INTERVIU Dan Lungu, scriitor, manager FILIT: „La Botoşani, am trăit ca într-un Disneyland al copilului proletar“

Dan Lungu rememorează anii copilăriei, profund marcaţi de industrializarea forţată din perioada comunistă, când macaralele şi şantierele erau universul său ludic, nicidecum o problemă îndoielnică de modernizare a ţării, dar analizează şi la rece, din postura de sociolog şi de scriitor, urmările unui regim care – în această ordine – l-au obsedat şi l-au consacrat.

Este ora 10.30, vineri 26 iunie, şi, în faţa Muzeului Literaturii din Iaşi, Dan Lungu (46 de ani) oferă un interviu unui post de televiziune. Cu două zile în urmă, a anunţat că festivalul pe care îl coordonează de doi ani, Festivalul Internaţional de Literatură şi de Traducere din Iaşi (FILIT) se va suspenda. Motivele sunt o grămadă, dar cel mai important – politica şi-a băgat coada. De atunci, telefonul îi sună încontinuu, iar în scurtele pauze oricum curg notificările pe reţelele sociale. Oamenii vor să înţeleagă de ce, cum, ce s-a întâmplat, ce se alege din „Iaşi, capitală culturală europeană?“. Scriitorul explică: „Nu se mai putea continua aşa“. Este ora 12.15, Dan Lungu stă în faţa calculatorului şi răspunde acuzaţiilor de pe pagina sa de Facebook. „Ne-a dat Răzvan Theodorescu like? E acel Răzvan Theodorescu? Nu e el, ce bine, că altfel nu se mai înţelegea nimic din campania asta“, glumeşte, dar nu toată lumea ar râde. Este ora 13.45 şi se aud ciocănituri în uşa biroului lui Dan Lungu. Un jurnalist are câteva întrebări despre FILIT. De afară, se aude o voce bărbătească, cântând cu intonaţia binecunoscută: „Mulţumim din inimă partidului! Mulţumim din inimă partidului!“. Este ora 15.00 şi pornesc, în sfârşit, reportofonul. „Mai întâi, să vorbim puţin şi despre FILIT...“

„Weekend Adevărul“: V-aţi păstrat accentul de moldovean autentic, crescut în Botoşani. Dacă vorbiţi prea repede, s-ar putea să vă rog să repetaţi.
Dan Lungu: (râde) Voi avea grijă să nu vă încurc.

Mergeţi des acasă, la părinţi? Păreţi foarte ocupat la Iaşi, cu orele la facultate, cu Muzeul Literaturii, cu Festivalul Internaţional de Literatură şi de Traducere (FILIT), cu scrisul...
Chiar recent am fost, în vacanţă, şi m-au năpădit nostalgiile. Am găsit, printre lucruri, un obiect de care uitasem complet. Un contor electric din aluminiu cu nişte rotiţe, pe care l-am furat de mic copil de la fier vechi. Era aruncat într-un cotlon dintr-o şandrama a părinţilor mei. Foarte fain la contorul ăsta e că puteai să învârţi de rotiţe şi, când ajungea la zece, avea un sistem şi se învârtea o unitate în alta şi puteai să te joci frumos cu ele.

„Botoşaniul părea ca un Las Vegas“

Dar cum de mergeaţi la fier vechi?
Părinţii mei locuiau la casă, undeva la marginea oraşului, la periferie. Dincolo de gara din Botoşani, prin nişte cartiere pe pe lângă Mănăstirea Popăuţi. Era un spaţiu foarte interesant, pentru că nu era nici oraş, nici sat, dar un pic mai la vale, era un iaz şi apoi începea câmpul. Pentru cei care stăteam la case, Botoşaniul părea ca un fel de Las Vegas. Seara ne uitam la blocurile luminate. Ei, şi acolo, lângă gară, era o platformă pentru adunat fierul vechi. Mormane imense de fiare în care puteai să scotoceşti şi găseai de la injectoarele pentru pocnitori, la tot felul de sârme şi de piese, unele foarte rare. Mai furam – dacă găseam pe jos, ce-i drept –, sigiliile de plumb, de la vagoane. Adunam plumbul ăla şi din el făceam greutăţi pentru undiţa de pescuit.

