INTERVIU Gigi Căciuleanu, dansator, coregraf: „Sub cravata roşie de pionier ascundeam cruciuliţa de la bunica“

Cel mai valoros dansator şi coregraf român al ultimelor decenii povesteşte că, în copilărie, era „bisericos“. Seara, făcea „turul bisericilor din cartier“, atras de spectacolul slujbelor religioase.

Vorbeşte mai multe limbi decât unii diplomaţi şi îşi trăieşte viaţa ca un veritabil globetrotter. Provenit dintr-o familie de refugiaţi basarabeni, a învăţat să citească ruseşte, înainte de a o face în limba română. Ca elev, a refuzat să chiulească, pentru că doar aşa putea să treacă de examene. Dansează de la 4 ani şi a dat sau a creat spectacole, de-a lungul carierei, pentru cei mai importanţi balerini la nivel mondial: Maia Pliseţkaia, Pina Bausch, Svetlana Beriozova, Jean-Christophe Paré, Jean Guizerix sau Wilfride Piollet. Influenţa cea mai puternică, maestrul absolut, rămâne, însă, pentru el, propriul profesor: Miriam Răducanu.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi în 1947, în zona Icoanei, din Capitală, în „buricul târgului“ cum s-ar zice, într-o familie de intelectuali. Cum a fost copilăria?
Gigi Căciuleanu: M-am născut într-o familie de refugiaţi basarabeni. Când eşti refugiat, faptul de a fi sau nu fi intelectual nu mai contează. Ceea ce contează este supravieţuirea. Cunoscând mai mult de o limbă, toţi «ai mei» au supravieţuit datorită acestora. Din traduceri. Care literatură, care traduceri tehnice. Tata era avocat, cu studii şi diplomă de inginerie de la Dresda. Dar de lucru găsise, când eram copil, la Direcţia Difuzării Filmelor, traducând filmele importate. Apoi la Documentare, la Institutul de Arhitectură. Mama era inginer agronom, dar pe lângă traduceri de specialitate, pe care le făcea noaptea (cu ajutorul a patru pachete de ţigări Mărăşeşti), avea pe cap, cât e ziua de lungă, întreaga familie: care de crescut, care de îngrijit...  Mama a fost o sfântă şi o minunată!

Ce jocuri vă mai amintiţi ?
Ne jucam în tot felul, pe stradă, în perimetrul celor două grădini: Icoanei şi Ioanid, pe străzile Columb, Dumbrava Roşie, Polonă... Apoi, la 9 ani, când am intrat la Şcoala de Coregrafie, n-am mai avut timp... În afară poa-te de Poarca (o pasiune!) în curtea şcolii (n.r. – Poarca, numită uneori şi Pereţica/Petanque, este un joc cu bile, de atingere a unei ţinte, care se poate desfăşura pe orice suprafaţă plană acoperită cu nisip sau ţărână).

Micul Gigi Căciuleanu

Aţi mai povestit că primul mare prieten pe care l-aţi avut a fost câinele familiei, care v-a inspirat la un moment dat şi un dans...
Primul limbaj pe care l-am cunoscut a fost cel al lui Molly, o lady/câine-lup. Ea mi-a fost dădacă şi guvernantă. Mama, ocupată să ne scape pe toţi de la naufragiu, mă lăsa în grija ei. Molly se juca cu mine, mă certa, la nevoie mă transporta chiar de fundul pantalonilor... Primele „vorbe“ pe care le-am priceput au fost pe limba ei, a lui Molly. Pe care, din păcate, le-am uitat mai târziu, când ea ne-a lăsat şi s-a dus. Din fericire, Molly a avut un fiu, Bob, care mi-a fost cel mai bun prieten al copilăriei, cât a trăit. Mă trăgea cu săniuţa, m-a învăţat să înot... Am o nostalgie teribilă când mă gândesc la aceste două fiinţe, atât de dragi şi importante, care mi-au marcat prima perioadă a vieţii.

