Actorul Mihai Călin (48 de ani) n-a avut bunici la ţară, aşa că în copilărie s-a jucat printre blocurile bucureştene. A interpretat primele roluri în spectacolele de teatru puse în scenă de trupa liceului, după care a făcut trei ani de Politehnică. La Revoluţie a ieşit în Piaţa Universităţii, iar în ’90 a dat, în sfârşit, admitere la Teatru.

Mihai Călin, actor de teatru şi cinema, asculta când era mic poveştile pe care i le spunea bunica, originară din Azerbaidjan, despre cum a ajuns de-acolo în România în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Aşa a aflat că, pe lângă jocurile copilăriei, precum „Ţurca“, „Lapte gros“ şi „Castel“, existau şi jocuri ale istoriei. Şi a încercat să le înţeleagă ceva mai târziu. Deşi a interpretat roluri în spectacole de teatru alături de colegii de la Liceul de mate-fizică, n-a dat examenul de admitere la Teatru după clasa a XII-a, de teamă să nu-l pice. Dar l-a picat pe cel de la Facultatea de Fizică, unde credea atunci că-i era locul. „La vârsta de 18-19 ani, un astfel de eşec ţi se pare îngrozitor, dar de fapt poate să fie mai bine că s-a întâmplat aşa“, spune Mihai Călin. După un an de armată, a ajuns student la Facultatea de Energetică a Politehnicii, la seral, iar o vreme a împăcat munca de electronist cu şcoala şi cu orele de teatru de la Casa de Cultură a Studenţilor. Apoi, a venit Revoluţia. În 1989, pe 21 decembrie, la 21 de ani, a ieşit pe stradă cu alţi tineri, să se opună regimului comunist.  

„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în Bucureşti. Aveaţi bunici la ţară la care să mergeţi în vacanţe?

Mihai Călin: Da, sunt bucureştean get-beget, dintre blocuri. Din păcate, n-am avut bunici la ţară nici din partea mamei, nici din partea tatălui, aşa că nu am mers în vacanţe la ţară ca alţi copii. Şi uneori îmi cam lipsea asta. Am fost, totuşi, de câteva ori pe la bunicii colegilor. Bunica mea a locuit cu mine şi cu părinţii – era născută în 1908 şi îmi povestea tot felul de lucruri încă de pe vremea Revoluţiei bolşevice, deci am trăit cu istoria în casă. 

Aţi spus într-un interviu că aţi învăţat limba rusă. Cum aşa?

Bunica a fost rusoaică din Baku, din Azerbaidjan, iar pe bunicul, care era basarabean, l-au dus valurile vieţii acolo. S-au cunoscut, s-au căsătorit şi, apoi, împinşi de istorie, au fost nevoiţi să plece din Baku şi-au ajuns la familia bunicului din Basarabia, în timpul celui de-Al Doilea Război. În aprilie ’44, când veneau ruşii, deja se refugiaseră în ţară. Atunci nu prea le spuneau altora despre origini, pentru că trecuseră şi înainte prin momente grele. În România era un sentiment antisovietic puternic în perioada aia. Eu m-am născut chiar pe vremea intervenţiei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, adică în august ’68. Şi atunci era un sentiment antirusesc, aşa că nu prea s-a vorbit în casă limba rusă, dar am învăţat ceva, ceva. Am şi uitat mult, din păcate, pentru că nu am învăţat foarte bine.

Cu teatrul în liceu

Cum vă înţelegeaţi cu părinţii la vremea aia?

Întotdeauna m-am înţeles bine cu ei. Am avut o relaţie caldă şi, chiar dacă în adolescenţă mai aveam ciocniri fireşti, mai ales cu tata, cum se întâmplă între băiat şi tată, a fost o relaţie apropiată. 

Să ne imaginăm că sunteţi în şcoala generală şi trebuie să vă treziţi devreme, să mergeţi la ore. Vă e lene?

