INTERVIU Emilian Oprea, actor: „Nu am știut ce înseamnă proba de improvizație la admitere. La liceu, când era frig, mai improvizam câte un reșou“
0După ce a fost dezamăgit de silvicultură, Emilian Oprea a decis să urmeze calea actoriei, cu toate că nu avusese o legătură specială cu arta, ba chiar mai mult, nici nu știa ce reprezintă probele de admitere – cu toate acestea, a reușit să intre primul dintre băieți.
Pentru Emilian Oprea (44 de ani), pasiunea din copilărie a fost silvicultura, moștenită din familie de la bunicul veteran de război și aprofundată în pădurile din preajma Bârladului. Ani mai târziu, când și-a dat seama că planurile de a revoluționa Ministerul Mediului şi ocoalele silvice erau sortite eșecului din cauza sistemului, cel care avea să devină Leo din serialul „Vlad“ a avut un moment de cumpănă și a ales aproape în „orb“ actoria.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Emilian Oprea despre copilăria din perioada comunistă, când distracțiile erau mersul la teatru, la cinema sau la meciurile de fotbal, despre modul în care a ales să dea la Actorie fără să știe nici măcar toate cerințele pentru admitere, dar și despre cum i-a schimbat viața expunerea din serialul „Vlad“.
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria ta în Bârlad?
Emilian Oprea: Am locuit în Bârlad până la 14-15 ani, când am plecat la Liceul Silvic din Câmpulung Moldovenesc. Eram generația cu cheia la gât, petreceam mult timp pe afară. În schimb, ceea ce a fost mai urât în acea perioadă erau cozile acelea la absolut orice. Când aveam 8 sau 9 ani, în preajma Crăciunului, la un aprozar era coadă mare pentru portocale, care erau foarte rare atunci. Am stat la rând vreo două ore, iar când credeam că ajung în față să cumpăr, mă dădeau la o parte, rămâneam pe margine și iar o luam de la capăt. M-am întors acasă plângând pentru că portocalele se terminaseră. Mama a crezut că m-am bătut cu cineva sau am făcut ceva, dar i-am explicat ce se întâmplase. Când tata a venit de la serviciu, mama i-a spus de ce plâng, iar el a avut un moment de furie. A ieșit pe ușă, s-a întors foarte târziu, când dormeam, și a aruncat pe mine două sacoșe de portocale. Nu știu cu cine o fi vorbit să facă rost de ele. Cred că din această cauză fructul meu preferat este portocala.
Primul contact cu teatrul
Le dădeai bătăi de cap părinților sau erai un copil liniștit?
Am fost un copil cuminte, nu ieșeam din vorbele lor, dar nici nu am avut anturaje periculoase. Noi eram toți acolo, la câteva blocuri, stăteam împreună tot timpul, ne jucam. Bârladul era un oraș micuț, nu aveai unde să fugi sau să te rătăcești, tot orașul era ca o curte din spate, în care toată lumea se știa cu toată lumea.
Atunci ai luat contact și cu teatrul?
Tata m-a dus pentru prima oară la teatru când aveam 5 ani. M-a dus la o piesă nepotrivită pentru vârsta mea, „Intrigă și iubire“, de Friedrich Schiller. Îmi amintesc că m-am plictisit groaznic, dar mi-a rămas în minte costumul domnului Marcel Anghel, care era foarte tânăr atunci. Dar nu mă gândeam să dau la teatru, nu am avut nicio legătură cu domeniul. Mergeam la teatru și la cinema doar pentru că aveam teatru în oraș și alte activități nu prea aveai ce să faci. Pentru un oraș ca Bârladul, să aibă teatru era un lucru mare.
Și ce pasiuni aveai?
Mai jucam tenis de câmp, fotbal și făceam judo. Judo mi-a plăcut foarte tare, dar mama a simțit că nu mai învăț bine la școală și nu m-a mai lăsat la cursuri. În vremea comunismului am avut bani, dar nu aveai ce să faci cu ei. Mergeam prin concedii în țară, iar cu prietenii tatălui mergeam la meciurile internaționale de fotbal. Am fost la meciul dintre Juventus Torino și Oțelul, în ’86. De asemenea, echipa Danemarcei am văzut-o în ’89 la Bacău, apoi am mai văzut-o o dată în ’90. Dar cam atât puteai să faci. Era frustrant pentru un părinte. Îmi amintesc cum îmi spunea tata că dacă am fi trăit în altă parte m-ar fi plimbat și mi-ar fi înlesnit accesul la mai multe lucruri. Toți încercau să pară că este ok și că nu ne lipsește nimic. Concediile le făceam pe la Costinești, la verișorii mei. De asta mă bucur că acea perioadă nu m-a prins la vârsta adolescenței să ajung să fiu recrutat de regim.