Foloasele limbii ruse
Aţi mai spus şi că un rol important în formarea dumneavoastră l-a avut bunica. Cum aşa? Ce lecţie vă amintiţi şi azi de la ea?
Bunica! Bineînţeles! Poate despre dânsa ar fi trebuit să vorbesc mai întâi! O rusoaică (albă!) din Sankt-Petersburg. Cu studii la un „pensionat“ pentru domnişoare de viţă nobilă, în Elveţia. Vorbind şi ea câteva limbi: rusa, franceza, germana, poloneza (s-a întâlnit cu viitorul ei bărbat la Varşovia), dar vorbea şi pe „moldoveneşte“, cum spunea ea. „Po Moldavski!“ A învăţat româneşte când s-a căsătorit cu bunicul, basarabean din Măscăuţi. Datorită bunicii am învăţat o rusă foarte bună. Germana, în schimb, era limba în care se vorbea acasă pentru ca noi, copiii, să nu înţelegem mai mult decât trebuia. Bunicii îi plăcea să cânte la mai multe instrumente, mai ales la pian. Dar cum bineînţeles că nu aveam pian acasă, ea doar citea partiturile, cu aceeaşi pasiune şi înfrigurare cu care alţii citesc un roman de aventuri. Limba rusă, pe care-o ştiu de la ea, mi-a fost de foarte mult folos ulterior: şi la studii la Moscova, şi în general în lumea dansului. Şi mai ales pentru plăcerea de a-i citi în original pe Cehov, Lermontov, Puşkin, Dostoievski, Zoscenko, Ciukovski, Ahmatova, Gogol, Maiakovski şi pe câţi alţii... De a fi putut savura „Hamletul“ lui (n.r. – Innokenti) Smoktunovski (n.r. – mare actor rus, de origine siberiană) sau „Pianina Mecanică“ a lui Mihalkov, de a-i asculta chiar pe limba lor pe Vertinski, pe Bulat Okudjava, pe Vladimir Vîsoţki... Şi ca să şi traduc din franceză textul spectacolului meu „O noapte cu Nijinski“. Şi chiar să-l şi rostesc în ruseşte la Moscova şi la Sankt-Petersburg.

Singura care nu-mi plăcea era geografia. Cred că, de fapt, profesorul nu-mi plăcea. Şi am avut «baftă» de dânsul până la Bacalaureat!

Intrarea în şcoală s-a produs (probabil) în 1954, într-o epocă mai cunoscută pentru greutăţi, desfiinţarea manualelor şi arestarea profesorilor, decât pentru deschidere culturală. Cum fost, din punctul dumneavoastră de vedere?
Copiii au o altă viziune decât adulţii. Oricum, atunci când te naşti într-o cutie de chibrituri, chibriturile ţi se par a fi singurul univers posibil. Îmi amintesc de torta imensă de la Leonida, cu munţi de ciocolată şi presărată cu zahăr (la care jinduiam cu ochii larg deschişi, ca şi alţi copii, nu atât ca s-o mănânc, ci ca o evadare într-un peisaj de poveste), sau de mirosul de mandarine. Ambele iarna, de sărbători. De arestări nu se vorbea. Dispăreau oameni, apăreau deodată cei care aveau noroc să scape. Alţii, nu. Nu ni se părea anormal. Deodată te pomeneai din senin cu vreun unchi, vreo mătuşă sau vreun văr care apăreau din senin şi de care nu ştiuseşi nimic până atunci... Exista chiar o vorbă: nu e om acela care să nu fi cunoscut închisoarea. Şi nu era vorba de hoţi sau de criminali...

Eram singurul din familie care aveam dreptul în mod regulat la o bucăţică de carne.

A uitat angajamentul de pionier
Pionier aţi fost?
Da. Îmi amintesc că atunci când a sosit ziua cea mare, şi a trebuit să declar solemn şi pe de rost „angajamentul“, după primele vorbe: „Eu, tânăr pionier al Republicii Populare Române...“, am avut un gol de memorie şi n-am mai putut spune nimic. Nu a fost disidenţă, ci pur şi simplu uitasem textul. Dar am fost, totuşi, primit. Sub cravata roşie ascundeam însă cruciuliţa de la bunica, iar seara, când făceam turul bisericilor din cartier (eram deosebit de bisericos, dar cred că de fapt mă atrăgea spectacolul slujbelor – cunoşteam toţi popii, şi ei pe mine!), ascundeam cravata în buzunar şi scoteam cruciuliţa bine la iveală.