Nu. Mi-a plăcut să învăţ, să citesc şi am fost mai degrabă un copil cuminte şi un elev bun. Nici la liceu nu le-am creat probleme părinţilor. Am făcut Liceul de mate-fizică nr. 4 de la Măgurele (n.r. – la 13 kilometri de Bucureşti), unde încă mai este o platformă a fizicienilor cu nişte institute de fizică atomică. Am avut anul trecut întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului şi a fost emoţionant şi hazliu, pentru că au venit mulţi colegi din străinătate.  

În liceu v-aţi apucat de teatru?

Da, mulţumită unei profesoare de română şi franceză, Marina Creci, fiică de actori, care era foarte pasionată de teatru. Ne-a pus la un moment dat să citim pe roluri din Caragiale. Ne-am tot jucat, iar ea a organizat o echipă de teatru a liceului. Pe la sfârşitul clasei a X-a am început să facem spectacole, care chiar îmi plăceau. Am jucat într-un spectacol după „Fântâna Blanduziei“ a lui Vasile Alecsandri şi-apoi în „Don Juan“ de Molière. 

Foto: Eduard Enea

„Am dat la fizică, am picat şi m-am dus în armată“

Părinţii ce părere aveau despre această pasiune?

Nu i-a deranjat. Mai târziu, când am vrut să dau admitere la teatru, au fost nişte discuţii, dar nu certuri. N-am dat imediat după liceu examen, că pe vremea aia erau doar patru locuri şi mulţi candidaţi şi, de obicei, se intra după mai multe încercări, iar mie mi-a fost teamă. Aşa că am făcut Politehnică înainte vreo trei ani şi abia în ’90 am început a doua facultate (n.r. - Academia de Teatru şi Film „I.L. Caragiale“, astăzi UNATC). Bine, povestea e mai lungă: prima oară am dat la Facultatea de Fizică, am picat şi m-am dus în armată, după care am dat examen la Energetică la seral. Am vrut acolo, pentru că după zece luni de armată nu mai eşti atât de pregătit pentru a intra la facultate cu un examen dur. Până la urmă, aşa am scăpat de o parte din armată – am făcut doar un an la Buzău –, în loc de un an şi patru luni. Îmi aduc aminte că am fost şi la munci agricole în perioada aia, dar din fericire am nimerit bine, la Pietroasele, la cules de struguri.

Reuşeaţi să veniţi acasă?

Nu prea se dădea liber. Trebuia să ai nişte pile ca să te lase acasă, dar am avut şi din alea. Cam la două sau trei săptămâni veneam sâmbăta şi duminica la Bucureşti. 

Am dat examen la Energetică la seral. Am vrut acolo, pentru că după zece luni de armată nu mai eşti atât de pregătit pentru a intra la facultate cu un examen dur. Până la urmă, aşa am scăpat de o parte din armată – am făcut doar un an la Buzău –, în loc de un an şi patru luni.

Aţi lucrat cât aţi fost student la Politehnică?

Lucram dimineaţa patru ore, ca electronist, iar după-amiaza mă duceam la facultate. Eu tot voiam să fac teatru şi în facultate erau tot felul de echipe de teatru şi brigăzi artistice, aşa că m-am dus să mă joc şi eu acolo. În al doilea an, am descoperit Teatrul Studenţesc „Podul“ de la Casa de Cultură a Studenţilor, unde mergeam seara, după cursuri, până pe la 23.00. Şi iar m-a răscolit pasiunea. 

La Teatrul Naţional Bucureşti, în spectacolul „No man's land“    Foto: Florin Ghioca

Întâia oare în cabina unui actor

Aţi cunoscut actori înainte să intraţi la Academia de Teatru şi Film?

