin vaduri, să te caţeri pe stânci. E aproape un sport extrem.

Cum e cu muştele astea?
Într-un râu, în funcţie de ce microclimat există, se dezvoltă un anumit tip de insecte. Se creează muşte artificiale în concordanţă cu aceste insecte, ca să poţi păcăli peştele. Dacă mergi cu ele în alt râu, s-ar putea să nu meargă. 

image

„Într-o plenară, la Buftea, mi-am depus carnetul de partid“


După „Glissando“ ce vi s-a spus? Înţeleg c-a fost un soi de şoc acest film.
A fost pentru că a avut o istorie foarte curioasă. La zonele inferioare de cenzură, a provocat un val de aprecieri la care nici nu m-aşteptam. Vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste a trimis la Buftea o telegramă de felicitare pentru capodoperă. Ion Traian Ştefănescu era, nu ştiu dacă ştie cineva de acest nume.

Prim-secretar la Craiova în ’89.
Aşa. Primind această telegramă, era un orgasm colectiv. Până când au venit la vizio­nare Dumitru Popescu, şef al Comisiei Ideologice, şi Petru Enache, secretar cu propaganda. Enache, provenind de la o condiţie modestă, fost tractorist, era destul de complexat în faţa lui Popescu. Popescu, pentru că avea un diferend cu Enache, a vrut să-l plesnească folosind filmul meu.

Împreună cu actriţa şi fosta soţie, Tora Vasilescu, în filmul „Proba de microfon“

Cum aşa?
A făcut numai nişte ironii în timpul proiecţiei şi a plecat. Enache, neştiind ce să ordone, a tăcut vreo jumătate de an. Mi-au comunicat subalternii lui ce-ar trebui să tai, eu am refuzat şi am refuzat şi am refuzat. Pe fondul acestei încordări, într-o plenară, la Buftea, mi-am depus carnetul de partid. S-au speriat toţi, nu voiau să-l primească, parcă era fierbinte. M-au chemat deoparte, să-l iau înapoi pe blat, să uităm. Am ţinut-o pe-a mea, ştiind că risc enorm. Dar speram că gestul meu va fi imitat. Dacă, după mine, şi-ar mai fi depus carnetul încă 5, apoi încă 10 şi încă 20, alta ar fi fost situaţia. Dar toţi au început să tacă, aşteptând să vadă ce păţesc.

Ce s-a-ntâmplat?
Sigur că m-au chemat peste tot, sigur trebuia să dau cu „subsemnatul“, că ieşeam pe stradă să-mi plimb câinele şi nu ştiam dacă mă-ntorc. Dar treaba asta a împins, cumva, spre rezolvare scandalul.

Ceauşescu a adormit la „Glissando“
Când a ieşit „Glissando“?
După aproape trei ani. Ani în care eu am fost împins în şomaj – iar pe vremea aceea şomajul era un fel de râie. Aveam telefonul urmărit, tocmai plecase Dorin Tudoran din ţară, iar eu mă întâlnisem cu el, nu le convenea deloc că se lăţeşte scandalul. Şi atunci Ceauşescu a cerut să vadă filmul. Din ce mi s-a relatat, a aţipit. Mi-a cerut să scot o replică şi să pun o svastică. În felul ăsta s-a stins scandalul. L-au dat la Patria, a rulat câteva zile, l-au scos şi scos a rămas până după Revoluţie.

Ce-aţi făcut în şomaj?
Pe ei nu i-a mai interesat ce fac şi ce mănânc. A trebuit să mă descurc singur, cum puteam. După ce s-a eliberat „Glissando“ şi s-a calmat povestea cu carnetul de partid, am prins o altă conjunctură la Comitetul Central care a dus la aprobarea filmului „Iacob“, un film despre mineri, deşi cu un an înainte fusese o grevă în Valea Jiului. 