Ce materii vă plăceau în şcoală?
Singura care nu-mi plăcea era geografia. Cred că, de fapt, profesorul nu-mi plăcea. Şi am avut „baftă“ de dânsul până la Bacalaureat! Ce curios, că, ulterior, parametrul geografic a devenit atât de important în viaţa mea! Cel mai mult îmi plăceau gramatica şi geometria. Şi, bineînţeles, literatura şi istoria, tot datorită profesorilor...

Primul limbaj pe care l-am cunoscut a fost cel al lui Molly, o lady/câine-lup. Ea mi-a fost dădacă şi guvernantă. Mama, ocupată să ne scape pe toţi de la naufragiu, mă lăsa în grija ei.

Care erau lecturile copilăriei?
Primele? Au fost cărţi minunate ruseşti. Erau ieftine. Iar ruşii au o literatură minunată pentru copii; ca şi desenele lor animate de atunci: o minune. Cred că am ştiut să citesc ruseşte înainte de a fi făcut-o în română. Adică înainte să intru la şcoală. Tot datorită bunicii, care ne citea pe ruseşte, copiilor, de la Jules Verne – la Biblie (care mi se părea o suită de poveşti nemaipomenit de distractive, aşa cum o citea şi prezenta bunica), trecând prin revistele de ştiinţă şi tehnică: „Tehnica Molodioji“, „Znanie Sila“. Era foarte interesată de tot ce era nou ca descoperire tehnologică. Spunea foarte mândră că a asistat la naşterea telefonului şi a avioanelor. Prima carte pe care am citit-o în română, cu propriile mijloace, a fost „Fram, Ursul Polar“, iar a doua – „Toate pânzele sus!“.

Încercau părinţii să vă sprijine pasiunea pentru dans?
Da. Eram singurul din familie care aveam dreptul în mod regulat la o bucăţică de carne.

Întâlnirea cu Miriam Răducanu şi plecarea la Balşoi

Studiile superioare şi întâlnirea cu Miriam Răducanu. Cum a fost ?
Întâlnirea cu Miriam Răducanu nu se poate rezuma în câteva fraze. S-a întâmplat pe cel puţin patru niveluri: ca profesoară la şcoală, apoi ca dansatoare pe scenă, apoi ca om, în viaţă, şi apoi ca maestră în facerea şi gândirea dansului. De atunci şi până acum, Miriam a reprezentat şi reprezintă pentru mine toate acestea la un loc. Cred că am avut un noroc nemaipomenit de a fi întâlnit-o, de a o cunoaşte, atât cât cineva poate cunoaşte un artist de dimensiunile lui Miriam Răducanu. Un noroc: de a fi dansat cu dânsa, de a mă fi „contaminat“ de acel mod înţelept şi nebun totodată, de a vedea şi gândi dansul. Studiile mele superioare, adevărata universitate (ca aceea de sub un pom, a filozofilor din antichitate), sunt de fapt lucrul cu dumneaei.

În ce an v-aţi luat „diploma de licenţă“ şi cum s-a produs plecarea la specializarea de la Balşoi, la Moscova?
Nu mai ţin minte anul licenţei. De fapt, trebuie să vă spun că nu am deloc nici sentimentul, nici obsesia anilor. Viaţa e făcută din momente, nu din ani. Acele luni petrecute la Moscova au fost o foarte interesantă „aventură iniţiatică“ şi pe plan uman, şi pe plan de meserie. Iar acum, pot spune că a fost chiar benefică. A fost şi asta un fel de universitate, chiar de tip gorkian, aş îndrăzni să o spun, zâmbind...

Fără absenţe nemotivate la liceu

Intrarea la liceu cum a fost? A existat ceea ce azi am numi „viaţă de licean“, cu aventuri, încercări, poate – absenţe nemotivate?
Am avut parte, ca toţi colegii mei de la Coregrafie, de o şcoală cu un program foarte încărcat şi greu. Eram solicitaţi mai toată ziua între lecţiile de „cultură generală“, cele ale diferitelor discipline de dans (clasic, istoric, de caracter, de duet, de folclor românesc), cursurile de pian... Iar seara îmi amintesc că de câte ori eram luat, mergeam (cel puţin eu) să fac figuraţie la Operă sau la alte teatre, unde aveau nevoie de copii sau adolescenţi. Ba chiar şi moşi cu barbă am „făcut“, ca străjer, în „Boris Godunov“, o operă interminabilă, de patru ore şi ceva... Era însă pasionant. Iar de la şcoală nu chiuleam, pentru că singurul mod de a nu rata tezele sau de a nu pierde examenele era să asist la lecţii şi să reţin din clasă ceea ce nu puteam, din lipsă de timp, să învăţ acasă... În plus, din liceu încă, începusem deja să lucrez intens cu Miriam Răducanu şi să particip chiar la spectacolele dumneaei.