„La Revoluție ne era frică“
La Revoluție aveai 12 ani... Îți amintești ceva din acea perioadă? Înțelegeai ce se întâmplă?
Atunci m-am speriat foarte tare. Eram singur acasă și când am deschis televizorul i-am văzut pe domnul Caramitru, pe domnul Dinescu și mi-am dat seama că nu prea e bună situația. Norocul meu a fost că eram acasă cu un prieten de-ai mei și ne uitam amândoi, apoi am închis televizorul. Ne era frică de ce se spunea acolo, nu înțelegeam dacă e adevărat. Apoi l-am redeschis și au venit și părinții mei acasă și ne-au explicat ce se întâmplă. Îmi amintesc că tata a vrut să plece la București, dar un prieten l-a întors din drum și i-a spus că lucrurile nu vor fi prea bune. Apoi am auzit că toate garniturile de tren care ajungeau în București erau primite în Gara de Nord cu răpăială de arme automate.
Apoi au urmat schimbările, noutatea... Cum te-au prins?
Toți copiii am fost luați de val, ne bucuram că am scăpat de dictator. Apoi, din câte îmi amintesc, a venit și o mare sărăcie. Tata lucra foarte mult.
Revoluția din pădurile României
Știm despre tine că ai terminat Liceul Silvic. Cum de ai ajuns la acest liceu?
Bunicul din partea tatălui a fost pe front, în Al Doilea Război Mondial, și s-a întors rănit. Mi-a povestit câte ceva despre război. El a fost vânător, dar după câțiva ani de la război i-au luat arma, probabil că era un semn de pedeapsă sau de umilință. Tata a trăit în mediul acesta. Pe lângă Bârlad erau niște păduri foarte frumoase, iar tata mă ducea la drumeții prin ele, stăteam la pândă după căprioare și porci mistreți. Îmi plăcea foarte mult și probabil de aici a plecat ideea de a merge la Liceul Silvic, iar apoi să urmez Facultatea de Silvicultură de la Brașov și să ajung inginer silvic.
Venirea în București nu a fost ceva definitiv. Nici acum nu știu dacă sunt de tot în București. Tot între cele două orașe sunt, ceea ce îmi place.
Și cum era la liceu?
Majoritatea copiilor eram din afara orașului. Prin clasa a X-a ne-am cam dat seama cu toții ce va însemna viitorul nostru în silvicultură. Acum lucrurile sunt și mai grave.
Într-un interviu mărturiseai că tu și prietenii tăi voiați să faceți o revoluție în Ministerul Mediului. În ce consta această revoluție?
La mintea aceea de 16 ani deja ne gândeam că intrăm toți prin ministere și ocoale silvice. Am fost foarte derutat o perioadă de un an, mi-era teamă să le spun alor mei pentru că nu s-ar fi justificat de ce am plecat din Bârlad dacă nu vreau să fac silvicultură. Efectiv nu știam spre ce să mă îndrept. Clar știam că nu mai vreau silvicultură pentru că nu aș fi putut să activez în domeniu la cum stăteau lucrurile și la ce ar fi trebuit să prestez să rămân în Romsilva. Diriginta mea și-a dat seama că nu mai vreau să fac asta și mi-a dat un pliant cu universități. O noapte am căutat încontinuu o facultate. Știam clar că vreau undeva la Iași pentru a fi mai aproape de ai mei, dar nu știam spre ce profil să mă îndrept.
„M-au luat fricile“
La ce opțiuni te gândeai după terminarea liceului?