’77, cu Constantin Dobre.
Da, când l-au luat ostatic pe Ilie Verdeţ, care era prim-ministru. Am avut senzaţia că m-au lăsat să fac „Iacob“ ca să bage pietrica-n angrenaj. Cel care mi-a aprobat a fost Petru Enache, care era speriat la „Glissando“. M-a chemat într-o bună zi şi m-a întrebat: „Tovarăşu’, nu mai faceţi niciun film?“. Mi s-a părut chiar ironic. I-am povestit mai multe scenarii şi ceva i-a sclipit la „Iacob“. El ştia că urma să fie debarcat şi a vrut să lase chestia asta după plecarea lui ca să nu fie bine, vorba lui Hagi. Mi s-a aprobat – fără să-mi vină să cred! – scenariul, chiar dacă era după Geo Bogza.

image
image

O scrisoare găsită
Aţi reintrat în Partid?
Nu. Au vrut să-mi facă altceva mult mai rău: m-au chemat ca să mă expulzeze din Partid şi din viaţa culturală...

Cu spectacol, cum se făcea?
Da, da. Au adunat o grămadă de oameni care trebuia să mă termine la Comitetul Orăşenesc Buftea. Trebuia să fiu decapitat acolo. Numai că am intuit ce-aveau de gând şi, ca să-i pot frâna, am lăsat în aceeaşi zi o scrisoare la Comitetul Central în care ceream să fiu trimis într-o organizaţie muncitorească pentru că mi-e greaţă de asta din care fac parte. M-aşteptam la orice. După ce au început să tragă în mine, le-am zis: „Daţi telefon la CC, să vedeţi că-i o scrisoare acolo!“. N-au avut ce să-mi facă şi m-au lăsat să plec. 

Unde-aţi ajuns?
La Întreprinderea Poligrafică Bucureşti. Ăia, când m-au văzut, nu ştiau ce să facă cu mine. Eram ca o barză-ntre oi. Mă ţineau în rândul I la şedinţe, se plângeau că n-au şuruburi şi ce nu mai au ei, eu îi ascultam, bună ziua!, bună ziua!, plecam. Ştiam că nu-i în ordine ceva cu mine, dar mă lăsau acolo până la Revoluţie. Am stat ceva, da. Am început dup-o vreme să cam chiulesc. Am văzut că nici ei nu prea erau mulţumiţi că mă aflam printre ei, aşa că mai dădeam câte-un telefon s-anunţ că nu pot să vin. Pân-a venit Revoluţia.

image

„Doar povestioarele de doi bani se dau acum la TV“


Când aţi devenit membru PCR?
Ne-au obligat în facultate. Trebuia să devii, n-aveai cum altfel. Pe de-o parte că te chemau, pe de alta era limpede că nu-ţi puteai exercita profesia de regizor dacă voiai să te ţii departe de Partid. Toţi intrau în PCR, formal, ca să-i lase lumea-n pace să-şi facă treaba. Apoi, se descurcau cum puteau când aveau o operă de dat. În general, erau supuşi. Făceau ce li se spunea. Şi-au dus-o bine şi-atunci, o duc bine şi-acum. Filmele care se dau cel mai tare la televizor sunt povestioarele de doi bani care n-au supărat pe nimeni cu nimic. Alea cu probleme nu sunt agreate nici azi.

Colaboraţi cu colegii care făceau povestioarele astea?
Nu prea aveam relaţii cu ei pentru că se crease un microgrup. Era un grupuleţ cu Sandu Tatos, mai venea Stere Gulea, mai era şi Dan Piţa, când aveai încredere în el, şi alţii. Şi, când ajungea o situaţie de nesuportat, îi scriam o scrisoare lui Ceauşescu. Asta era stratagema curentă: „Tovarăşe Ceauşescu, dumneavoastră aţi declarat că nu există cenzură în România şi că fiecare creator trebuie să se autocenzureze. Păi, tovarăşul cutare şi tovarăşul cutare mă cenzurează“. Şi, ca să nu fie semnată doar de mine şi de Tatos, mai adunam semnături. De obicei, scriitorii spuneau: „Nu e momentul acum“. Păi, când e momentul, mă, băieţi? Informatorii de Securitate semnau însă primii.  