Noaptea, în somn, se pare că vorbesc o limbă pe care nimeni nu a reuşit să o identifice. Mama, râzând, spunea că este sanscrita veche.

Limbile străine, care v-au permis comunicarea, mai târziu, cu marii artişti din afara României, cum le-aţi învăţat?
Franceza începusem să o învăţ de mic cu o doamnă minunată pe care o numeam tanti Xena (de fapt: Madame Xenia Melnikoff), o rusoaică albă cu ochi albaştri şi care a învăţat mai mult dânsa româneşte cu noi, decât noi – franţuzeşte cu dumneaei. Apoi, pe lângă franceza de la şcoală, în vacanţele mari, pe vreun câmp de unde îmi amintesc doar de maci!, citeam cât puteam nişte cărţulii bilingve ruso-franceze... şi uite-aşa! Spaniola am învăţat-o lucrând. Dar şi din plăcere (îl ador pe Borges). Engleza nu am învăţat-o; mă descurc, dar este o limbă care nu-mi place. Italiana n-am studiat-o, dar îmi vine uşor atunci când am de lucru prin Italia, unde am şi prieteni minunaţi. Ruseşte ştiu dintotdeauna. În germană pot să spun sau să pricep lucruri de bază, dar sunt incapabil să înţeleg ce scrie într-un ziar. Nici măcar atunci când este vorba depre persoana mea. De mână, nu mai scriu aproape de loc. De aceea în ruseşte mi-e greu să scriu, neavând tastatură cu litere chirilice. Scriu acum,când în franceză, când în română, când în spaniolă, traducându-mă pe mine însumi dintr-o limbă într-alta, ca să pot publica trilingv.

După atâţia ani petrecuţi în Franţa, vă e limba franceză mai aproape de minte şi inimă decât limba maternă ?
Noaptea, în somn, se pare că vorbesc o limbă pe care nimeni nu a reuşit să o identifice. Mama, râzând, spunea că este sanscrita veche. Se spune că o limbă îţi este „organică“ atunci când poţi spune şi aprecia un banc şi înţelege un meci de fotbal. Bancuri pot să spun şi să pricep în mai multe limbi. Fotbalul, adică meciul, nu-l înţeleg în niciuna. Lăsând gluma de o parte, sunt deosebit de fericit de când îmi pot face meseria şi arta şi în română.

Pierre Cardin i-a aranjat o întâlnire cu Maia Pliseţkaia

Ce v-a plăcut la Moscova?
În drumul dinspre aeroport spre centru m-am simţit de parcă nu mă duceam undeva, ci ca şi cum mă întorceam de undeva... Probabil că voi fi (încă o dată) împotriva curentului, dar trebuie să vă spun că întotdeauna mi-a plăcut Moscova mai mult decât Leningradul (aşa se numea Sankt-Petersburgul în acea perioadă). Moscova este un oraş nebun şi, cu toate că deloc nu se aseamănă, am simţit acolo acelaşi rush pe care l-am resimţit apoi şi la New York. Poate greşesc, dar pe undeva acea populaţie sovietică (spun, dinadins, sovietică şi nu rusă!) mi se pare foarte „la fel“ cu populaţia SUA. Poate pentru că ambele sunt (pentru URSS: au fost) un fel de conglomerate uriaşe de oameni veniţi din colţurile cele mai diferite şi îndepărtate ale geografiei lor. Imensitatea străzilor, lungime şi lărgime, dă parcă măsura acelei supradimensionate nebunii (mă repet, dar n-am alt cuvânt) înconjurătoare. Pe lângă studiile la Balşoi, din care am reţinut latura briliantă, cea a „circarilor“, a tehnicii academice, cu maeştri într-adevăr de statură universală: tânărul şi impetuosul Varlaamov (la clasa căruia fusesem repartizat), nobilul magician Meserer (maestrul soliştilor şi al primilor dansatori, care se făcea că nu vede când ne strecuram cam pe şest şi noi la acea faimoasă clasă) şi exacerbatul Ermolaev (care lucra numai cu câţiva norocoşi, foarte puţini, care se încumetau să-i înfrunte setea de virtuozitate şi nebunie – în sensul artistic al termenului), care ne-a lăsat să asistăm şi să privim – un adevărat spectacol! – dar, de câteva ori, chiar să şi participăm. O minune!... Bineînţeles, seară de seară, câte un spectacol de balet cu trupa extraordinară (ansamblul şi soliştii) Balşoiului. În alternanţă: într-o zi, la Sala Kremlinului, în cealaltă seară – chiar la Balşoi. Vai, da! Şi Muzeul Puşkin, unde mă repezeam să mă înfrupt de câte ori puteam din impresioniştii... francezi. Îmi amintesc, într-o zi, în ziarul „Komsomol-skaia Pravda“ (băieţii din cabina de la teatru arătându-mi-l cam în zeflemea) m-am văzut pe mine în fotografie, singur cuc în faţa unui tablou din muzeu, şi mai jos am citit legenda: „Tineretul sovietic însetat de artă...“  Ce păcat că n-am păstrat tăietura din ziar!

