Horaţiu Mălăele, actor: „Îmi place starea de rătăcire“

Actorul Horaţiu Mălăele se întâlneşte cu scriitorul Mălăele, cu puştanul Mălăele, cu prietenii lui Mălăele, cu rolurile  lui Mălăele, într-o carte scrisă de Horaţiu Mălăele

„Rătăciri", volumul apărut la Editura ALLFA, transcrie lucrurile importante din viaţa unui om care ştie cum să se joace cu verbul „a juca".

„Weekend Adevărul": Domnule Horaţiu Mălăele, cartea dumneavoastră se numeşte „Rătăciri". Pe unde mai sunteţi rătăcit astăzi? Sau v-aţi regăsit?

Horaţiu Mălăele: E o întrebare cinică. Nu, nu  sunt nici chiar atât de rătăcit, nu sunt nici un spirit cartezian, care să ştie ce face şi pe unde umblă. Atunci când cred că ştiu unde mă aflu, ajung să mă plictisesc şi mă văd nevoit să fug din acel loc. Uneori, starea asta asumată de rătăcire îmi place foarte mult.

Sunteţi rătăcit acolo unde nu vă simţiţi bine?

Nu, pentru că este o rătăcire controlată, deliberată. Dacă stau prea mult printre personajele mele atunci fug şi încerc să scriu ceva. Dacă simt că nu am ce căuta pe-acolo, încerc să desenez ceva. Dacă nimic nu funcţionează, atunci mai mult ca sigur fug la tenis. Această dictatură proteică mi-e impusă, uneori, de plictiseală.

Cum aţi conceput această carte? V-aţi strâns textele dintr-o agendă sau aţi scris totul dintr-o răsuflare?

Am strâns doar ce-am mai găsit. Unele apăruseră într-o cărţulie anterioară, care se numeşte „Horaţiu despre Mălăele" şi pe care o bombardasem cu tot felul de desene. Acum, am renunţat la grafică şi am luat doar câteva texte de suflet la care le-am alăturat pe cele găsite. A ieşit această carte care măsoară, într- un fel subiectiv, existenţa mea, aşa cum a fost, atât cât a fost...

 Fotografii: marian iliescu, petrică tănase, lucian muntean

Totuşi, nu sunt puţine 80 de pagini? Unii cititori poate că ar fi vrut mai mult!

Pentru că eu nu sunt un profesionist al scrisului şi concep textele destul de greu, nu mi s-au părut 80 de pagini, ci zece volume. Din această perspectivă, poate, şi dorinţa de abundenţă a cititorului va fi mai reţinută. N-am urmărit consecvenţa unui stil anume, am încercat să fiu eu. Am încercat... Pentru că nu pot să-mi ascund admiraţia pentru scriitorii sud-americani.

Eroi sacrificaţi

Cartea dumneavoastră începe cu un citat din Grigore Vieru: „Nu mi-e teamă de tine, Moarte, / Da', ce-ai face tu şi cum ai mai trăi, / De-ai avea mamă şi-ar muri?". Moartea cărui personaj pe care l-aţi interpretat v-a copleşit; ce moarte de pe scenă vi s-a părut profundă, spectaculoasă, cu adevărat apăsătoare?

Trecerea dincolo e impresionantă, indiferent dacă se întâmplă aievea sau fictiv. Moartea, care este preţul vieţii, rămâne până la urmă cea mai copleşitoare taină; o sprijinim, de obicei, pe religie şi asta e o binecuvântare şi o linişte. Dar mirări rămân... M-au impresionat trecerea prin viaţă şi moartea personajului meu, Podsekalnikov, din „Sinucigaşul", victima comunităţii şi a unor casapi investiţi, care au decis să-l sacrifice. Îmi vine în minte povestea unui om care salvează Roma. Senatul consideră că orice i-ar da acestuia, nu-l va satisface. „Să-l omorâm şi apoi să-l venerăm", îşi spun, atunci, senatorii. Şi fac asta.

Şi toate aceste scene zguduitoare v-au speriat?

Nu m-au speriat, ci m-au îngândurat. Poate că m-au rătăcit puţin...

Mai mulţi olteni

Primul text din carte se duce cu gândul spre copilărie. Aţi fost acel copil mucos, din „Nunta mută", care se plimba cu cercul pe uliţă şi care îi spiona pe oamenii mari cum făceau dragoste în hambar?

Evident. Mă identific şi cu istoria acelui copil. Eu i-am apucat pe comunişti mai încoace, vreo doi-trei ani după timpul real al poveştii mele. Am copilărit la ţară şi cunosc destul de bine lumea satului. Tot ce povestesc despre copilăria mea, despre moşii şi strămoşii mei, este absolut adevărat.