Obişnuiaţi să pescuiţi? Nu vă plictisea?
Oh, nu! Mergeam. Noi, copiii, ne găseam tot felul de activităţi pe-afară, ne jucam şi ca în rural, şi ca în urban. Pe de-o parte, jucam fotbal, mergeam şi înotam la iaz, prindeam peşte sau broaşte pe care le umflam cu paiul. Ne distram teribil când suflam cu paiul, mă scuzaţi, în partea din dos a broaştei, o aruncam în apă şi, pentru că era umflată, apa o arunca înapoi. Pe de altă parte, erau jocurile de mijloc, „Raţele şi vânătorii“, „Ţară, ţară, vrem ostaşi“ sau „De-a v-aţi ascunselea“ în fundaţiile blocurilor. Era un adevărat spectacol să te ascunzi într-o construcţie din asta. Ţin minte şi acum mirosul de var şi de ciment, când stăteam pitit prin vreun colţ şi-l inspiram. Şi tresar de fiecare dată când simt întâmplător mirosul ăla, că mă prinde careva... Însă cel mai mult ne plăcea să explorăm şantierele şi macaralele din zonă. Odată am făcut o boacănă foarte periculoasă...

Cu burţile pline de cartuşe

Povestiţi-mi.
Noi ne strecuram în şantierele de lângă gară, unde începea zona industrială. Asta era copilăria noastră acolo – un fel de Disneyland al copilului proletar, printre macarale, gropi săpate, cu clădiri pe jumătate şi barăci de tablă. Odată, am văzut că o baracă avea un colţ desfăcut, ca o gaură de câine. Noi, mititei şi subţirei, nu ca acum, ne-am strecurat în ea. Am găsit-o plină cu salopete, târnăcoape, dar pe un raft am descoperit nişte minunăţii. Cutii pline cu cartuşe mici, pentru pistoale de împuşcat în perete. Şi unul dintre noi a avut atunci o idee îngrozitoare: „Ce-ar fi să furăm cartuşele astea şi să le dăm foc?“. Şi le-am furat! Am deşertat cutiile pe sub tricouri şi am plecat cu burţile pline de cartuşe. Ne-am dus pe câmp departe şi le-am aşezat unele lângă altele, înfipte în pământ. Cam trei metri de cartuşe. Ele au la spate un focos, deasupra un căpăcel de ceară, pe care l-am scos cu o sârmuliţă, iar în ele e praf de puşcă. Când le-am dat foc... au început să pocnească tare. Tup-tup-tup-tup!

Artificiile de la Disneylandul proletar. Dar a fost cineva rănit?
Nu, noi ne distram de minune. Ce s-a întâmplat? Peste drum de mine, locuia o rudă mai îndepărtată, care era mai în vârstă şi care avea un şopron părăsit. Ce mi-a mai rămas mie din cartuşe, le-am pus într-o pungă şi le-am ascuns bine acolo. Făcusem depozitul meu privat de muniţie. Peste două zile, a apărut miliţia cu câinii, la noi acasă. Aflaseră de isprava noastră. Am înţeles mai târziu că ei aveau regim militar acolo şi erau îngrijoraţi. Pentru că nu era vorba de două, trei cartuşe lipsă, ci sute! Noi eram vreo cinci, fiecare cu burţile pline. Ai mei, când au auzit, au încremenit. „E adevărat?“ „Da...“

„Mi-a împuşcat tata o bătaie...“

Miliţienii v-au pedepsit cumva? Eraţi minor...
Miliţienii au fost până la urmă de treabă. Ne-au spus că era o treabă penală şi am fi putut merge la şcoala de corecţie. „Trecem cu vederea doar dacă ne daţi înapoi tot ce aţi luat“, au zis. Mi se rupea inima să le dau, dar îmi era şi frică de ei. Le-am luat, dar tot am lăsat acolo patru-cinci în ascunzătoare. Apoi mi-a împuşcat tata o bătaie...

 Şi ce-aţi făcut cu cele cinci cartuşe rămase?
Le-am păstrat foarte bine şi mi-a fost frică să le folosesc o vreme. După aproape un an, le-am scos, la noaptea de Înviere, acolo, la Mănăstirea Popăuţi. Era un obicei încetăţenit de făcut pocnitori, care răsunau în spatele bisericii. Şi distracţia noastră era să le aruncăm în coşurile babelor să pocnească. Şi-am făcut-o! S-au speriat babele, dar nu ştiau să facă diferenţa care erau pocnitori, care erau cartuşe.

