INTERVIU Marcel Iureş, actor: „Armata m-a adus în pragul disperării“

Actorul Marcel Iureş povesteşte cu umor despre copilăria sa din satul Amzuleşti, comuna Afumaţi, lângă Băileşti, Oltenia. Şi, cu aceeaşi pasiune imposibil de controlat, explică ce-nseamnă să fii actor în comunism şi în Statele Unite, la Hollywood.

Marcel Iureş începe să vorbească despre copilărie şi ajunge, inevitabil, la tristeţi despre valorile naţionale slab conservate. Vorbeşte despre apropierea de teatru şi subtilizează inconştient şi o critică vehementă la adresa superficialităţii de astăzi. Şi, când e-ntrebat de cine îi este dor, se lasă copleşit de emoţii. Are el o înclinaţie aparte pentru, să spunem, deconstrucţia unei întrebări în căutare de profunzime. Un soi de disponibilitate specială pentru filosofie. Marcel Iureş îşi pune sieşi mai multe întrebări decât îi pun reporterii. Se gândeşte, se frământă, e tulburat, e revoltat, dar îşi păstrează calmul. Şi un pic din umorul oltenesc.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi întrebat mereu ce credeţi despre starea teatrului de astăzi. Vrem să vorbim mai degrabă...
Marcel Iureş: Până la urmă, ce-aţi hotărât? Mă-ntrebaţi?

Eu n-aş vrea să vorbim despre asta.
Să ştii că se schimbă în permanenţă. Sunteţi doi. Cine-mi ia interviul? Sunt două interviuri sau mă întrebaţi amândoi?

Amândoi.
OK. Când ea, când el.

Facem un interviu biografic. Cronologic, frumos. Ştim că perioada adolescenţei a fost în Craiova.
Da, şcoala primară şi şcoala generală le-am făcut în Craiova. Am locuit, pe rând, în câte unul din cartierele vechi. Dar atunci parcă era o palmă de pământ tot oraşul. Un oraş patriarhal foarte vechi şi, totuşi, cosmopolit. Am locuit la subsolul unei case, proprietatea unei turcoaice, doamna Paşalega, tare drăguţă.

La subsol?
Da, acolo au găsit ai mei chirie. Curtea era foarte frumoasă, ţin minte că aveam şi animăluţe. Eram mare strângător de mâţe şi de căţei de prin cartier. Sufeream îngrozitor când îi prindeau hingherii. Erau drăguţi foc! Apoi, ne-am mutat mai în centru, unde am făcut ultimii ani din primară şi toată şcoala generală. A fost o victorie să ne mutăm când s-au făcut primele blocuri.

Asta era o realizare, să te muţi la bloc? Că acum nu prea mai e.
Păi, dacă venea apa pe ţeavă la robinet şi aveai căldură în calorifere, da, era un pas înainte. Nu mai spărgeai lemne, nu mai trebuia să ai grijă de focul din sobă. Acum înţeleg că e un pas înainte să te muţi la curte.

Amzuleştiul Nou şi Amzuleştiul Vechi
Dar în comuna Afumaţi, unde aţi copilărit, cum era?
Satul în care am copilărit era inclus în comuna Afumaţi, care este la 12 kilometri depărtare de Băileşti, locul unde m-am născut. Amzuleşti se chema şi cuprindea Amzuleştiul Vechi şi Amzuleştiul Nou. În Amzuleştiul nou şi-au făcut casă bunicii mei dinspre mamă, iar eu acolo am petrecut toate verile, toate vacanţele.

Participaţi şi la activităţile rurale? Mergeaţi cu vaca pe câmp, la culesul viei?
Normal, la ţară nu puteam sta degeaba. Mă luau la secerat, la porumb. Când m-am mai mărit, mergeam şi chiar câştigam bani şi la ferma legumicolă. Mergeam la cules de sămânţă de ceapă, la cules de legume, de lubeniţă. Câştigam 20 de lei pe zi.

Erau bani la vremea aceea.
Bani destul de mulţi. Şi asta era doar la scos de sămânţă de lubeniţă.

Şi ce v-aţi luat cu primii bani?
Strângeam bani să-mi iau o bicicletă, care era la mare căutare în vremea aceea. Am participat şi la o tombolă sătească. Acolo, luai bilete de participare cu un leu şi jumate şi puteai câştiga o coasă sau un pachet de biscuiţi sau o pompă de bicicletă sau chiar o bicicletă. Se putea întâmpla să câştigi bicicleta, de pildă, dar fără pompă.