Şi tot aici, arătaţi cât de mândru sunteţi să fiţi oltean. Cum aţi traduce, în cuvinte, această mândrie?

Sunt mult mai mândru când îi pomenesc pe fratele Minulescu, Arghezi, Brâncuşi şi alţii... E un loc binecuvântat. Prin auto-asociere, toată mândria asta capătă un sens. Sunt şi mai mândru că sunt un oltean gorjean. Îi iubesc pe gorjenii mei şi mai ales pe cei dintre dealurile Tehomirului, de unde au plecat părinţii mei. Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci, dar gospodari, guralivi şi beţivi, oltenii adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinţi.

„Copilăria e cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat", scrieţi în carte. Dumneavoastră ce aţi îndurat, în traseul ăsta scurt de la copilărie la maturitate?

Viaţa nu e o horă de mână... Omul înoată într-o smoală ciudată... Trăim de pe o zi pe alta. „Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, vorbeşte-i despre planurile tale de viitor", zicea cineva. În viaţă te izbeşti de multe. Te înfricoşezi doar dacă le auzi, dar să le mai şi trăieşti...

"Actorii sunt de trei feluri: expiraţi, aspiranţi şi shakespeare-anţi.''

Discursul scriitorului Horaţiu Mălăele

Distinşi invitaţi, dragi prieteni, stimaţi gură-cască! De ce „Rătăciri?". Nici poezia, nici proza, nici eseistica nu sunt nişte locuri în care s-ar aştepta cineva să fiu găsit. Eu însumi sunt surprins de această rătăcire, uneori programată, dovadă şi faptul că, după atâţia ani, abia am putut lega această carte, cu nu foarte multe pagini.

Asta e o carte a poveştilor, a amintirilor, a vorbelor în vânt, care sper să răspundă curiozităţii cititorului venit cu gând precis sau din întâmplare să o cumpere. Cred că această carte îşi ajunge sieşi, aşa încât nu cred că voi mai comite o alta, intrând în grupul scriitorilor de circumstanţă, spre liniştea Uniunii Scriitorilor.

Şi pe urmă, eu m-am născut saşiu, cu rahitism în stare stabilă, reumatism poliarticular, rubeolă, rujeolă, otită, pecingine, puţin afon, puţin dislexic, puţin bâlbâit, adică toate argumentele unui eşec plenar. Faptul că am ajuns să public cărţi este o mare cinste pe care mi-o face viaţa. Mulţumesc Editurii ALL pentru efort, prietenilor pentru suport şi duşmanilor pentru reţinere. Să fiţi buni, sănătoşi şi veseli!

"Se spune despre o femeie: «ce cap frumos are !» sau «ce glezne frumoase are!». Eu cred că adevărul este undeva la mijloc.''

"A te chinui să faci un lucru aşa cum vrei numai tu este ca şi cum ţi-ai dori să ai un copil cu o femeie gonflabilă.''

"Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus îţi trebuie unanimitate.''

„Sunt un visător cronic"

Domnule Horaţiu Mălăele, mai există, astăzi, boemie adevărată?

Boemia actuală este aproape inexistentă. Ea a fost îngropată în interesul zilei de mâine. Pragmatismul refuză starea boemiană. Am avut privilegiul divin să-i cunosc pe marii optzecişti, marii risipitori socratici, cei care, în timp ce beau jamaica cu halba, rezolvau cumplite probleme de matematică, umpleau cu desene pereţii şi aşterneau bijuterii pe şerveţelele tuturor meselor din localuri. Spunea Fănuş, marele plecat: „Noi facem parte dintr‑un stol pe care nu l-aţi cunoscut, al cocorilor de jertfă".

Mai spuneţi: „Nu căuta prietenia oamenilor cinstiţi! Vei suferi de singurătate". E atât de tristă afirmaţia asta, încât nu poate fi adevărată. Mai ales că dumneavoastră nu sunteţi un singuratic. Cum aţi luptat împotriva acestui aforism?

Scormonitor fiind, am găsit mulţi prieteni şi mă bucur că sunt şi buni, şi consecvenţi. Am fost un norocos. Dar evident că sunt mult mai mulţi oameni necinstiţi, hoţi, sperjuri, făţarnici. Aşa încât aforismul meu este mai curând o constatare.

Fabrica de vise

Sunteţi un visător incurabil şi asta o spun toate textele dumneavoastră. La ce mai visaţi?