La un spectacol din liceu, când eram într-a XII-a, a fost invitat Ovidiu Iuliu Moldovan, care din păcate nu mai e printre noi, de la Teatrul Naţional din Bucureşti. După spectacol, m-a chemat în cabinetul directorului şi m-a felicitat. Apoi, m-a invitat la o premieră la Naţional şi am stat de vorbă în cabina lui. Atunci mi-a spus că ar trebui să fac teatru, dar şi că e foarte dură concurenţa şi că nimeni nu poate să-mi garanteze că o să intru. 

A fost un moment important?

E destul de plăcut să-ţi confirme cineva că pornirea ta interioară are o bază reală. Dar atunci, cum am mai spus, mi-a fost teamă. Multor tineri le e frică de eşec şi nu mai fac ce îşi doresc, ceea ce se întâmpla mai ales în vremea aceea, când exista şi un fel de prejudecată: dacă erai un elev bun, dintr-un liceu bun, nu puteai să pici la facultate şi să-ţi faci familia să sufere. Ce aveau să zică prietenii şi vecinii? 

La un spectacol din liceu, când eram într-a XII-a, a fost invitat Ovidiu Iuliu Moldovan, de la Teatrul Naţional din Bucureşti. După spectacol, m-a chemat în cabinetul directorului şi m-a felicitat. Apoi, m-a invitat la o premieră la Naţional şi am stat de vorbă în cabina lui. Atunci mi-a spus că ar trebui să fac teatru. 

Rostul eşecului

După ce-aţi picat examenul la Facultatea de Fizică aţi fost dezamăgit?

Da, foarte dezamăgit, dar, în acelaşi timp, trebuie să recunosc că n-am învăţat prea bine. Eram mereu cu echipa de teatru, cu repetiţii şi spectacole – liceul era lângă Facultatea de Fizică, în aula căreia existau vreo 600 de locuri şi, când făceam spectacole, veneau toţi colegii. Dacă vorbesc cu oameni tineri, îmi place mult să le povestesc episodul ăsta, pentru că e bine să înţeleagă că, vorba aia, „un şut în fund e un pas înainte“. La vârsta de 18-19 ani, un astfel de eşec ţi se pare îngrozitor şi îţi cade cerul în cap, dar de fapt, poate să fie mai bine că s-a întâmplat aşa, cum a fost şi pentru mine. 

Când aţi început să faceţi teatru, ce gând aţi avut: să experimentaţi, să deveniţi cunoscut? 

În liceu, când am început, pur şi simplu mi-a plăcut să mă joc. N-aş generaliza, dar cred că tinerii cărora le place nu îşi pun problema: „Vreau să fac teatru ca să fiu celebru“. Actorii, prin natura meseriei, trebuie să fie la un moment dat pe scenă, în centrul atenţiei. 

Pe la 5 ani: „Da’ ce, nici pâine nu mai e în ţara asta?“

În decembrie 1989, pe străzile Bucureştiului      Foto: Dinu Lazăr

Înainte să daţi admiterea la Teatru, a fost Revoluţia. Aţi mers în Piaţa Universităţii?

Am mers pe 21 decembrie, înainte de fuga lui Ceauşescu. A fost o zi puternică, una dintre cele mai fericite sau importante zile din viaţa mea. La 21 de ani ştiam foarte bine ce înseamnă viaţa în comunism şi simţeam sufocarea aia. E o senzaţie extraordinară să poţi să urli pe stradă „Jos Ceauşescu!“.  

Cum aţi suportat lipsurile în perioada comunistă?