„Mi-am făcut o mică bibliotecă din cărţile furate din vagoanele cu maculatură“

„Mie îmi plăcea să mă joc foarte mult în gară, pentru că acolo veneau vagoane noi. Le ştiam pe fiecare – alea negre pentru păcură, cele din ciment, care arătau ca nişte nave spaţiale, sau mai erau ălea obişnuite de marfă, sigilate. Mi-amintesc că, odată, am fost fascinat pentru că eram suit pe o rampă mai înaltă, care era la acelaşi nivel cu buza vagonului şi puteam să văd ce e înăuntru. Ţin minte un spectacol terifiant, dezgustător, dar, în acelaşi timp, foarte atractiv. Imaginaţi-vă o garnitură de vagoane pline cu ciolane de la abator, cu cranii, cu femur, cu copite, duse spre fabrica de clei. Toate, acoperite de muşte. Noi, copiii, ne duceam tiptil spre vagoane şi, poc, aruncam cu o piatră şi speriam toate muştele! Mai erau şi vagoanele cu maculatură, fie strânsă de la copiii din şcoli, de la fabrici sau adusă de muncitori. Scormoneam în maculatură şi luam cărţi. Mi-am făcut o mică bibliotecă din cărţile furate de acolo, care au fost şi printre primele pe care le-am citit. Ţin minte că am prins o jumătate dintr-o carte de filosofie, a lui Immanuel Kant, mai erau cărţi de poveşti şi cărţi de zoologie, care-mi plăceau pentru că aveau multe poze“, povesteşte scriitorul.

„Acei «profesori» erau cool şi discutau poezie cu fundul pe masă“

Când v-aţi apropiat de lectură?
Lângă noi, stăteau bunicii din partea mamei. Bunicul ne spunea, mie şi soră-mii, poveşti seara, din amintirile lui, altele inventate, şi-mi plăcea foarte mult. Nu era el foarte şcolit, dar era umblat. Şi avea şi un limbaj foarte bogat, vast, din mai multe arii. Cred că a fost foarte important că ne spunea istorisiri de mici, pentru că aşa am descoperit plăcerea lecturii. Iar apoi, plăcerea de a citi cărţi m-a apropiat în cele din urmă de şcoală. Şi a mai fost un moment, atunci când am descoperit compunerile. Scriam şi povesteam mult, câte zece pagini, pe când colegii mei trăgeau de litere, le lăbărţau în aşa hal ca să acopere abia o pagină. Şi asta în condiţiile în care am învăţat greu să scriu şi am avut un scris urât toată viaţa. Doar la calculator scriu frumos.

În liceu, alături de scriitorul Mircea Cărtărescu (stânga) FOTO Arhivă personală

Bun la română, la mate, la fizică

Cu toate acestea, aţi urmat un liceu cu profilul matematică-fizică.
Pentru că Liceul „A.T Laurian“ era printre cele mai bune din oraş. Şi exista o percepţie din partea părinţilor mei – să urmezi un liceu sau o facultate care să-ţi dea o meserie. Deşi încă din clasa a şaptea mi-am dat seama că am oleacă de talent la scriitură, eram bun şi la matematică, şi la fizică, şi mergeam la olimpiade. Doar la română am avut performanţe, prin clasa a X-a, când am ajuns la faza naţională la olimpiadă. Părinţii oricum credeau că am doar o pasiune minoră pentru scris şi că o să-mi treacă. De altfel, de fiecare dată când le mai ceream bani pentru o carte, mă întrebau: „Ai nevoie la şcoală de ea?“, iar eu ce era să le zic decât că da.

„Istoria Literaturii Române“, un document valoros

Aveaţi vreun profesor îndrumător?
Eu mergeam des la bibliotecă şi doamna de acolo mă mai îndruma către unele lecturi, chiar de prin clasa a VIII-a. În liceu, am avut norocul unui profesor de limba română excelent, poetul Dumitru Ţiganiuc, care m-a orientat destul de mult. El mi-a sistematizat lecturile şi m-a încurajat că sunt talentat. M-a invitat să particip la întâlnirile cu scriitori, ceea ce era foarte ciudat pentru vremurile acelea, apoi să merg la o bere cu ei. Iar din clasa a X-a, am început să particip, an de an, la taberele de creaţie, care erau organizate de Comitetul Central al UTC-ului. Erau fabuloase! Şi au avut un rol foarte mare în formarea mea ulterioară ca scriitor, pentru că am descoperit un alt mod de a gândi. Acolo am învăţat ideea de curs de poezie, ceea ce acum numim „creative writing“. Am fost la cursurile de poezie ale lui Mircea Nedelciu, ale lui Petru Cimpoeşu, Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru. Acei „profesori“ erau şi ei foarte tineri şi cool. Mă simţeam mişto cu ei, nu erau ca profesorii mei cu costum şi cu nod de cravată. Vorbeau despre poezie stând cu fundul pe masă şi făcând tot felul de poante.