Alături de studenţii balerini chilieni. Gigi Căciuleanu este şi directorul artistic al Baletului Naţional din Chile

Concertul clandestin şi bufniţele împăiate
Ce moment petrecut acolo v-a lăsat o impresie mai puternică?
La Moscova, într-o seară, când mă hotărâsem în ultima clipă să chiulesc de la un „Giselle“, la Balşoi, şi, în loc de asta, să hoinăresc hai-hui pe stradă, mi-a fost dat să aud cel mai frumos cor într-o biserică dezafectată, ca în mijlocul unui şantier cu intrarea barată de scânduri bătute în cuie, în timpul unei slujbe clandestine. La lumina a doar câtorva lumânărele, ce rezistau pâlpâind la curenţii de aer rece care bântuiau ca în primul act dintr-un „Hamlet“ sărman şi negru. Un cânt într-adevăr superb şi răscolitor, nu doar nemaipomenit de frumos, ci, interzis fiind, vibrând până la lacrimi şi de o sinceritate neobişnuită, care m-a dat literalmente peste cap.

Ce vă enerva?
Altă dată am avut un alt şoc, de altă natură. Văzând alături de case vechi, tipic moscovite, din lemn, o minunată bisericuţă de cartier, frumoasă, albă, cu superbe cupole strălucitoare, şi, vrând să intru, am căzut, de data asta, pe spate: era plină de bufniţe, ulii şi tot felul de alte păsări împăiate. Am ieşit de acolo ca opărit. Acestea ar fi experienţele „metafizice“ pe care le-am avut la Moscova. Două, da’ bune! Puternice! Şi care, prin faptul că fură atât de diametral diferite una de cealaltă, m-au încărcat la maxim ca pe o baterie electrică oscilând între ale sale totale contrarii: pozitiv şi negativ. Şi acum mai zbârnâi...

Pregătind spectacolul „D’ale noastre“ (2012) la TNB
Mânca îngheţată pe stradă, în ger
Ca student român în capitala URSS probabil că nu aveaţi prea mulţi bani la dispoziţie. Care era mâncarea dumneavoastră preferată acolo?
Îmi plăcea la nebunie îngheţata „Marojennoye“, care, acum, în amintire, îmi apare ca un imens pachet de margarină. Era o îngheţată pe care o înfulecam pe stradă, pe un ger de crăpau şi pietrele, şi creierii. Pe lângă faptul că mi se părea supra-energizantă, mai ţinea şi de foame... Apoi, tot pe stradă, fierbinţi de data asta: tipicele „Pirojki“, un fel de plăcinţele ruseşti umplute când cu orez şi peşte, când cu varză, când cu carne... Îţi încălzeau nu doar mădularele care dârdâiau de atâta ger, dar şi sufleţelul...