„Trebuia să le săruţi mâna părinţilor“
Eraţi un copil cuminte?
Nu prea. Stăteam numai în apă, la gârlă. În zonă, era un pârâu în care se scăldau şi vacile, şi caii. Şi cornute mari, şi cornute mici, şi cabaline. (Râde)

Cum vă raportaţi la autoritatea din famlie?
Toată lumea avea o relaţie specială cu bătrânii, faţă de care trebuia să fim foarte respectuoşi. Trebuia, de exemplu, să le săruţi mâna bătrânilor. Bunicilor şi părinţilor le vorbeam cu „dumneavoastră“. Nu ne permiteam să-i tutuim.

Vă spuneau poveşti?
Când aveam 3-4 ani, bunicul meu îmi povestea pasaje din Biblie. Folclorizate şi, bineînţeles, pe olteneşte. Multe poveşti am aflat şi de la unchiul meu, fratele mamei, care a făcut tot războiul. A luptat şi la Odesa, şi în vest. Ochitor de tun. El a fost decorat cu Virtutea Militară şi cu „Mihai Viteazul“. A ajuns până în munţii Tatra.

De la Alexandru Macedon la Esop
Ce citeaţi în copilărie?
Prima care pe care-am deschis-o era despre Alexandru Macedon şi despre Esop. O cărticică aşa, mititică. Erau toate luptele lui Alexandru Macedon. Apoi, erau povestiri despre Esop şi despre Xantipa, stăpânul care-l cumpărase de la un târg de sclavi pentru că era deştept, cu toate că era urât. Erau foarte multe poveşti despre performanţele lui mintale colosale. Una din ele: Xantipa, un mare bogătaş, se îmbată la o agapă cu filosofii şi promite la beţie că e capabil să bea şi marea. Şi-a pus zălog toată averea lui. Când s-a trezit, l-a chemat pe Esop: „Am o mare problemă. Am promis că beau marea. Altfel, pierd toată averea“. „Mergem pe malul mării şi spui aşa: «Eu beau marea dacă opriţi toate râurile care se varsă în ea».“ Altă poveste este când îl trimite pe Esop la baia publică să-i spună câţi oameni sunt. În mijlocul drumului era o piatră. Toţi se împiedicau de ea, dar nimeni, în afară de unul singur, n-o punea deoparte. Esop s-a întors acasă şi a spus: „Poţi să te duci liniştit, e doar un om acolo“.

Aţi avut profesori pe care să-i ţineţi minte? Erau pedagogi adevăraţi?
Învăţătoarea mea, cea care ne-a învăţat să scriem, să caligrafiem, care ne-a spus primele poveşti, era doamna Dugăişescu. La liceul „Fraţii Buzeşti“, erau profesori emeriţi. Aveau activitate didactică formidabilă, făceau parte din comisiile pentru olimpiade, publicau în culegerile pentru materiile lor, „Gazeta matematică“, „Gazeta literară“. Ei făceau subiectele de examen pentru admiterea la liceu sau pentru Bacalaureat. Profesorul de istorie, de exemplu, fusese pe front în cel de-Al Doilea Război Mondial. L-am iubit enorm. Pe lângă faptul că era excepţional ca profesor, el chiar depunea mărturie la orele lui. Aproape corecta istoria.

„Tata a refuzat să meargă după partizanii din Făgăraş“

Vă aduceţi aminte când v-aţi îndrăgostit prima dată?
Eram tot timpul îndrăgostit. Am cărat foarte multe ghiozdane (râde). Când îmi plăcea o fată, îi dădeam sandviciuri, îi cumpăram stilouri, ceream voie să o conduc acasă. Era un ritual întreg.

Cum se vorbea despre fostul regim în familie?
Părinţii meu au făcut toate eforturile să evităm acest subiect în familie. De faţă cu mine, se vorbea despre orice altceva, în niciun caz despre Partidul Comunist. Sigur că mai prindeam de la bătrâni informaţii despre ce se petrecea în vremea aceea. De exmplu, despre partizanii din Făgăraş. Tatăl meu, care lucra în armată, a refuzat să lupte împotriva lor. Pentru asta a şi fost sancţionat.

A fost chemat în misiune împotriva lor?
Da. Deşi un asemenea gest te putea costa libertatea, poate chiar viaţa. Nu puteai refuza structurile impuse de ruşi. Pare eroic acum, dar nu cred că era nimic eroic. „Nu vreau să omor oameni! Nimeni din neamul meu n-a făcut-o“, a spus tata. E normal.

Revelaţia de la Berlinul de est
Aţi plecat înainte de ’89 în străinătate?
O singură dată. Eram student în anul III. În ’77, în vara anului în care a fost cutremurul. Am fost până la Cardiff (n.r. – Ţara Galilor), cu „Oedip salvat“, de Radu Stanca, un spectacol făcut de Mihai Măniuţiu, cu Mirela Golea şi Adrian Pintea. Am mers cu avionul până în gara din Berlinul de Est, de acolo, cu trenul. Am străbătut trei sferturi din Europa în tren, la clasa a II-a. Atunci am avut imaginea reală a ceea ce înseamnă blocul comunist.

Aţi visat să plecaţi din ţară? Să emigraţi?
N-am avut niciodată în minte asta.

De ce a stat la „bulău“
Aţi făcut armata?
Da, în judeţul Olt. Armata întreagă, de un an şi patru luni, la un batalion disciplinar pentru cadre. Un fel de puşcărie a ofiţerilor (râde). Armata, la vremea aceea, era pe un calapod rusesc. Au fost, cred, momentele cele mai cumplite din viaţa mea. A fost un fel de lagăr de concentrare obligatoriu, absurd şi exterminator. Comandanţii, în frunte cu cel al batalionului, erau nişte brute a căror singură plăcere era să comande. În armată, dincolo de faptul că te antrenezi să tragi cu tot felul de arme şi înveţi strategii de război, trebuie să-ţi fie insuflată ideea de a-ţi iubi şi a-ţi servi ţara, de a-ţi apăra poporul, familia şi de a-ţi salva colegii. E cum vedem noi prin filmele americane. În armata românească de la acea vreme, erai pedepsit dacă aveai asemenea sentimente. Ostaşul era un robot fără înflăcărare. Am ajuns să urăsc locul acela în care mi se ordona să-mi dau viaţa fără să mi se spună de ce.  Armata m-a adus în pragul disperării. Am ajuns acolo direct din liceu şi mi s-a adus la cunoştinţă că am comis un lucru foarte grav, şi anume că în valiza mea sunt cărţi de artă. Era un lucru inadmisibil pentru care am făcut celulă – sau „bulău“, cum i se spune – o zi şi jumătate.

Cum motivau?
Nu se putea concepe ca un răcan ca mine să citească psihologia artei sau cărţi despre istoria artei. Şi asta într-un dormitor de 110 oameni,  o cazarmă amenajată în clădirea unui fost grajd. Bocancii erau afară, slavă Domnului! (Râde)

Dactilograf, taxator, rocker, psiholog, actor

Cum v-aţi apropiat de teatru?
Făceam parte dintr-un grup care mergea la o şcoală populară de arte din Craiova. Acolo se studiau teatru, istoria artei, dans, pictură, lucru manual, ţesut. Am făcut doi ani acolo, la secţia de teatru. Am aflat foarte multe despre teatru, despre literatura dramatică. Am jucat lupul moralist din fabula cu acelaşi nume, apoi am jucat în „Război cu Troia nu se face“, de Jean Giraudoux. După care n-am mai făcut teatru.

Nu s-a prins.
Aveam alte gânduri. Voiam să mă fac psiholog, doctor. Am învăţat foarte multe în această perioadă, însă efortul acesta mi-a folosit mai târziu.

Au vrut să-l tundă la teatru
Aţi dat admitere la Psihologie, însă n-aţi intrat. La Medicină, la fel. Ce-aţi făcut în aceşti ani?
Am muncit. Am fost dactilograf, am vândut bilete în autobuz, am lucrat şi în construcţii. Am fost şi desenator tehnic la un institut de cercetări miniere.

La Teatru, însă, aţi intrat din prima, deşi v-aţi pregătit foarte puţin. Parcă la admitere v-a fost sugerat să vă tundeţi.
George Carabin mi-a spus aşa: „În cazul în care vei fi admis, cred c-ar fi bine să te tunzi“.

Şi v-aţi tuns?
Nu, nu m-am tuns. Cu toate că am intrat la Teatru, şi încă la clasa lui Marin Moraru.

Ştim că eraţi membru într-o trupă rock. Aţi ţinut vreun concert?
Sigur că da. Eram în liceu atunci. Am cântat la Casa de Cultură a Studenţilor. „Atracţia vidului“ se numea trupa. „Atracţia vidului“ este, de fapt, un soi de boală.

Aveaţi şi compoziţii proprii?
În cea mai mare parte, da. Dar încercam să cântăm şi „Hey Jude“, şi „Here Comes the Sun“. Imitam, însă şi compuneam. La vremea aceea, România nu stătea pe loc în muzică. Era chiar sincronizată cu Occidentul, dacă ne gândim la formaţii precum Sincron, Roşu şi Negru sau Phoenix. Erau mari muzicieni acolo. ;

„Am fost educat să am griji când dăruiesc“

Aţi absolvit facultatea şi aţi început să jucaţi. Aţi simţit vreun moment că sunteţi pe drumul cel bun? Că aţi ales bine?
Cred în presimţiri. Aşa am trăit mereu.Şi tot aşa trăiesc şi acum. La 63 de ani, nu am un plan de viaţă. Îmi dau seama însă că bunul Dumnezeu, familia, viaţa, structura mea m-a aşezat pe un drum care e în regulă.

Dar n-aţi avut un moment de cumpănă în carieră? O răscruce.
În teatru, eşti mereu la răscruce. E o intersectare de circumspecţie, entuziasm şi fascinaţie. Dar, dacă mă întrebaţi de un necaz, în viaţa de azi, de multă vreme, problematica necazului e mult mai tare decât necazul în sine.

Aveţi vreo superstiţie anume?
Când te mănâncă palma stângă, iei bani. Când te mănâncă dreapta, dai bani. (râde)

Vieţuirea artistului după Revoluţie
Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Am fugit de frică să nu fiu împuşcat. Copilul meu avea 7 ani la vremea aceea.

Eraţi în Bucureşti şi la începutul anilor ’90?
Da, am fost şi la Golaniadă aproape în fiecare seară. Am traversat Piaţa Universităţii care era plină cu mineri care-şi agitau bastoanele. Am avut norocul să n-am ochelarii pe nas când au venit minerii în Piaţă.

Ce s-a schimbat în teatru după ’89?
S-a schimbat mult teatrul după ’89. E mult mai multă informaţie. Libertatea aşa de des invocată şi, chiar dacă are nuanţe de devălmăşie în spaţiul nostru românesc, tinde să fie un fel de a vieţui, un fel de a te concepe ca om, ca artist.

Se poate rezista prin cultură?
Rezistenţa prin cultură e o realitate, nu se poate vorbi în termeni de paradă despre aşa ceva. În cazul generaţiei mele, efortul de a rezista prin cultură s-a săvârşit cu preponderenţă în comunism. În zilele noastre, din fericire, nu poţi rezista prin cultură fără educaţie şi fără morală.

Ce se întâmplă în „zona magică“ a teatrului
Care a fost motivaţia când v-aţi apucat de teatru? Visaţi să schimbaţi oamenii?
Scrieţi ce vreţi aici. E posibil să se potrivească orice. Oricum, a fost cu spaimă, cu rătăcire. Aşa se întâmplă într-o zonă magică. Treci de la a citi o dramă până la a exista în lumea dramei. Nu ştiu dacă poţi trece dintr-una în alta dezinvolt. Eu am trecut şi trec în continuare cu spaime, tahicardii, gură uscată. Am fost educat să am griji când dăruiesc.

Teatrul Act e al doilea copil al meu
Aţi avut un model?
Cred că orie actor are nevoie de modele. Da, am avut modele printre marii actori de la Craiova: Vasile Cosma, Ion Pavlescu, Paula Culiţă, Petre Gheorghiu-Dolj, Tudor Gheorghe, Valer Dellakeza. Au fost şi cei din Bucureşti: George Constantin, Amza Pellea, Ştefan Iordache, Gina Patrichi, Mariana Mihuţ. Ei bine, nu se poate fără ei.

Premiile vă interesează?
Nu joc pentru premii. Că sunt naţionale, de excelenţă ori pentru întreaga carieră. Un actor primeşte premii în fiecare seară. Dar nu pot să spun că nu mă bucur atunci când primesc un premiu. Important este, de pildă, să ai parte de o cronică bună, care să te plaseze mai aproape de public, pentru că noi suntem în slujba publicului.

Jucaţi, în primul rând, la Teatrul Act.
Normal, e al doilea copil al meu!

Când aţi visat prima oară să faceţi un teatru?
După ce-am plecat de la  Odeon. Abia ajunsesem acolo. Am stat doi ani. Am făcut un spectacol care s-a numit „Richard al III-lea“, catalogat unul dintre cele mai mari spectacole ale acelei vremi. Am fost obligat de către regimul politic, împreună cu ceilalţi actori din distribuţie să aleg. Şi am ales să fac Teatrul Act. Ştiţi de ce este foarte tare şi solid Teatrul Act? Pentru că a fost făcut.

„Mă înspăimântă ideea de singurătate“

Regretaţi ceva ce n-aţi făcut? Sau ce-aţi făcut?
Au unii, câteodată, nişte momente îngrozitoare de prostie. Asta are orice om. E, să şi regreţi, asta e o prostie la puterea a doua. Prea vrem să fim deştepţi tot timpul. Ceva nu e în regulă. Omul mai trebuie să fie şi prost.

Sunteţi calm.
Calm? Să-i zice. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Oricum, sunt un om cu răbdare. Sau răbdător. Dacă vreţi, calm poate însemna şi faptul că rezişti la descumpănire. Sigur, cu spaima e altceva. Singurătatea e ce mă înspăimântă. Să nu pot împărtăşi. S-ar putea ca, la bază, să fie o altă spaimă: că nu mă mai trezesc a doua zi. Poţi să ştii? N-ai cum. Aşa că îmi pun şi somnul, şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi, atunci când mă trezesc dimineaţa, văd că m-am temut de pomană. Pot împărtăşi.

Să-ţi fie dor de un necunoscut
De ce vă e dor?
(lungă pauză în care îşi aprinde o ţigară, respiră) Mi-e dor de foarte mulţi oameni. Mulţi. Mulţi de tot. Asta suntem până la urmă, o sumă de oameni. Vezi, ca artişti, acumulăm fantome, trăim cu fantome, dar, în acelaşi timp, trăim cu oameni reali cu care dăm mâna, cu care ne îmbrăţişăm şi pe care, de foarte multe ori, din slăbiciune, îi înlocuim cu ficţiuni. Ficţiuni ale lor sau ale noastre. (încă o pauză lungă) Sunt mulţi oameni de care mi-e dor. Sunt foarte mulţi oameni de care mi-e dor. Şi actori, şi necunoscuţi.

E cam greu să-ţi fie dor de un necunoscut.
Nu e.

Vreau să vă-ntreb un lucru care mă frământă: Nicole Kidman e cea mai frumoasă femeie din lume?
(râde sănătos) Depinde cum priveşti lucrurile şi de unde priveşti.

Păi, vă-ntreb pe dumneavoastră, ce să ştiu eu.
Dacă ţi se pare, chiar aşa e. Oricum, e o actriţă cu o imensă forţă de muncă şi, la urma urmei, actriţă fiind, ea poate să fie frumoasă şi când nu e.

„Tragem la acelaşi jug“
Dar actorii ăştia de peste ocean sunt la fel cu-ai noştri?
Păi, vorba lu’ Moromete: au două picioare, două mâini, un cap. Sunt tot ca noi. Bineînţeles, pentru că altfel n-ar putea să facă toate lucrurile pe care le fac. În plus, ei sunt încărcaţi cu o misiune planetară, sunt modele pentru toate continentele. Nu e uşor.

Nu e o diferenţă de construcţie?
Of, tot timpul căutăm ceea ceva numai al nostru. Mă tem că vine dintr-un complex naţional. Cred că-i cazul să ne relaxăm. Avem o mulţime de lucrui foarte bune care, pur şi simplu, nu au venoie de comparaţie. Efortul pe care-l face un actor, că e francez, suedez, eschimos sau african e la fel. Cântăm aceleaşi note, se încordează aceiaşi muşchi şi inima face acelaşi efort. Tragem la acelaşi jug.