image

De ce?
Ca să scrie raport. „Am citit, am semnat, e vorba despre asta.“ În felul acesta, noi informam şi Securitatea că facem o scrisoare. Noi, naivi, îl credeam pe tovarăşul Ceauşescu pe cuvânt că nu există cenzură. (râde)

Transparenţă.
Dar lor nu le plăcea să existe scrisori. Nu se puteau lega de noi, dar nu le plăcea. Aşa am dus-o un timp: când avea necazuri câte unul, trânteam o scrisoare.

„N-a avut nimeni nevoie de mine“
Se pare că-n toată cariera dumneavoastră de dinainte de ’89 e un joc nervos, sunt foarte mulţi nervi.
Bineînţeles. N-a avut nimeni nevoie de ce-am reuşit să fac în viaţa mea. A trebuit să-i păcălesc, să fur, să fac eschive ca să pot realiza ceva. Numele meu, dacă e cunoscut, e cunoscut în urma eforturilor mele. Am avut senzaţia că-i stânjenesc ori pe politruci, ori pe colegii mai bătrâni, ori pe colegii mai tineri. Întotdeauna am deranjat pe cineva. Au început să spună că sunt intratatabil, că sunt nebun.

Nebun?!
Asta mi-a folosit puţin: când mergeam pe platou, iar oamenii ştiau despre mine că sunt nebun, erau mai disciplinaţi.

„«Filantropica» e un plagiat“

Cum îi găsiţi pe regizorii noului val?
Vorbiţi de cineaştii care au acum 50 de ani? Au fost numiţi „noul val“ de nişte critici mediocri. Critici de film mai rar în România – mai degrabă nişte cronicari. Ei bine, aceştia au scos sintagma „noul val“, deşi băieţii ăştia au început să lucreze fiecare în felul lui. În primul rând, arta nu funcţionează în valuri, ci după personalităţi. Cum să-ţi propui să faci parte dintr-un văluţ, dintr-un curent? Mi se pare stupid. Dar e comod să-i iei la grămadă, ca să-i bagi şi pe mediocri. Dar nu-i corect. Fiecare are destinul lui. Provocarea este să poată să spună ceva despre om. Dacă vorbesc despre om şi o fac şi original, e cu atât mai bine. Dacă descoperă ceva nespus despre om e un cineast. 

În 1995, la Festivalul de la Cannes, alături de actorii Dorel Vişan (stânga) şi Cecilia Bârbora, actuala sa soţie

Care-i cel mai bun film românesc făcut după Revoluţie?
Nu mă-ntrebaţi aşa ceva! Ce regizor vă place?

Nae Caranfil.
El a reuşit multe lucruri. Vă place şi „Filantropica“?

Divin!
E-un plagiat!

Nu mai spuneţi!
E o carte de Chuck Palahniuk, „Sufocare“, scoasă de Polirom. El a crezut că n-o să se traducă vreodată cartea aia în România. Citiţi-o! Luaţi cartea!

„De la Stanley Kubrik au mâncat mulţi pâine“
Ce regizor străin vă place?
Stanley Kubrick îmi place foarte mult. Kubrick e un regizor de la care au mâncat pâine foarte mulţi, credeţi-mă! Dar nu cred că am fost fanatic după un regizor sau altul. Deşi am apucat o epocă foarte bogată cât am fost student. Erau marii italieni, marii cehi, oameni care au luat atunci premii pe care astăzi le iau nişte mediocri.