„I-am dansat Maiei al meu «mess around»“
Cum aţi întâlnit-o prima dată pe Maia Pliseţkaia?
Prima oară când am văzut-o a fost de departe. De foarte departe. Eu, tânăr elev stagiar la Balşoi, iar Măria-Sa, „Prima Ballerina Assoluta“ Mondială! Niciodată n-aş fi crezut că o voi reîntâlni altfel. Dar, până la urmă, s-a întâmplat, datorită lui Pierre Cardin. Într-o zi, primesc un telefon de la el: „Vino imediat la Paris! Prietena mea, Maia, este aici, şi eu ţin neapărat să te vadă dansând“. Bineînţeles că am lăsat tot, am luat trenul, de la Rennes, şi ajungând la Paris m-am urcat direct pe scenă. I-am dansat Maiei al meu „Mess Around“, pe muzica lui Ray Charles. Un solo fetiş cu care luasem premiul de coregrafie la Varna şi pe care apoi l-am tot dansat în lumea întreagă...

Cu Maia Pliseţkaia în „Nebuna din Chaillot“

„A naibii Maia! Şi fericit, subsemnatul“
Aţi creat apoi un spectacol şi pentru celebra dumneavoastră spectatoare de atunci...
Tot Pierre Cardin m-a chemat într-o zi la Rennes şi m-a întrebat dacă eram dispus să fac o creaţie pentru Maia în al său prestigios „Espace Cardin“ din Paris. Unde Bob Wilson îşi făcea primele creaţii, dacă nu mondiale, cel puţin în Franţa. Şi unde chiar un anume Andrei Şerban, dacă îmi amintesc bine, îşi lansase acea minunată „Trilogie Antică“. Pierre Cardin mi-a dat două opţiuni: „Chéri“ sau „La Folle de Chaillot“. N-am ezitat o secundă. Bineînţeles că unei personalităţi ca Maia Pliseţkaia, după umila, dar neclintita mea părere, nu-i putea conveni decât „Nebuna din Chaillot“. Şi asta am şi făcut. Am vrut, spre deosebire de personajul lui Giraudoux, să fac din Maia o nebună subli-mă. Sublim de frumoasă. Aşa cum îmi apăruse întotdeauna Maia. Şi aşa au şi iubit-o şi aplaudat-o (ne-au aplaudat) lungi minute în şir, spectatorii, în chiar sacrosanctul şi prea-academicul Balşoi. O altă amintire pe care o am cu Maia este dintr-un avion, care ne aducea pe amândoi de la Tokio, unde fuseserăm în juriu la un concurs internaţional de dans... O noapte, de data asta nu cu Nijinski, ci cu Maia Pliseţkaia, noapte în care ea mi-a povestit banc după banc, cu un umor sec şi ionescian, în care am râs amândoi ca nebunii ore la rând şi nici n-am observat cum trecuse vremea. În timp ce două scaune mai încolo, bietul Mats Ek (n.r. – mare dansator suedez) încerca să adoarmă, iar noi nu-l lăsam... A naibii, Maia! Şi fericit, subsemnatul.

Pe punctul de a emigra în SUA, s-a răzgândit şi a rămas la Paris

După ce aţi revenit în România, nu aţi rămas prea mult timp aici, ci aţi căutat libertatea. Cumva, însă, planurile dumneavoastră de a ajunge în America s-au împotmolit la Paris. Cum?
Eram în Germania, lucrând la „Folkwang Ballet“, companie dirijată pe atunci de Pina Bausch (n.r. – legendară dansatoare germană), fostul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti (care mă văzuse dansând şi la „Nocturnele“ cu Miriam Răducanu, şi la Operă) mi-a scris ca să mă întrebe dacă nu voiam să emigrez în SUA. I-am răspuns că „da“, şi atunci mi-a trimis actele pe care trebuia să le iau de la Ambasada lor la Paris. Când am ajuns însă la Paris, mi-am spus: eu de aici nu plec nicăieri. M-am simţit din primul moment ca acasă. Chiar dacă nu aveam nici casă, nici masă. Am rămas totuşi până azi şi nu regret nicio clipă hotărârea mea de atunci. Care a făcut-o să se urce pe pereţi, într-o criză de isterie, pe persoana care trebuia să-mi înmâneze actele de emigrare în America. Acte obţinute de altfel foarte greu pentru unul ca mine, cu paşaport românesc, provenind dintr-o ţară «comunistă». După acest episod am cerut şi obţinut cetăţenie franceză.

O noapte (...) cu Maia Pliseţkaia, în care mi-a povestit banc după banc, cu un umor sec şi ionescian, în care am râs amândoi ca nebunii ore la rând şi nici n-am observat cum trecuse vremea.