Nici nu ştiu dacă sunt atât de visător... S-ar putea! E o stare de bine, în orice caz. Mă simt destul de bine în pielea mea. Poate sunt un visător cronic... Asta îmi aduce aminte de o povestire pe care am inclus-o în volum. „Am fost cu copiii în parcul Ioanid, să înălţăm un vis. Era împachetat îngrijit, într-o cutie destul de mare, îmbrăcată într-o hârtie albastră, lucioasă, pe care fuseseră imprimate câteva stele galben-pai, de un presupus prost gust. Pe laterala din stânga sus se afla ştampila fabricii de vise, iar la subsol, destul de mare, cineva scrisese grăbit adresa şi numele meu. Deşi nerăbdător, am desfăcut-o cu prudenţă, să nu provoc vreo stricăciune. Înăuntru am dat peste un coşmar. Semăna cu o roată de camion, urât colorată, ce degaja un miros greu, de crematoriu. Primul gând a fost să fac o reclamaţie. M-am răzgândit. Râzând, copiii începuseră deja să-l dea de-a dura."

Într-o povestire, o femeie care aşteaptă trenul spre Paşcani are şansa să urce în Orient Expres, să vadă Veneţia şi Viena, dar ceva o paralizează şi nici nu-i trece prin cap să urce. Dumneavoastră aţi pierdut asemenea trenuri în viaţă?

Poate că am pierdut, din neatenţie sau din risipire. Totuşi, cred că am urcat în câteva trenuri care mi-au folosit. Pentru un om, esenţial este să încerce. Mi-a plăcut o vorbă a unui prieten, pe care am tot amintit-o în contexte diferite: „Sunt oameni atât de proşti încât nici nu pot să traverseze strada. Ei se nasc, trăiesc şi mor pe acelaşi trotuar".

„Îmi place să scriu câte un text vitriolant"

În volum, există şi textul „Cinefagii", publicat iniţial în „Jurnalul Naţional" şi republicat acum, fără numele criticilor la care făcuserăţi iniţial referire. De ce aţi simţit nevoia să republicaţi acest text şi să-i daţi un aer care generalizează? Nu sunt generalizările periculoase?

Poate că e periculos să generalizezi, dar asta mă interesează mai puţin. În relaţia mea cu critica, n-a rămas decât acest exerciţiu intelectual, de a fi provocat să scriu un text, fie el şi conflictual. Nu sunt capabil de resentimente majore. Sunt în relaţii prieteneşti, amiabile cu lumea critică. Deşi, recunosc, îmi mai face plăcere, uneori, să scriu câte un text vitriolant.

Domnul Victor Rebengiuc spunea că abia aşteaptă să-l distribuiţi în următorul film.

E un prieten drag şi un actor imens. Este un privilegiu să fie în preajma oricărei producţii cinematografice. Următorul film se va numi „Funeralii fericite", după o idee de-a mea, dezvoltată de Adrian Lustig. Ne apucăm de filmări, cel mai târziu la sfârşitul acestui an. Distribuţia îi va cuprinde pe cei mai deştepţi, buni şi frumoşi actori ai ţării. Cred că tupeul îşi va atinge graniţele întrebându-mă dacă joc şi eu; bineînţeles că joc!

Sunteţi actor, regizor de teatru şi de film, artist vizual, caricaturist. Am omis ceva?

Dacă ai omis, vei afla!

Nu obosiţi niciodată?

Nu sunt atât de ,,obositor"... Cred că un tip care are elanul, bucuria şi curiozitatea de a schimba dominanta din când în când şi de a trece cu uşurinţă la un alt fel de exerciţiu nu are cum să obosească.

CV

- Actor multipremiat
- Numele: Horaţiu Mălăele
- Data şi locul naşterii: 1 august 1952, Târgu-Jiu
- Starea civilă: căsătorit
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) în 1975, la clasa profesorului Octavian Cotescu.
- Este un reputat actor, regizor de teatru şi film, artist plastic şi scriitor.
- A jucat şi a montat piese la cele mai importante teatre din ţară, precum Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, Teatrul Naţional din Bucureşti sau Teatrul de Comedie.
- Printre rolurile cele mai importante se numără cele din spectacolele „Sinucigaşul", „Puricele", „Unde-i revolverul?", „Mincinosul", „Lecţia", „Unchiul Vanea", „Măscăriciul", „Revizorul", „Dineu cu proşti" sau „Femeia care şi-a pierdut jartierele".
- În film, a regizat pelicula „Nunta mută".
- Este autor al volumelor „Horaţiu despre Mălăele" şi „Rătăciri"
- A primit nenumărate distincţii, printre care două premii UNITER pentru „Mincinosul" şi „Unde-i revolverul?".