La una dintre aceste tabere de creaţie aţi luat şi „Marele Premiu“. În ce-a constat?
S-a întâmplat în ultimul an de liceu. Atunci când participai la aceste tabere, veneai de-acasă cu nişte texte scrise pe baza cărora ai fost selectat. În ultima seară, juriul stabilea care e cel mai bun text şi se ofereau premii. A fost o surpriză uluitoare pentru mine. Ţin minte că atunci când l-am citit seara, la cenaclu, mulţi erau derutaţi. Cum adică, e un băiat din Botoşani care vine cu textul ăsta? Alţii erau entuziasmaţi – Iaru dădea din picioare şi zicea: „Da! Da!“, cum mai face el. Evoluasem destul de mult în acei trei ani şi textul meu, o proză, a fost câştigător. Am primit un braţ de cărţi , printre care şi „Istoria Literaturii Române“ a lui George Călinescu, unde pe prima pagină au semnat toţi cei prezenţi în tabără. E un document la care ţin mult.

„Nu m-am dus la Revoluţie că nu m-a lăsat mama“

Din nou, în ciuda inclinării evidente pentru literatură, aţi ales să urmaţi Facultatea de Mecanică din cadrul Politehnicii din Iaşi. Tot din motive legate de profesie?
În ’88, când am dat eu la facultate, am decis că nu vreau să ajung sub nicio formă undeva la ţară, pentru că nu-mi doream. Aveam în cap că dacă voi urma Litere, de pildă, o să fiu profesor de limba română şi eu nu voiam asta. Ştiam că pot să citesc şi să scriu oricând, indiferent de ce facultate voi urma. Gândeam că poţi să fii scriitor, indiferent de cealaltă meserie. Pentru mine, era important să fiu într-un oraş, să am acces la o bibliotecă şi să pot să cumpăr reviste literare. Aşa că am decis să merg spre inginerie, pentru că erau mai multe şanse să am apoi un loc de muncă la oraş.

Pantalonii suflecaţi la examene

Şi v-a fost uşor, când cu analiză matematică, când cu versuri în rime îmbrăţişate?
Recunosc că am tras tare la Politehnică, care e o facultate foarte grea, mai ales când nu eşti super dotat pentru asta. Eram 120 de oameni, din care maximum 5 integralişti au luat toate examenele. Învăţam ca dementul analiză matematică, matematici superioare. La desen tehnic, ne verificau cu lupa să vadă câte înţepături de compas avem pe lucrări. Erau foarte scrupuloşi. La examene, intram cu pantalonii şi cu mânecile suflecate, ca să verifice dacă avem fiţuici. Am terminat un an ca integralist şi am fost foarte mulţumit de performanţa asta.

Dar la Revoluţie unde eraţi?
Ne trimiseseră acasă de la şcoală. Noi auziserăm ce se întâmplă, dar nu foarte multe. Cu o zi înainte de Revoluţie, tăiam porcul. L-am ajutat pe tata la pârlit, la ţinut de un picior. La un moment dat, a venit un coleg de-al soră-mii, dar ea nu era acasă şi a mai rămas cu noi. Nu ştiu ce ne-a venit nouă, dar am dat drumul la televizor, cred că colegul ăsta ştia ceva. Şi am văzut că a fugit Ceauşescu. Am crezut că e farsă! Dup-aia am chiuit de bucurie, ne-am îmbrăţişat. Ştiu că tata a ieşit în drum şi a strigat tare: „Ieşiţi afară, oameni buni, a căzut Ceauşescu!“. Câţiva vecini erau pe afară, dar nu aflaseră încă şi, când l-au auzit pe taică-meu, au fugit imediat în casă. Le era frică, credeau că e un provocator. De-abia mult mai târziu au ieşit oamenii pe stradă.