În general, când eşti copil sau adolescent, părinţii fac tot ce le stă în putinţă să nu simtă copilul lipsuri, cu toate că părinţii îşi mai trimiteau copiii la tot felul de cozi. Aşa era viaţa şi nu aveai cu ce s-o compari. Sigur că simţeai că e frig în casă, nu aveai apă caldă, se tăia curentul. Noi, copiii, ne mai şi distram. Când ne dădeau curentul înapoi, se auzea din blocuri: „Ieeeei!“. Îmi mai aduc aminte de-atunci că în şcoala generală, eu fiind un elev bun, am fost pus la un moment dat comandant de detaşament în clasa mea. Trebuia pur şi simplu să scriu nişte cuvântări şi să vorbesc la adunarea şcolii. Erai învăţat de profesori cum să faci asta, adică trebuia să copiez introduceri din cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în limbaj de lemn. Chiar dacă în copilărie nu-mi puneam prea multe probleme, au venit pe la 12-13 ani, când oricum încep întrebările despre viaţă. Vedeam că iubitul nostru conducător, care avea grijă de noi, ne tăia apa caldă şi curentul. Era clar un disconfort, iar părinţii înjurau, că nu mai puteau să se clătească pe cap. 

Sigur că simţeai că e frig în casă, nu aveai apă caldă, se tăia curentul. Noi, copiii, ne mai şi distram. Când ne dădeau curentul înapoi, se auzea din blocuri: „Ieeeei!“

„Minciuna ca mod de viaţă“

Părinţii dumneavoastră îl înjurau şi pe Ceauşescu?

Când apărea Ceauşescu la televizor, îl mai auzeam pe tata cum zicea: „Mai du-te dracu’“, după care închidea televizorul. În alte familii se asculta Europa Liberă la radio. Şi tata mai făcea asta, dar mă ferea pe mine ca nu cumva să comentez cu alţii apoi. Mai am un episod de când eram la grădiniţă, de care nu-mi aduc eu aminte, dar îl ştiu de la părinţi. Probabil că aveam vreo 5 ani când tata a fost chemat de educatoare la clasă. I-a zis: „Aveţi grijă ce vorbiţi acasă, că Mihăiţă a spus ceva astăzi… Un copil a cerut supliment de mâncare, i s-a dat; a cerut mai multă pâine, i s-a dat şi tot a mai cerut. Ca să nu-i dăm prea mult de mâncare, am spus că nu mai e pâine“. Atunci se pare că eu aş fi zis: „Da’ ce, nici pâine nu mai e în ţara asta?“. Pentru că auzeam tot felul de vorbe în casă, chiar dacă părinţii se cenzurau de obicei. 

De ce-aţi ieşit în stradă pe 21 decembrie?

Pentru că ştiam că trăiam într-o minciună permanentă. Am mai zis asta într-un interviu, şi anume de ce sunt eu fericit că am trăit până la 21 de ani – bine că nu am trăit mai mult – în acel regim: au fost suficienţi ani cât să conştientizez ce înseamnă minciuna. Minciuna ca mod de viaţă. Pe la 18-19 ani, aveam discuţii cu unii colegi şi ne ziceam că am fi vrut să trăim în nişte vremuri când oamenii credeau în ceea ce fac. În ultimii ani de comunism, ştiam că nimeni nu credea în nimic. Omul are un simţ al dreptăţii, iar tinerii, în general, acceptă mai greu minicuna decât adulţii care au trecut prin multe lucruri şi au fost obligaţi să accepte compromisuri. Tinerilor nu le-a păsat atunci de riscuri şi de asta au şi murit. Lor le era suficient că trăiau clipa. 

Cu Florin Piersic jr. în filmul „Q.E.D.“       Foto: Toma Laptes

„Am avut noroc că n-am trecut prin arest sau bătăi“

V-a fost teamă?

Nu, de-abia aşteptam să se întâmple. Am avut noroc că n-am trecut prin arest sau bătăi. Noi urlam la cei de pe trotuare să vină cu noi, că, dacă nu vin acum, nu vor mai avea niciodată dreptul să se mai opună. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am încercat să protejez o fată pe care o cunoscusem atunci şi care era exaltată şi voia să se arunce în flăcări. Am tras-o de acolo. Eu mi-am păstrat puţin luciditatea şi pe la 00.00, când s-a dat consemnul să aresteze manifestanţii şi am văzut că trupele se apropie, ceea ce nu se întâmplase până atunci, am plecat. Dacă s-ar întâmpla acum ceva, mi-aş pune mari probleme, pentru că am familie, am nişte responsabilităţi.

