Frumusetea crucii

La Sapanta, nu numai timpul face gloria kitschului. De regula, timpul e considerat un judecator nemilos si drept in arta. Se spune ca impostura tine cat contemporaneitatea "artistului" in chestie,

La Sapanta, nu numai timpul face gloria kitschului. De regula, timpul e considerat un judecator nemilos si drept in arta. Se spune ca impostura tine cat contemporaneitatea "artistului" in chestie, apoi o inlatura valoarea. Jalnica diversiune. Impostura poate strabate veacurile, in vreme ce valoarea poate muri necunoscuta intr-un colt. Mai mult, timpul poate naste arta din nimic. In crucile colorate, impodobite cu versuri, din Cimitirul Vesel, e tot atata arta cat in stergarele, puse pe vremuri deasupra plitei, pe care scria cu ata: "Barbatelului sa-i faci/sarmalute, cozonaci", "Pentru tine cand gatesc/Eu sa stii ca te iubesc", "Paunasul codrilor/Numai de tine mi-e dor". Si aceste ziceri au macar calitatea de a nu fi crunt agramate, cum sunt cele de la Sapanta... Pe la 1935, un ins din zona, Stan Ioan Patras, s-a apucat sa faca la comanda aceste cruci-zarzavat. "Versurile" sunt pur si simplu stupide, relatand cum a murit x sau y de boala, accident de masina sau betie, intr-un "stil" schiop-saltaret, de carciuma. Culorile tipatoare, desenasele sunt facute ca sa le stearga aerul si apa in cel mai scurt timp, ramanand "pentru eternitate" doar lemnul scrijelit al crucii. De fapt, "geniul" popular Patras nu face decat sa mazgaleasca imaginea adevarata a crucii. Pe cruce nu are sens sa fie scris altceva decat data nasterii, data mortii, numele chiriasului crucii si numele proprietarului de sange: Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Orice epitaf, mai mult sau mai putin versificat, e o prostie: seama despre cine-ai fost, cum ai trait si cum ai murit dau urmele, cate si cum sunt, lasate de tine in ceilalti, acolo unde Dumnezeu va sti sa te gaseasca la Judecata din urma. Ziceri pe cruce isi pune numai cel caruia ii e teama nu doar de a muri, ci si de a nu fi existat... Cimitirul Vesel nu mi s-a parut deloc vesel; dimpotriva, e apasat de tristete. Dar nu de tristetea mortii, ci de tristetea kitschului. Si totusi, vin la Sapanta artisti, scriitori, critici, sefi de stat ca sa se entuziasmeze intelectual in fata filosofiei si artei populare din Cimitirul Vesel. De vreo suta si ceva de ani incoace, cam de pe cand a inceput sa bantuie moda irationalului nascator de arta, ne stapaneste obsesia ca tot ce e popular, ancestral, nascut din masa neinstruita musai sa aiba profunzimi in fata carora intelectualul e dator sa se simta umilit. Incarcam deci prostul gust, vulgaritatea declarata onest cu felurite "isme", nascute din cealalta prostie, cea instruita. Si mie mi s-a intamplat sa tresar la doua stihuri de pe crucea lui insusi Stan Ioan Patras: "Vai saraca lumea mea/Ca greu am trait in ea". Pe urma, am inteles: daca schimbi un vers in aceasta banala vaicareala, atunci ea se atinge de poezie: "Vai saraca lumea mea/Ca greu m-a tinut in ea". Lumea care m-a sorbit din nefiinta la nastere si a ramas grea cu mine. Am fost o sarcina toxica pentru ea, saracuta, acum ma leapada cu usurare in mormant. Sau, nu in uterul, ci in stomacul lumii am stat ca un bolovan. Dupa ce m-a digerat cu greu o viata, lumea aceasta ma caca pe lumea cealalta sub forma de hoit. De fapt, ceea ce a vibrat in adancul mintii mele a fost amintirea cuvintelor pe care le spunea bunica la necaz: "Mai bine m-ar fi facut mama un musuroi langa gard"... Tot plimbandu-ma intr-o doara prin padurea de bulumaci pictati, am dat deodata cu ochii, langa gardul cimitirului, de o cruce simpla si neagra, de fier. Am incremenit: pentru prima data simteam adevarul si taria acestui semn, frumusetea lui rascolitoare, de coltar al Universului... Intersectia axelor, spatiala si temporala, tintind infinitul. Parea vie si primitoare, gata sa ma ingaduie in bratele ei deschise... Abia acum cimitirul de la Sapanta capata un rost in lumea lui Dumnezeu.