Şi dumneavoastră aţi ieşit?
Da, doar că eu eram hotărât să plec la Bucureşti. La noi, erau câţiva pe străzi, mai cu un steag ars şi alţii răguşiţi care strigau „Jos Ceauşescu!“. Tot spuneam că Revoluţie e la Bucureşti, că vreau şi eu o armă, doar făcusem armata. Maică-mea ţipa la mine: „Nu te du!“ şi, până la urmă, nu m-am dus la Revoluţie pentru că nu m-a lăsat mama. Apoi am aflat că nici trenurile nu mergeau.

„Atunci mi-am dat seama că nu voi fi niciodată un mare poet“

Nu vă înspăimânta ideea să mergeţi în armată?
Au fost câteva momente destul de traumatizante. Totuşi, eu am făcut armata la regim redus, pentru că fusesem admis la facultate. Nouă luni, la Bacău. Şi mai aveam şi o pilă acolo, care îmi oferea un statut mai protejat. Însă era printre noi un coleg cu o pilă şi mai mare – era nepotul lui Tudor Postelnicu (n.r. – fost şef al Departamentului Securităţii Statului, fost ministru de Interne şi membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român). La început, nu înţelegeam de ce nu mergea la toate instrucţiile. Credeam că e bolnav şi-l compătimeam. După, am aflat exact cine era de fapt. M-am mirat şi că a vrut să facă armata.

În 1989, după nouă luni de armată, la Bacău FOTO Arhivă personală

Şi aţi scăpat aşa uşor de rigorile din armată – curăţenie, instrucţii? 
Nici vorbă! Aveam zilnic program de curăţenie, fiecare cu câte un sector. Iar scările erau ale mele! Dar am putut să citesc mult pe-atunci. Ţin minte că, atunci când ne-au făcut controlul la sosire, eu luasem cu mine două volume mari de gramatica limbii române. Când comandantul mi-a deschis valiza, imediat s-a repezit la alea două volume. M-am uitat la el nedumerit. „Am crezut că sunt Biblii!“, a zis el nedumerit. Iar după câteva luni, am mai scăpat de instrucţie, pentru că m-am înscris ca reporter la revista unităţii, de care răspundea maiorul Ciupercă. A venit într-o zi: „Bă, care dintre voi ştie să scrie?“. Eu am ridicat mâna. „Da’ ce scrii tu?“ . Pe atunci eu scriam haikuuri. Ciupercă ştia ce sunt haikuurile, dar locotenentul care răspundea de plutonul nostru, ca să facă şi el o glumă, râdea: „Aaa, ai curi?“. I-am arătat caietul meu plin de notiţe pe care-l aveam la mine şi m-a luat la revistă.

Surpriza maiorului Ciupercă

Despre ce scriaţi la revistă?
„Pro patria“ se numea. Trebuia să facem reportaje de la tragere, câte-un interviu cu cei din instituţie, dar aveam şi-o zonă liberă şi publicam haikuuri. Aveam un birou unde veneam toţi dimineaţa, cu canapele, nu cu bănci de lemn, spre invidia colegilor. „Domne, ăştia aici creează! Credeţi că inspiraţia vine aşa, cu bocanci şi cu muncă asiduă?“, ne mai lua apărarea Ciupercă, care era mai destupat. Mi-aduc aminte acum – uitasem complet –, că am fost coleg de „redacţie“ cu Sebastian Lăzăroiu, care scria poezii foarte bune şi avea o minte brici, şi cu băiatul caricaturistului Mihai Pânzaru-Pim. Era o atmosferă mai relaxată acolo. Şi-mi amintesc că am primit o surpriză fabuloasă acum câţiva ani, când am lansat, la Iaşi, cartea „Cum să uiţi o femeie“. Eram la librărie, a venit multă lume, pe mulţi îi cunoşteam. La un moment dat, a apărut în faţa mea un domn chel, bolnăvicios şi scund. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Mă mai cunoşti?“. Nu-mi spunea nimic faţa lui. „Îmi pare rău, dar nu“, i-am zis. „Îs maiorul Ciupercă. Sunt internat la spitalul din Iaşi şi am auzit că ai lansare de carte. Doar am plecat să vin să te văd şi mă bucur tare mult unde ai ajuns!“. Aproape că mi-au dat lacrimile. M-a emoţionat foarte tare, pentru că, în virtutea faptului că ne mai toca vieţile în armată, el era un tip totuşi luminat.