La Michael Haneke vă referiţi? Nu vă place?
Nu pot să spun că mă omor. Dar în Institut, Ingmar Bergman, Federico Fellini sau Michelangelo Antonioni erau zeităţi. Nu pot să spun că eram fanul lor sau că-mi doream să fiu ca ei, dar eram copleşit de grandoarea actului lor artistic. De la ei, cinematografia a fost la răscruce. Putea să o ia în direcţia asta luată de ei şi se făcea cinematografie de artă. Însă exista şi cinematografia asta de Hollywood care avea o tradiţie de unde se câştigau bani buni, dar nu era o condiţie acaparatoare atunci. Sunt regizori care fac povestiri. În ultimă instanţă, la asta se reduce istoria artei. Povestea e esenţa artei! Aşa că un artist adevărat, faţă de cei care pur şi simplu spun poveşti ca să ia un ban, e acela care o spune într-un fel în care se exprimă pe el, pentru a se autodescoperi şi suporta ca persoană. Şi ăştia spun ceva despre om! Dacă nu spui ceva despre om, ci doar nişte poveşti mai mult sau mai puţin vesele, aia e o industrie cinematografică plată. 

image
image

Cu Alexandru Petria, la lansarea cărţii „Convorbiri cu Mircea Daneliuc“

Scrieţi. Vă ajunge asta? Compensează?

Eu nu o fac pentru compensaţie! Sunt două modalităţi de expresie aparent diferite în care pot să performez. Şi dacă pot, de ce să n-o fac? Sigur că, în clipa când încep să public, mă lovesc de acelaşi răspăr pe care l-am avut cu cinematografia, şi anume acea conştiinţă că deranjez tot timpul. Acum deranjez altă lume când public, sunt în altă branşă. E greu de suportat ca un tip care vine din cinematografie să se apuce de literatură şi să o facă şi bine.

Primar la Capitală


Aţi candidat la Primăria Capitalei în 2000. Cum aţi luat decizia asta?
În comunism, am şomat trei ani la „Glissando“, am mai şomat un an şi jumate la „A 11-a poruncă“, dar în democraţie am şomat opt ani zbătându-mă ca peştele pe uscat să pot reuşi. Nu mai spun că mi-au jefuit un film, „Ambasadori, căutăm patrie“. Banii mi i-au furat doi activişti ţărănişti. Am rămas cu filmul în cutii. De-atunci am început să urăsc acest partid din rărunchii mei. Când Victor Ciorbea s-a desprins din PNŢ făcând un partiduţ care să se opună, adică Alianţa Naţională Creştin Democrată, şi m-a chemat acolo ca preşedinte, n-am ezitat. Mai ales că a argumentat că trebuie lovit PNŢ, că s-a umplut de securişti şi de lepre. Până-ntr-o zi, când m-am trezit propus candidat la primărie, fără să fiu întrebat.

Şi ce voiaţi să faceţi în Capitală?
Mi-au promis că Victor Ciorbea ar putea găsi finanţare pentru centrul civic de la australieni şi canadieni, că totul ar fi aranjat. Nu-mi imaginam că-l vor face în spelunca aia care e Lipscaniul, cu prăvălioarele de doi lei care se dărâmă peste lume. E un cartier de nasturi acolo. Eu credeam că pot să fac în jurul Cişmigiului. Aiurea! Şi mă mai interesa problema câinilor maidanezi.

Ce slogan de campanie aveaţi?
Nu mai ţin minte. Dar nici măcar afişe nu aveam în oraş. Eu eram împins spre cădere de propriul partid. Aşa se întâmplă: sunt candidaţi care trebuie să pronunţe numele partidului, să se vadă că partidul există, dar ei au alte afaceri de făcut. Politica seamănă cumva cu viaţa artistică, unde, dacă ai apucat să-ţi trădezi cariera o singură dată, a doua oară vine uşor şi ajungi un mediocru. În politică, dacă faci compromisurile alea mari, când începi să promiţi una şi-apoi faci exact pe dos, viaţa politică se termină.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite