INTERVIU Coregraful Gigi Căciuleanu: „Dragostea este o echilibristică pe scrânciobul vieţii“

Un coregraf şi balerin care a făcut înconjurul lumii în paşi de dans, Gigi Căciuleanu, vorbeşte despre echilibru, iubire şi bufonerie, toate traduse în cheia dansului încă de când avea 4 ani.

Coregraful Gigi Căciuleanu (66 de ani) e neobosit. Chiar şi când vorbeşte, se ridică în picioare şi-şi ia avânt, cu mişcări ample ale braţelor, într-o piruetă a cuvintelor. Dincolo de orice, el e omul expresiei corporale, omul care nu-şi poate pedepsi corpul la tăcere. De aceea, Căciuleanu regizează spectacole şi dansează în Chile, Franţa şi România, în fiecare ţară având propria companie de dans, cu balerini aleşi după „sclipirea din ochi“, dar mai ales după compatibilitatea din dans. El e omul viitorului, care nu poate şi nu vrea să-şi facă bilanţuri, pentru care contează numai ceea ce urmează. Când se uită în trecut, spune convins că bucuria cea mai mare a simţit-o când a dansat alături de Miriam Răducanu. În rest, totul e aici şi înainte, în viitor. Pe 23 şi 24 aprilie, a fost programată premiera spectacolului „Folia, Shakespeare & Co“ la Teatrul Metropolis din Bucureşti, cu participarea tinerilor dansatori ai trupei „Gigi Căciuleanu Romania Dance Company“, fondată de coregraf în urmă cu şapte ani. Luna viitoare, vor fi organizate reprezentaţii pe 2, 7, 21 şi 27 mai.

„Weekend Adevărul“: Spectacolul de la Bucureşti marchează aniversarea a 450 de ani de la naşterea lui Shakespeare. Cum vă raportaţi la opera dramaturgului englez?

Gigi Căciuleanu: Eu am făcut o legătură între Caragiale şi Shakespeare – să mă ierte Shakespeare, să mă ierte Caragiale, să mă iertaţi dumneavoastră. Mi s-a părut foarte frumos că Shakespeare spune „to be or not to be“, iar Caragiale spune „to be and to be“. El spune „curat-murdar“, „Zoe, fii bărbată!“, el îşi permite să spună „şi, şi“. Pe de altă parte, Shakespeare spune în nişte fraze foarte scurte nişte adevăruri foarte mari. Oricare din frazele alea le-aş lua, ne reprezintă pe noi, cei care suntem pe scenă, în şubrezenia noastră corporală, în nebunia minţii noastre, în faţa unui public care nu ne judecă, dar care se uită la noi, ne observă.

Cum este pentru dumneavoastră revenirea în România?

Ceea ce este important e că revin pe o scenă, oriunde s-ar găsi ea. Bineînţeles că, fiind în România, e cu atât mai interesant pentru mine, pentru că mă întorc la nişte spectatori care pot înţelege multe lucruri pe care alţii nu le pot înţelege. Noi am trăit într-un anume fel, avem o anume mentalitate. În alte părţi, poate că spectatorul nu înţelege tot ceea ce vreau să-i spun. M-ar onora foarte mult şi mi-ar face plăcere ca spectatorul român să mă înţeleagă la nivelul personal. Artistul este genul solitar. El e foarte singur, în ciuda faptului că lucrează într-o companie, cum se întâmplă la dans, sau dirijează o orchestră, sau cântă într-un cor. Fiecare artist are problematica sa, pentru că intervin tot felul de mecanisme de meserie. Mi se pare foarte frumos ca aceste mecanisme, cu care am plecat din România şi pe care le-am răspândit prin lume, să se întoarcă şi aici.

PĂCALĂ, RUDĂ CU BUFONII

Scena românească vă dă ocazia să fiţi un Păcală care dansează, cum aţi mai spus.

Îmi place foarte mult personajul Păcală pentru că e pe undeva rudă cu bufonii din piesele clasice ale lui Shakespeare sau altele. Este un fel de prostul satului, care, de fapt, e deşteptul satului. Mi se par foarte frumoase aceste piruete ale inteligenţei cu care Păcală şi bufonii ne-au obişnuit. În sensul ăsta şi în sensul că, în România, o întâlnire cu prietenii, stând la o masă, se termină întotdeauna cu o serie de bancuri. Iar bancul nu e doar ceva care să te facă să râzi, ci încheagă un fel de armonie între oameni, ca în nişte piruete ale spiritului. Asta nu se întâmplă prin alte părţi.

Un artist distrează lumea, e bufon. Cum traduceţi bufoneria în dans?

Un balerin sau un dansator este cel mai bufon, pentru că îşi prezintă cocoaşa publicului. Aia pe care eşti ciomăgit. În dans eşti cu adevărat bufon pentru că dansul solicită toţi atomii corpului. În primul rând, atenţia; trebuie să fii foarte sensibil, la fel ca o pânză de păianjen, pe care, dacă o mişti într-un colţ, această mişcare se repercutează peste tot, aşa şi-n momentul când dansezi, corpul reacţionează nu numai la ceea ce face, ci şi la privirile care sunt îndreptate asupra corpului, care sunt ca nişte flori sau ca nişte pietre. Nişte pietricele.

Spectacolul ”D'ale noastre”, regizat de Gigi Căciuleanu FOTO Lucian Tudose

Aţi fi reuşit să faceţi dans fără a fi bufon?

Eu cred că omul se diferenţiază de alte specii prin umor şi mi se pare foarte frumoasă această dimensiune, a umorului de sine, care e, pe undeva, şi un act de nobleţe. Poate că zâmbetul e mai frumos decât hohotul de râs, o lacrimă într-un colţ de ochi e mai frumoasă decât nişte urlete de suferinţă.

Adică subtilitatea gesturilor....

Subtilitate, dar şi amestecul acesta dintre lacrima din colţul ochiului şi zâmbetul sau sprânceana ridicată a bufonului, care, de altminteri, are o viaţă foarte grea. În „Şcoala bufonilor“ a lui Ghelderode, profesorul bufonilor trebuie să le dezvăluie acestora care e taina, care e secretul. Iar la sfârşit aflăm care e secretul: cruzimea. La început m-a şocat treaba asta – de ce cruzime? Dacă nu e cruzimea faţă de altcineva, e cruzimea faţă de sine însuşi, adică eşti rănit în timpul spectacolului, eşti ars, nimic nu e la fel după un spectacol ca înainte. Un spectacol te consumă, aşa cum pe un bufon îl consumă să-i distreze pe nişte oameni, iar el nu. Această diferenţă dintre starea de spirit a unui actor, a unui dansator care lucrează, care dă la cărbune, care merge pe sfoară, care munceşte din greu, chiar dacă nu se vede – fiindcă nici nu trebuie să se vadă – , în comparaţie cu nişte oameni care au venit să se relaxeze, să privească. Cu asta am trăit o viaţă întreagă şi acest lucru e cu atât mai vizibil la dans, unde corpul e în totalitate activ.

Scenă din spectacolul ”D'ale noastre”, o coproducţie Fundaţia Art Production - Teatrul Naţional Bucureşti FOTO Lucian Tudose

Când intri într-un teatru, e ca într-un templu, e un spaţiu atemporal şi ageografic. Iar în teatru nu există scene mari şi scene mici, ci spectacole mari şi spectacole mici.

Aţi dansat pe mari scene ale lumii şi v-aţi dedicat viaţa acestei arte. În ce măsură este dansul un limbaj universal?

Atunci când ajungi pe o scenă sau într-o sală de dans, nu te mai situezi într-un punct geografic. Când intri într-un teatru, e ca într-un templu, e un spaţiu atemporal şi ageografic. Iar în teatru nu există scene mari şi scene mici, ci spectacole mari şi spectacole mici. Unele spectacole care au făcut vâlvă la un moment dat, în România, s-au petrecut pe o scenă foarte mică, la Teatrul Ţăndărică. Nu trebuie să dansezi la Metropolitan (n.r. – Metropolitan Opera din New York) ca să fii mare. Am văzut foarte multe spectacole proaste pe scene mari şi spectacole foarte bune improvizate într-o piaţă publică.

„PREFER SĂ ÎNCARC OBIECTELE CU ENERGIA MEA“

Vorbiţi foarte frumos despre tinerii din compania de dans pe care aţi format-o în România. Cum i-aţi ales?

După sclipirea din ochi. În momentul în care le-am dat o mişcare, am văzut cum au reacţionat, dacă m-au primit sau nu m-au primit. Îl descopăr pe un om când îl zgârii şi când mă zgârie. Nu îl descoperi numai când îl vezi. Când te ciocneşti cu omul, îţi dai seama dacă da sau nu, dacă „to be“ sau „not to be“. Castingul l-am făcut pe dos: nu i-am făcut pe ei să mi se arate mie, ci m-am arătat eu lor. Şi am văzut cu cine aveam afinităţi. Când lucrezi cu cineva, e ca în amor. Trebuie să te înţelegi, chiar dacă te mai ciondăneşti şi te cerţi. Aşa-i făcută viaţa, noi suntem pe un scrânciob, iar bufonii sunt pe scrânciobul vieţii. Dragostea este o echilibristică pe scrânciobul vieţii, aş da această definiţie. Am s-o ţin minte.

Care este lucrul de care vă simţiţi cel mai mândru în acest moment, legat de o întreagă viaţă dedicată dansului?

E greu să mă simt mândru. Nu cunosc sentimentul de mândrie în sensul de orgoliu. Mândrie în sensul de bucurie, da. Cea mai intensă bucurie e cea a ultimei naşteri (n.r. – a unui spectacol). E la fel ca atunci când aştepţi ultimul copil. Eu nu am copii, dar ştiu cum se întâmplă. Aştepţi acea naştere cu sufletul la gură, cu mândria că ai participat la aşa ceva. După-aceea, sigur, îi iubeşti pe toţi.

Spectacolul ”Noche Bach”, montat cu Baletul Naţional Chilian şi prezentat în cadrul Festivalului ”George Enescu” FOTO Arhiva personală

Iubiţi în viitor?

Eu nu m-am proiectat niciodată în trecut. Nu reuşesc să fac treaba asta, chiar şi prezentul – nu-l văd decât ca pe un mers spre viitor. Trecutul nu mă interesează. Nu pot să suport antichităţile, în sensul de mobilă. Nu-mi plac, pentru că au deja un trecut; nu e vorba că nu-mi plac ca obiecte, dar ştiu că sunt încărcate cu o anumită energie. Eu prefer să încarc obiectele cu energia mea.

Bilanţuri vă faceţi?

Nu. Nu-s capabil. Nu ştiu să număr anii, pentru că viaţa noastră, a tuturor, nu numai a artiştilor, e făcută din clipe. Dacă aş număra clipele de mare plenitudine, viaţa aş considera-o de foarte scurtă durată. Momentele cele mai bucuroase au fost acelea în care am descoperit-o pe Miriam Răducanu şi am dansat alături de ea. Este inefabil, e ceva ce nu se poate explica, n-am cuvinte să spun cum a fost, dar încerc să regăsesc această bucurie în fiecare dintre spectacolele pe care le fac. Acele momente de osmoză nevorbită, necalculată, doresc din suflet şi încerc să le regăsesc în orice spectacol pe care îl fac şi să le imprim şi celorlalţi.