Prima oară m-am uitat la Litere, apoi m-am gândit la Istorie și ulterior am dat în pliantul acela peste Facultatea de Teatru. Cred că am citit primele trei probe de examen – Limba română, monolog... Era un rând mai lung, dar nici nu l-am mai citit și mi-am zis: „Aici dau. Este perfect!“. Nici măcar nu am citit cerințele până la capăt. Dar nu aveam nicio legătură cu domeniul. Am găsit o fată din Bârlad care era la regie de film, dar m-am dus foarte târziu la ea și mi-a zis că nu are cum să mă pregătească. Mi-a dat un monolog, două poezii de la Bac și o povestire. Când m-am dus să mă înscriu, m-a întrebat doamna de acolo care era fișa de repertoriu, iar eu i-am spus că am fișa medicală. Făceam și eu pe prostul. Ea mi-a explicat ce înseamnă această fișă. Când mi-a spus de improvizație, eu habar n-aveam ce înseamnă. La liceu, când era frig, mai improvizam câte un reșou. Asta însemna pentru mine improvizație.
Cum te-ai pregătit pentru admitere?
Mama a găsit-o pe doamna Geta Cacevschi, o actriță din Bârlad, care a acceptat să se ocupe de mine un an, până la următorul examen. A avut grijă ca înainte să îmi explice de față cu mama ce înseamnă această meserie ca nu cumva peste ani să mă duc la ea și să îi reproșez că m-a încurajat să fac acest lucru. Mi-a explicat care e munca, care sunt așteptările, care vor fi dezamăgirile și nesiguranțele legate de această meserie. Evident că eu nu prea o ascultam.
Iar la admitere cum a fost?
Apoi am mers la examen, în aceeași generație cu mine dădeau Marius Manole, George Gâdei, Liviu Pintileasa, Florentina Popa. Toți frumoși, păreau mega-talentați – Manole era cu pletele în vânt pe acolo, am văzut că avea monolog din Hamlet. Mi s-a făcut rău. Eu mă dusesem cu Robert din „Dincolo de zare“, de Eugene O`Neill. George mi se părea super-interesant, era ras în cap. Cristi Popa, care era de-o frumusețe...! M-au luat fricile. Cred că atunci a fost primul contact cu ceea ce înseamnă concurența. S-a întâmplat să intru primul dintre băieți și apoi mi-am făcut acolo a doua familie.
Cum a fost în anii de studenție?
A fost foarte frumos. Noi ne-am îndrăgit încă de la examen, când așteptam pe holuri, și am păstrat prietenia. Am avut patru ani minunați cu acești colegi. Am avut și baftă de profesori foarte faini – Cornelia Gheorghiu și Emil Coșeru de la Iași, Sorin Mircea. S-au ocupat de noi foarte mult. Nu am avut probleme din acestea care ies acum la iveală de pe la celelalte universități și facultăți. Profesorii ne-au iubit, au încercat să scoată ce e mai bun din noi, iar noi am fost ca orice alți tineri studenți – și mai neascultători. Cred că totul era condus de un mare drag. La 20 de ani de la absolvire, o parte dintre noi am fost anul trecut să ne vedem profesorii, le-am făcut o surpriză la începutul anului universitar. Mereu mi s-a spus ce frumos e de noi, că am păstrat această legătură. Am fost timp de patru ani umăr la umăr și am făcut toate lucrurile împreună.
Primul pas spre București
Apoi ce a urmat?
Ne-am hotărât să mergem cu toții la Focșani, unde aveam o promisiune. Din 11 câți eram în grupă, 10 am plecat să dăm concurs la Focșani. Am zis că facem un pact să plecăm toți în același loc. Ne era foarte teamă să ne despărțim unii de alții. Ne gândeam că împreună suntem puternici. Am stat puțin la Focșani, dar nu s-au legat lucrurile. Apoi, domnul Bujor Macrin, care era director la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, ne-a luat pe noi la Gala Hop, unde toată grupa am avut un spectacol, iar în al doilea eram eu cu Marius Manole. Nu ne-a făcut promisiuni, a spus doar că dacă obține niște posturi și apartamente, ne anunță, ceea ce a și făcut. Și ușor-ușor ne-am dus câte doi, apoi iar s-a format gașca foarte mare acolo. Cumva, cam tot timpul am căutat să fim aproape unii de alții.
Cum ai ajuns în București?