Omul are un simţ al dreptăţii, iar tinerii, în general, acceptă mai greu minicuna decât adulţii care au trecut prin multe lucruri şi au fost obligaţi să accepte compromisuri. Tinerilor nu le-a păsat atunci de riscuri şi de asta au şi murit. Lor le era suficient că trăiau clipa. 

Aţi fost împotriva lui Iliescu?

Da, el a fost cea mai mare dezamăgire după aceea. Din cauza lui au plecat sute de mii de oameni din ţară – cei din generaţia mea sau puţin mai mari au plecat în primii ani după Revoluţie. 

V-aţi gândit să plecaţi definitiv din ţară?

Nu m-am gândit, deşi am avut ocazia la începutul anilor ’90, când am jucat în „Trilogia Antică“ a lui Andrei Şerban şi am fost în turnee în străinătate. Atunci, în câteva luni, mi s-a schimbat toată lumea. Am mers în Italia, Franţa, Brazilia. Tocmai începusem facultatea şi eram plin de entuziasm: deja jucam la Teatrul Naţional, iar în timpul facultăţii jucasem la Bulandra şi la Teatrul de Comedie. Nu puteam să întrerup asta. Îmi doream atât de tare să fiu actor! Iar meseria asta ţine şi de limba pe care o vorbeşti. Cred că poţi să o practici în altă ţară doar dacă stai mulţi ani şi studiezi acolo. Aşa începi nu numai să vorbeşti foarte bine limba, dar şi să gândeşti în limba respectivă. Pe lângă asta, eram foarte legat de familie.

„N-aş fi putut să supravieţuiesc din teatrul independent“

În rolul Caliban din „Furtuna“, alături de Istvan Teglas    Foto: Florin Ghioca

Care a fost primul rol pe care l-aţi considerat important?

În anul IV de facultate am jucat un rol mai important în spectacolul „Antigona“, regizat de Alexandru Tocilescu, la Bulandra, cu Ion Caramitru. Eram fiul lui, iar el era dictatorul şi încercam să-l conving să nu o omoare pe iubita mea, Antigona. 

Aveţi un rol în teatru la care ţineţi mai mult?

Nu neapărat, dar iubesc foarte tare cele trei spectacole pe care le-am făcut în ultimii cinci ani cu regizorul bulgar Alexander Morfov: „Vizita bătrânei doamne“, „Furtuna“ şi, cel mai recent, „No man’s land“. Mi se par nişte spectacole de mare adâncime umană şi artistică. 

Pentru Caliban aţi luat acum doi ani Premiul UNITER, pentru cel mai bun actor în rol secundar. Cum v-aţi simţit?

A fost încurajator; ai nevoie de încurajare la orice vârstă.   

Îşi creionează personajele şi pe-acasă

A fost dificil să-l interpretaţi pe Caliban? Aparent, e un personaj negativ.

Nu e neapărat un personaj negativ, el are dreptatea lui. Chiar spune: „Insula e a mea, zestre de la mama“. Cei care au venit pe insulă şi au luat-o în stăpânire sunt Miranda şi Prospero, care se foloseşte de magia lui pentru a avea putere. Iar ceea ce am încercat noi să sugerăm e că personajul Caliban a iubit-o pe cea care l-a învăţat să vorbească, pe Miranda. N-a fost un rol dificil, în sensul că am colaborat foarte bine cu regizorul încă de când mi-a propus rolul, de la lecturi, şi am încercat prin improvizaţie să gândesc ca o fiinţă needucată, care se află la începutul procesului de educaţie. Am început să vorbesc gândindu-mă cum e să vorbesc într-o limbă străină, pe care n-o cunosc. 

Dacă nu dai frâu liber imaginaţiei, rămâi într-o zonă comodă, rămâi cum eşti tu şi joci mai mult sau mai puţin firesc. Imaginaţia este esenţială, pentru că actorii iau anumite texte care nu sunt ale lor şi încearcă să şi le asume, ca să devină ale lor.

Cât de importantă e imaginaţia atunci când construiţi un rol?

E foarte importantă. Dacă nu dai frâu liber imaginaţiei, rămâi într-o zonă comodă, rămâi cum eşti tu şi joci mai mult sau mai puţin firesc. Imaginaţia este esenţială, pentru că actorii iau anumite texte care nu sunt ale lor şi încearcă să şi le asume, ca să devină ale lor. Asta nu se poate face decât imaginându-ţi că eşti într-o altă situaţie, că eşti altfel şi te mişti altfel. Bineînţeles că te inspiri şi din lumea înconjurătoare: de la ceilalţi oameni de pe stradă, de la cunoscuţi, de la animale. Există în facultate, de altfel, tot felul de exerciţii în care trebuie să-ţi imaginezi că devii altceva – încerci, de exemplu, să imiţi comportamentul unui animal şi asta te învaţă să experimentezi, să te joci.

Cum ajungeţi să cunoaşteţi personajele pe care urmează să le jucaţi? 

E nevoie de multă preocupare, nu doar lucrul în timpul repetiţiilor. Şi când pleci cu maşina de la teatru, dar şi acasă, dacă te preocupă, îţi vin tot timpul idei. Mă gândesc şi la relaţiile dintre personaje. 

„Îţi asumi probleme care nu sunt ale tale“

Vă despărţiţi cu greu de un personaj după ce se încheie spectacolul?

Nu. Personajul sunt, într-un fel, tot eu, dar în alte situaţii ficţionale. În meseria de actor, îţi asumi şi nişte probleme

care nu sunt ale tale – poate că ai trecut prin unele situaţii şi te ajută experienţa de viaţă. Dar prin altele n-ai trecut şi aşa cauţi şi laturile pe care nu ţi le cunoşti. Oamenii nu sunt într-un singur fel şi cred că îşi descoperă numai în situaţii-limită anumite faţete. În orice caz, când termin spectacolul, mă despart total de personaj. Dar e posibil, în funcţie de intensitatea rolului jucat, să rămâi cu o oboseală, poate uneori cu o senzaţie de gol: cu puţin timp înainte ai trăit ceva intens, chiar dacă eşti conştient că nu a fost real, şi brusc s-a terminat. De aceea, îţi trebuie un timp să te linişteşti.

(În 2015, la Gala Premiilor UNITER 

Foto dreapta: Maria Ştefănescu)

Aţi uitat vreodată textul pe scenă?

Da, mi s-a întâmplat. Chiar asta m-a întrebat fiul meu de curând. Nu e chiar o uitare a textului, pentru că se spune: „Actorul să ştie atât de bine textul, încât să-l uite“, în sensul că trebuie să ştii atât de bine, încât atunci când joci să nu te mai gândeşti la text, ci să vină în mod natural. Tu să ajungi doar să-i răspunzi partenerului şi să reacţionezi, punându-ţi întrebările esenţiale ale actoriei: Unde sunt? Unde mă duc? Care e scopul meu pe scenă? Când se întâmplă – rar – să uiţi, de fapt nu uiţi textul, ci ai o perioadă scurtă de timp în care nu ai reuşit să te concentrezi suficient de bine. Pur şi simplu se poate să îţi fugă mintea la altceva.  

Cam 200 de lei pe lună din teatrul independent 

Fiul dumneavoastră cum de v-a întrebat despre uitarea textului? Vrea şi el să devină actor?

Încă nu îşi pune problema asta. Are aproape 12 ani, deci e încă destul de mic. Dar e un copil ludic, cu mult simţ al umorului şi s-ar putea să se îndrepte către o zonă umanistă; nu ştiu dacă neapărat către actorie sau artele spectacolului. Nu-mi aduc aminte despre ce vorbeam când mi-a pus întrebarea asta – a început să mai vadă filme cu mine sau spectacole de teatru şi se nasc tot felul de întrebări. 

Când am terminat eu facultatea nu exista nimic independent. Încet, încet au apărut Teatrul Act, Green Hours, iar după mai multă vreme au venit şi altele. 

Cum vedeţi teatrul independent?

Când am terminat eu facultatea nu exista nimic independent. Încet, încet au apărut Teatrul Act, Green Hours, iar după mai multă vreme au venit şi altele. Nu aveai altă opţiune în afara teatrelor de stat. În 2000, am avut şi eu prima încercare de teatru independent şi am pus în scenă, alături de câţiva colegi, o piesă de Matei Vişniec, „Şi cu violoncelul ce facem?“, în regia lui Vasile Nedelcu. 

V-aţi gândit să faceţi doar teatru independent şi să renunţaţi la cel de stat?

N-aş fi putut să supravieţuiesc; pe-atunci se juca doar de plăcere. În anii următori, între 2001 şi 2003, am mai făcut spectacole care mi-au plăcut foarte mult şi care chiar s-au bucurat de succes: cum ar fi „Bash. O trilogie contemporană“, în regia lui Vlad Massaci, la Teatrul Act. În teatrul independent câştigam 100 de lei pe spectacol, dar jucam doar de vreo două ori pe lună. Lucrurile s-au schimbat mult în ultimii zece ani şi se poate câştiga mai bine acum din bilete, cu toate că e în continuare dificil să trăieşti numai din teatru independent. Nu prea e sprijnit şi nu prea sunt fonduri. Din câte ştiu, de la AFCN (n.r. – Administraţia Fondului Cultural Naţional) mai primeşte, dar destul de puţin. Nu poţi să-l laşi să existe numai din vânzarea de bilete, pentru că ar trebui să facă tot posibilul ca, prin alegerea pieselor, să se îndrepte către comercial, spre comedie facilă, de exemplu, ca să vândă cât mai multe bilete. 

„Au venit doi bodyguarzi cu mine, să-mi facă drum“

La emisiunea „Ştii şi câştigi“       Stop-cadru ProTV

Aţi spus la un moment dat că aţi jucat în telenovele în special din motive financiare.

Nu doar din motive financiare. Prima oară mi s-a propus în 2006  să joc într-un serial la Acasă TV, (n.r. – „Iubire ca în filme“), când, deşi eram angajat la Naţional, salariile erau oricum foarte mici. Şi nici nu jucam prea mult. Atunci m-am gândit că trebuie să câştig nişte bani în afara salariului, dar, în acelaşi timp, m-a interesat şi ce anume urmează să joc. Mai departe, am mai legat câteva proiecte în zona telenovelelor şi pot să spun că rolurile pe care le-am făcut au fost nişte compoziţii; doar primul rol a avut legătură cu felul meu de-a fi. Celelalte mi s-au părut solicitante. Plus că actorul trebuie să joace pentru a câştiga experienţă. Dacă stai, nu câştigi nimic. 

V-aţi întors anul trecut la film, în rolul lui Silviu din mini-serialul „Valea mută“.

Silviu n-a fost un personaj aşa important în film, dar a fost un om cald, care a încercat să îşi salveze căsnicia. Pentru asta a renunţat la afacerea lui din Bucureşti şi s-a mutat la Braşov, pentru că a vrut să o protejeze pe soţia lui procuroare, jucată de Rodica Lazăr, care avea nişte probleme de serviciu. A fost interesant şi pentru că nu am des ocazia să fac film, iar în astfel de momente mă bucur că îmi mai aduc aminte de anumite lucruri. Întotdeauna, în prima zi de filmări, mă simt puţin nesigur – trebuie „să te acordezi“ puţin de la teatru la film.

Cum a fost experienţa cu emisiuni precum „Ştii şi câştigi“ sau „Superbingo“? 

Atunci era o perioadă în care mă aflam la început de carieră şi abia mă angajasem la Teatrul Naţional în urma unui concurs. Având ocazia, am fost curios să văd cum e să lucrezi în televiziune şi am ajuns să prezint mai întâi o emisiune de dimineaţă cu Florin Călinescu. După vreo două luni am renunţat însă, pentru că nu puteam să funcţionez aşa devreme. După jumătate de an, în ’96, mi-au propus prima mea emisiune-concurs, „Ştii şi câştigi“, proiectul care mi-a plăcut cel mai mult din perioada în care am prezentat emisiuni la ProTV. Aflam multe lucruri despre tot felul de domenii şi aveam o echipă de oameni deştepţi cu care pregăteam emisiunea. 

Vă recunoştea lumea pe stradă?

Da, a fost o perioadă în care am fost mare vedetă, dar nu conta prea mult pentru mine. Erau tot felul de evenimente în faţa sediului ProTV şi ţin minte că, la un moment dat, am vrut să ies, deşi erau foarte mulţi tineri afară, şi să traversez la o cafenea. Au venit doi bodyguarzi cu mine, să-mi facă drum. Au mai fost situaţii care mi s-au părut amuzante pe moment, dar le-am uitat, că n-aveau aşa mare importanţă. 

În ’96, mi-au propus prima mea emisiune-concurs, „Ştii şi câştigi“, proiectul care mi-a plăcut cel mai mult din perioada în care am prezentat emisiuni la ProTV. Aflam multe lucruri despre tot felul de domenii şi aveam o echipă de oameni deştepţi cu care pregăteam emisiunea. 

Aveţi actori din România pe care-i admiraţi?

Cei pe care îi admir s-au cam dus. Pot să spun că îmi admir un coleg, Richard Bovnoczki, 

cu care joc acum în „Schneider & Schuster“ şi în „No man’s land“. I-am admirat pe actorii alături de care am avut ocazia să cresc: Dinică, Moraru, Iordache şi de la toţi am avut de învăţat nu numai lucruri de meserie, ci şi de viaţă. Practic, meseria noastră se ocupă cu viaţa: cu oamenii, cu sentimentele, cu gândurile.

Alături de Matei, fiul lui, cu ani în urmă    Foto: Arhiva personală 

Vorbiţi deseori despre teatru cu soţia şi cu fiul dumneavoastră?

Cu soţia vorbesc în fiecare zi despre teatru şi artă, despre ce mai citim. 

Găsiţi, aşadar, timp pentru familie?

Încerc să am cât mai mult timp liber. Nu-mi place să muncesc întruna. De exemplu, după o premieră, nu mă apuc imediat de alta. Îmi doresc să am o lună sau două mai libere, în care să mă bucur doar de spectacolele din prezent. 

CV

Numele: Mihai Călin

Data şi locul naşterii: 16 august 1968, Bucureşti

Starea civilă: E căsătorit cu Silvia Călin, coregrafă, şi au împreună un băiat.

Studiile şi cariera:

În 1994 a absolvit Academia de Teatru şi Film „I. L. Caragiale“. A interpretat roluri în spectacole de teatru precum „Trilogia Antică“ (regia Andrei Şerban) şi „Antigona“ (regia Alexandru Tocilescu). 

În stagiunea curentă a TNB joacă, printre altele, în „Butoiul cu pulbere“ (regia Felix Alexa), „Năpasta“ (regia Radu Afrim), „Furtuna“ şi „No man’s land“ (ambele în regia lui Alexander Morfov). 

A făcut parte din distribuţia unor filme precum: „Roxanne“, „Q. E. D.“, „America, venim!“ şi a unor seriale ca „Aniela“ şi „Valea mută“. În 2015 a fost distins cu Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea lui Caliban în „Furtuna“.

Locuieşte în: Bucureşti