Admitere bizară: filosofie, gramatică şi algebră

Ce-l atrăgea pe un viitor scriitor, student la Politehnică, să renunţe la inginerie şi să se apuce de sociologie? Nu mai corespundea cu traseul profesio­nal gândit în liceu.
Mă tentau toate schimbările de după Revoluţie. Deja nu mai puteam vorbi despre teama că nu prind post la oraş. Îmi plăcea cum sună, părea o zonă exotică, care mă poate ajuta să înţeleg toate transformările. Aşa că, după ’90, în toamnă – pentru că exista posibilitatea asta – eram hotărât să dau admitere la Facultatea de Filosofie din Iaşi, cu specializarea sociologie. Trebuia să mă pregătesc la discipline foarte bizare: filosofia, gramatica şi algebra. Algebra o ştiam fluierând, după un an la Politehnică, iar în armată se pare că îmi fuseseră de folos cărţile de gramatică. Acum, urma să mai fac rost de noul manual de filosofie, proaspăt scos la Editura Humanitas, care era de negăsit în librării. Şi nu aveam după ce învăţa.

Cum aţi rezolvat până la urmă?
L-am cautat în Botoşani şi în Iaşi. Nu era de gasit. M-am dus la Bucureşti, nimic! Aproape că mă pregăteam sa renunţ la admitere. Am trecut pe la Mircea Nedelciu să-i arăt ce-am mai scris. Printre altele, i-am povestit de intenţiile de a urma sociologia şi m-a încurajat. Când a auzit de necazul cu manualul, a pus mâna pe telefon şi a sunat la câteva librării – într-adevar, nu-l mai aveau. Am mers împreună la Editura Humanitas, unde ne-am întâlnit cu Vlad Russo, care era redactor de carte şi de profesie sociolog. Abia-abia a găsit un exemplar jerpelit prin depozit. Am ajuns acasă, m-am pus pe învăţat şi am intrat primul la facultate. Tot primul am şi terminat-o.

Discursul convingător al lui MRU

10 pe linie?
9,98 media finală. Fiică- mea se mai uită pe diplomă şi-mi zice mirată: „Măi, tată, cum e posibil să termini facultatea cu media asta, 9,98?!“.

Aţi avut o singură notă de 9.
În anul I, la examenul de „Istoria Filosofiei“. Şi ştiu şi de ce am luat 9! Pentru că intrasem primul, am fost ales ca unul dintre reprezentanţii studenţilor în Senatul Universităţii. La un moment dat, în Senat, s-a pus problema trecerii unui cadru didactic de la conferenţiar la profesor, cel cu care eu urma să am examen. Au început discuţiile, unul spunea că e un profesor extraordinar, altul tot aşa. Mai mare ca mine, tot în senatul universităţii, reprezentant al studenţilor, era Mihai Răzvan Ungureanu. Avea un speech impecabil, coerent, vorbea mai mult ca un profesor decât ca un student. Vine şi rândul lui să-şi spună părerea. Era deja roşu la faţă şi furios. Se ridică şi începe: „Mie mi se pare inacceptabil că domnul doreşte să devină profesor, în condiţiile în care la Revoluţie dumnealui a condamnat ce se întâmplă la Timişoara. Măcar pentru memoria morţilor de acolo, chiar dacă profesional nu i se poate reproşa nimic“ şi o ţinea tot aşa. Noi, fiind mai mulţi reprezentanţi ai studenţilor, am zis că trebuie să fim solidari. Şi am votat împotrivă! Cumva, şi eu eram indignat, că nu ştiam lucrurile acestea. Cunoşteam însă care vor fi consecinţele. Profesorul sigur a aflat că reprezentantul studenţilor de la filosofie din anii mici a votat împotrivă. Şi mi-a pus 9.