Ce vă amintiţi cu cea mai mare plăcere din acei ani petrecuţi în Franţa? Faptul că aţi fost steaua Centrului „Cardin“, ori apariţia festivalului de la Aix-en-Provence (n.r. – creat de Gigi Căciuleanu)?
De fapt toţi anii ulteriori acestui moment au fost şi continuă să fie francezi. Domiciliul meu fix este la Paris, cu toate că voiajez foarte mult. De fiecare dată când mă întorc acasă mă simt cu adevărat la mine. Poate tocmai datorită multiplelor absenţe şi călătorii pe alte meridiane... În anii mei la Rennes, ca director al unuia din primele (dacă nu chiar primul) centre Coregrafice Naţionale, şi la Paris, ca întemeietor al companiei ce-mi purta numele, ceea ce a fost cu adevărat minunat a fost crearea unui repertoriu specific şi original al meu. Atipic, după părerea unor critici. Cu sprijinul, talentul şi complicitatea a doi artişti minunaţi: Dan Mastacan şi Ruxandra Racoviţă. Am dansat mult acest repertoriu, şi la Espace Cardin la Paris, şi la Aix-En-Provence, şi în foarte multe alte locuri din Franţa şi din lume.

La Gala Asociaţiei Jurnaliştilor de Artă şi Cultură din Chile, ediţia 2011-2012, cu Premiul pentru întreaga carieră

Cum v-aţi decis să vă întoarceţi în România?
În România, am reajuns în primul rând datorită unor oameni ca Silvia Ciurescu-Ghiaţă de la TVR, Ana-Maria Munteanu, directoarea Teatrului de Balet „Oleg Danovschi“ din Constanţa, Valerian Mareş, directorul Fundatiei Art Production din Bucureşti. Ei au insistat, au permis şi au făcut totul pentru ca această reîntoarcere să-mi fie posibilă. Le sunt deosebit de recunoscător pentru aceasta! Dar să nu-i uit pe Gabi Cadariu şi pe Alina Nelega de la Teatrul Ariel şi Naţional din Târgu Mureş.

Vivat mondializarea!
Cum au fost primele spectacole aici, după decenii în care nu mai primiserăţi aplauzele românilor?
Ar fi o carte întreagă de scris numai şi numai despre aceasta. Pot să spun că spectacole pe care le-am creat în România („Jungla X“, „OuiBaDa“, „Carmina Burana“, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, „D’ale noastre“, la Teatrul Naţional din Bucureşti) sunt în continuitate, chiar după atâta absenţă, atât cu „Nocturnele“ cu Miriam Răducanu, cât şi cu anii mei de la Opera Română din Bucureşti. Împletindu-se în mod organic între ele, dar şi cu tot ceea ce făcusem atâta vreme prin „străinătăţuri“. Aceste spectacole însă în acelaşi timp îmi permit să nu stagnez, ci să mă reînnoiesc, să mă reinventez.

Cum vi se pare actuala şcoală de dans de la noi?
Este ca peste tot. Vivat mondializarea!

La Moscova, într-o seară, când mă hotărâsem în ultima clipă să chiulesc de la un «Giselle», la Balşoi, şi, în loc de asta, să hoinăresc hai-hui pe stradă, mi-a fost dat să aud cel mai frumos cor într-o biserică dezafectată.

Aţi fondat, încă de-acum 20 de ani, propria companie de dans în Franţa, iar în ultimii ani aţi condus Baletul Naţional din Chile. Nu v-a tentat niociodată să faceţi ceva asemănător în România?
Chiar acum, pe 23 martie, am o creaţie la Paris. În aprilie se reia o creaţie a mea la Teatrul Municipal (echivalentul Operei) din São Paulo. Există deja în România, astăzi, datorită eforturilor aş zice supraomeneşti ale lui Valerian Mareş cu a sa Art Production Foundation, o companie independentă care se numeşte „Gigi Căciulea-nu Romania Dance Company“, cea cu „OuiBaDa“ (2007) şi „D’ale noastre“ (2012). Ceea ce mi se pare extraordinar. Este visul meu totuşi să pot avea în România o companie cu sprijin naţional (precum cea din Chile sau din Franţa) pe care să o pot consacra repertoriului de care vă vorbisem şi care este împrăştiat prin lumea întreagă.