La Brăila, la un moment dat, s-a schimbat directorul, iar vreo doi ani și jumătate, chiar trei, nu prea am jucat. Cred că omul acela avea o pată pusă pe jumătate de trupă, din care făceam parte și eu, și efectiv voia să ne scoată pe tușă. Inițial, m-a chemat Eugen Gyemant la Teatrul Godot să îl fac pe Marc Antoniu în „Iulius Cezar“, apoi m-a chemat Radu Afrim la Teatrul Național să colaborez pentru „Năpasta“, de Caragiale. Eu nu plecasem de la Brăila, doar că acolo mai mult stăteam. Era foarte greu. Aveam 30 de ani, nu mai eram nici tânăr, dar eram suficient de ok pentru a lucra foarte mult în acea perioadă. Mai ales că, după facultate, la Brăila, am lucrat foarte mult, ceea ce a fost minunat, iar apoi m-am trezit scos pe bară. Am început să colaborez în București, apoi s-au mai schimbat lucrurile și la Brăila. Venirea în București nu a fost ceva definitiv. Nici acum nu știu dacă sunt de tot în București. Tot între cele două orașe sunt, ceea ce îmi place.
„Responsabilitatea rolului din «De ce eu?» mă paraliza“
De-a lungul carierei ai jucat mai multe roluri negative. Ce te atrage la ele sau de ce crezi că ți se potrivesc atât de bine?
Nu știu dacă mi se potrivesc. Eu le fac la fel ca pe cele pozitive. Cred că este vorba mai mult de percepția spectatorului – probabil că rolurile negative sunt mai atractive pentru privitor și au un impact mai mare. Pentru serialul „Vlad“, inițial am dat o probă pentru rolul Vlad, care părea atunci să fie pozitiv, iar apoi m-au rugat să dau o probă a doua zi pentru Leo, rolul negativ. Mi-au spus să rămân pe rolul acesta. În „Valea mută“ am făcut tot un rol negativ. Atunci abia îl cunoscusem pe Marian Crișan și avusesem un rol secundar în filmul „Orizont“, făcut după „Moara cu noroc“, și jucam tot un rol negativ pentru că eram mâna dreaptă a lui Lică Sămădăul. Cred că în teatru am avut mai multe roluri pozitive.
Serialul „Vlad“ ți-a adus o mare expunere...
Lumea a început să mă cunoască și după filmul „De ce eu?“, făcut după viața procurorului Cristian Panait. Probabil din această cauză li s-a părut foarte inedită postura de a mă vedea într-un rol negativ, după ce o parte probabil mă văzuseră în „De ce eu?“. Evident, televiziunea te expune masiv.
Întâlnirea cu Radu Afrim a fost un duș rece pentru mine, un alt mod de lucru cu care eu nu eram obișnuit, mai ales că atunci eram foarte tânăr.
Marile întâlniri
Cum s-a schimbat viața ta după ce ai apărut în serial?
La un moment dat, când începuse serialul să se difuzeze bine, nu prea mai aveai timp să îţi faci cumpărăturile prin supermarketuri. Când eram pe stradă, cu copiii, unii nu prea înțelegeau de ce nu poți să faci fotografii cu ei din 10 în 10 minute. Dar eu eram efectiv cu doi copii mici care într-o secundă puteau să îmi dispară de sub ochi. A fost șocant la început – să mergi cu copiii într-un loc retras și să vezi cum se oprește lumea în loc, se uitau prima oară suspicios la mine, iar la început uitam de ce. Nu mă așteptam să mă recunoască lumea și în astfel de locuri, uitam de expunerea pe care o am. La început, fiind și cu cei mici, eram puțin panicat și nu înțelegeam de ce se uită lumea nu-știu-cum la mine, apoi îmi aminteam. Când oamenii îmi cereau să facem fotografii, iar eu îi refuzam, le păream foarte îngâmfat, dar pur și simplu eram cu copiii și nu puteam să îi las din ochi. Când apari într-un astfel de serial trebuie să îți asumi niște lucruri, dar nu trebuie duse atât de departe.
Care au fost marile întâlniri din viața ta?
Cred că prima mare întâlnire în teatrul profesionist a fost cu Radu Afrim, cu care am și lucrat apoi de-a lungul anilor în destul de multe spectacole și sper să mai lucrăm în continuare. Întâlnirea cu el a fost un duș rece pentru mine, un alt mod de lucru cu care eu nu eram obișnuit, mai ales că atunci eram foarte tânăr.
În ce sens era un duș rece?
Deodată nu mai eram cocoloșit, menajat, cumva protejat, deși, mai târziu, după mai multe proiecte făcute cu Radu Afrim, mi-am dat seama că de fapt mă proteja destul de mult și chiar mă ajuta. Cred că la mine era vorba și de puțin alint, dar acolo nu era cazul. Radu are un mod cinstit, curat și foarte asumat de a lucra. Uneori uitai că faci teatru, ceea ce este frumos. Era și un rol foarte greu. La bază, era scris pentru un actor de 38-40 de ani, iar eu atunci aveam 25 de ani. Radu a avut o încredere foarte mare în mine pentru a-mi da acest rol.
Iar în film, care a fost marea întâlnire?
A fost cu Tudor Giurgiu, cu filmul „De ce eu?“.
Dintre toate rolurile jucate atât în teatru, cât și în film, care crezi că te-a marcat sau te-a consumat cel mai mult și de ce?
Evident, rolul din „De ce eu?“, pentru că este după un caz real și nu mai exista loc de alint. Responsabilitatea era enormă. Nu aveam timp efectiv să mă gândesc la mine și nici nu voiam, așa cum e în cazul altor proiecte sau roluri. Tot timpul mă gândeam la mama lui, la mătușa lui, la prietenii lui, la cei cunoscuți. În primul rând era o responsabilitate foarte mare, pe care nu am simțit-o în niciun rol din teatru sau în alte proiecte pe care le-am făcut. În alte proiecte te poți arăta pe tine, poți arăta măiestrie sau chiar greșeli dacă ești atât de curajos. Dar în acest film mi-a fost frică de această responsabilitate enormă, mai ales că m-a durut foarte tare să aflu atâtea despre el și să vorbesc cu oameni care l-au cunoscut, să îmi spună despre el cum era de fapt, cât de frumos și de curat era, ce își dorea, ce aspirații avea și cum totul i s-a năruit. Parcă ajunsesem să îl știu atât de bine de parcă îmi era un prieten pe care nu îl văzusem niciodată. Știam atât de multe despre el! Responsabilitatea aceasta mă și paraliza la un moment dat. Apoi am fost și mândru că am reușit să spun eu povestea acestui om excepțional.
„La teatru, te mai alinți“
Ar fi acesta rolul vieții tale?
N-aș avea nicio problemă să se spună că acesta este rolul vieții mele. Acesta este și nu am nicio problemă dacă pentru film rămâne rolul vieții mele. Sunt onorat. Mai aud din când în când „Ăsta este tipul din «De ce eu?»“. În perioada lansării filmului am întâlnit foarte mulți studenți de la Drept, mulți îmi scriau. M-a bucurat enorm că băieții aceia vorbeau cu mine despre justiție, ei uitând cumva că eu sunt doar un actor și că nu sunt din breasla lor. Când mă jucam cu copiii pe lângă Tribunalul General, vedeam efectiv cum mă salută de la distanță un procuror sau un avocat și iarăși eram în derută că nu știam de ce se întâmplă asta.
După atâția ani de carieră, unde te regăsești mai mult, în film sau în teatru?
Nu știu. Ar însemna să fac o alegere. Actoria de film și cea de teatru sunt meserii diferite. La teatru, avantajul este că mai poți schimba pe parcurs în repetiții, mai joci o perioadă un spectacol și poți îmbunătăți anumite lucruri, în timp ce la film ce s-a tras aia rămâne. Filmul și serialul te disciplinează foarte mult, iar la teatru te mai alinți. Însă fiecare are frumusețea și greutatea lui.
În ce proiecte ești implicat în prezent?
La Teatrul Național va fi premiera spectacolului „Exil“, regizat de Alexandra Badea – o poveste despre traumele transgeneraționale și exil. În distribuție sunt oameni din generații diferite și sunt foarte faine raportul și schimbul de energii. De asemenea, vom relua la Național „Pescărușul“ în regia lui Eugen Jebeleanu. La Brăila, pe 19 septembrie, în cadrul Festivalului „Zile și Nopți“, vom juca un spectacol care a avut premiera în primăvară, „American Buffalo“ de David Mamet.
Se încarcă comentariile...