„Eram curios cum arată ăla pe care-l înjură tata în fiecare zi“

Alături de actorul Marian Râlea (stânga) şi regizorul Stere Gulea (dreapta), la premiera filmului „Sunt o babă comunistă“ FOTO: Mediafax

Aţi debutat cu o carte de poezii, „Muchii“, care a fost şi singura. De ce n-aţi mai publicat de atunci versuri?
Întotdeauna, literatura însemna, pentru mine, în primul rând poezie şi apoi proză. Am scris destul de multă poezie şi am citit şi mai multă. După ce am scris cartea asta şi am recitit-o peste un an, am avut o revelaţie dureroasă. Ştiam că e o carte bună tehnic, scrisă de un om care nu duce lipsă de talent, care se vede că e citit, ştie să scrie bine, dar nu e o voce inconfundabilă. Nu are un timbru al lui în poezia asta. Mi-am văzut viitorul într-o fracţiune de secundă şi am văzut un poet OK, peste medie, dar niciodată un mare poet. A fost sfâşietoare revelaţia asta. Atunci mi-am dat seama că nu voi fi niciodată un mare poet. După acest gând, n-am mai putut să scriu câteva luni. Era dureros, fiindcă eu vedeam în definiţia scriiturii poetul prin excelenţă. Or, să ai privirea asta lucidă la un moment dat, că ceea ce ai visat tot timpul să fii e inaccesibil, nu e tocmai uşor.

„Citeam din carte şi sala râdea în hohote“

Şi acum nu mai scrieţi chiar deloc versuri?
Foarte rar. Mai regăsesc poezie în proză, când unele fraze sunt foarte poetice şi mă joc.

Astăzi sunteţi un autor cu cărţi traduse în peste 12 limbi străine. Există un punct culminant al carierei dumneavoastră? Ce a făcut declic?
Există, dacă vreţi, un punct de cotitură, dar care a fost mai mult o întâmplare fericită. Când am scris primul meu roman, „Raiul găinilor“, editura Polirom organiza prima ediţie de cărţi publicate ale tinerilor autori. Era un concurs, iar cartea mea a fost selectată, alături de alte şapte. Şi am avut parte de o promovare mare a cărţii. Era prima dată când o editură investea bani frumoşi în campanii de promovare, în materiale promoţionale pentru cărţile tinerilor autori. Întâmplarea a făcut ca, la lansarea de carte din Bucureşti, să se afle în sală o traducătoare, franţuzoaică, care ştia bine româna. Eu citeam un fragment  din carte şi sala râdea în hohote. Împreună cu ea era o editoare din Franţa, Jacqueline Chambon, care o tot întreba: „De ce râde lumea? Ce spune?“. Doar că traducătoarea nu reuşea să-i spună de atâta râs. Jaqueline a zis că trebuie să fie o carte foarte bună dacă colega ei nu poate să-i povestească, pentru că o buşeşte râsul. Şi imediat a fost tradusă în franceză, ulterior am mers într-un fel de turneu prin Franţa cu cartea. Eram totuşi uluit. În mai puţin de un an, când îmi publicasem cartea dinainte din buzunarul propriu, să mă trezesc cu o carte apărută la Polirom, vândută bine în română, participantă la târguri de carte din Franţa şi vândute drepturile pentru Germania.

„Am făcut o obsesie pentru comunism“

„Sînt o babă comunistă“ este iarăşi un succes, după care s-a făcut şi un film, regizat de Stere Gulea. V-a preocupat mult tema comunismului. Are vreo legătură cu vreun eveniment din copilăria dumneavoastră?

Mai bine de cinci ani, am fost obsedat de acest subiect. Mă frământa şi chiar am făcut o mică obsesie: am scris o piesă de teatru pe tema comunismului, „Nuntă la parter“, am făcut o lucrare de doctorat despre viaţa scriitorilor în perioada comunistă, o cercetare sociologică pe viaţa de zi cu zi a oamenilor din întreprinderile comuniste, cele două cărţi pe care le-aţi menţionat, „Raiul găinilor“ şi „Sunt o babă comunistă“. M-a interesat cu precădere la facultate şi mai târziu. Dar în copilărie, singurul discurs pe care-l auzeam nu era unul elaborat, ci mai degrabă unul de năduf „Mama lor, ia uite ce ne fac ăştia“. Eu puteam să-mi dau seama ce înseamnă pluripartidism, ce înseamnă libertate de exprimare? Ştiam doar „Sssst, să nu spui asta la şcoală“. Ne mai scoteau la parade, dacă venea Ceauşescu, dar era un moment de poante între noi, copiii. În plus, e clar că eram curios să văd cum arată ăla pe care îl înjură tata în fiecare zi.

Despre FILIT: „Dacă n-aş fi fost sigur pe mine, n-aş fi ieşit aşa la bătaie“

Scriitorul mexican Guillermo Arriaga (cunoscut pentru scenariile filmelor Amores Perros , 21 grams sau Babel) a fost  prezent, anul trecut, la FILIT Iaşi FOTO Purice Adrian

Zilele trecute (n.r. - interviul a avut loc la doar câteva zile după anunţui organizatorilor FILIT) aţi luat hotărârea de a suspenda Festivalul Internaţional de Literatură şi de Traducere din Iaşi (FILIT), pe care îl coordonaţi de doi ani. Unul dintre argumentele dumneavoastră era campania de denigrare a FILIT şi a echipei, din motive politice. Mai multe voci v-au reproşat reproşat apoi că v-aţi pripit.
Eu sunt un tip foarte calm şi echilibrat. Cine mă cunoaşte poate să jure că n-aş face ce am făcut acum niciodată. Cred că e unul dintre acele momente care mi se pot întâmpla o dată la 20 de ani. Mă săturasem să primesc comunicate de presă în care eram acuzaţi, fără dovezi, că am furat bani din buget, când totul este la liber, de verificat, pe internet. Sau vedeam, la posturi locale de televiziune, de cel puţin 20 de ori ştirea „Organizatorii FILIT, pe cale de a fi săltaţi de DNA“. Noi ne uitam cruciş unii la alţii, primeam telefoane şi nu ştiam ce să spunem. Nu-mi place să mă bălăcăresc după doi ani de muncă sau să fiu privit drept un infractor când mă duc la examene cu studenţii. Atunci am zis că singura formă prin care pot să arăt că sunt nevinovat e să protestez public, în felul ăsta. Dacă n-aş fi fost sigur pe mine, n-aş fi ieşit aşa la bătaie. Cu ocazia asta, spăl şi imaginea FILIT-ului. Şi după câteva zile de când am luat această hotărâre, cu toată susţinerea pe care am primit-o, cred că a fost cea mai inspirată decizie pe care o puteam lua.

Un alt motiv pentru care am decis suspendarea festivalului este unul practic. Am câştigat, prin Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere, două proiecte europene, din fondurile norvegiene  - 15.000 de euro fiecare. Voiam să organizăm două evenimente FILIT în Republica Moldova, care ar fi urmat să fie în această vară. Când am scos la licitaţie proiectul, pentru organizarea de evenimente, nu s-a înscris nimeni! Am aşteptat să treacă termenul legal, l-am mai prezentat încă o dată. Iar nimeni! Şi am înţeles că nimeni nu voia să se implice din pricina acestei campanii de denigrare, aveam Curtea de Conturi pe cap, se zonea că DNA-ul e pe urma noastră... Palavre. Oamenilor le era teamă să se împlice. În fine, a trecut termenul în care se putea înscrie cineva pentru proiect şi nu se mai poate face nimic. Trebuie să înapoiem banii. Atunci m-am gândit: ce s-ar întâmpla dacă ar fi aceeaşi situaţie şi în cazul procedurilor mari pentru FILIT-ul din toamnă? Am eu garanţia că, în urma campaniei de denigrare care nu va înceta, se va prezenta cineva? Dacă nu vine nimeni? În condiţiile în care am pierdut 30.000 de euro, în condiţiile în FILIT-ul este vânat, cred că am argumente suficiente să mă îndoiesc că ediţia de anul acesta nu ar fi întâmpinat probleme asemănătoare.

Au fost de acord colegii când le-aţi spus de acest plan?
Am hotărât împreună, prin vot. Iniţial au crezut că e o glumă. Când am venit cu argumente, au adus şi ei altele şi şi-au dat şi ei seama că era decizia corectă. Am făcut-o fără să anunţăm Consiliul Judeţean. Ne-am întâlnit într-o seară, am vorbit, am scris comunicatul. Seara l-am trimis. Eram cu ultimul BT (n.r. – bun de tipar) în faţă, încărcat pe e-mail, cu toate adresele trecute în căsuţe. Amelia, colega mea, stătea cu degetul pe butonul „Send“ şi se uita la noi: „Acum ori niciodată. Îi dăm drumul sau nu?“. Am dat din cap pe rând afirmativ şi apoi am căzut cu toţii pe spate. Amelia s-a emoţionat şi a început să plângă. Şi am zis că asta e, gata, de mâine o să înceapă războiul. Peste doar 15 minute a sunat telefonul. Era primarul: „Aţi înnebunit?“.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“