FRAGMENT „Elegie pentru Mihai”, viaţa regelui descrisă de Ion Vianu

„Elegie pentru Mihai”, de Ion Vianu, este unul dintre cele mai recente volume apărute la editura Polirom, în care autorul schiţează principalele etape din viaţa regelui Mihai I pe fundalul deopotrivă al evoluţiei României şi al vieţii celui care semnează cartea. „Adevărul” prezintă în premieră, un fragment din „Elegie pentru Mihai”.

De la regele-copil la anii războiului, când Ion Vianu îl vede în multe rânduri pe Mihai trecând prin faţa casei în care locuia, şi actul de la 23 august, de la anii exilului, în care autorul îl întâlneşte de asemenea pe rege la Versoix de mai multe ori, la avatarurile epocii postdecembriste, biografia lui Mihai I e, în ciuda calităţilor pe care acesta le-a avut, una marcată esenţial de eşec – şi poate tocmai de aceea românii se regăsesc atât de bine în ea –, însă un eşec trăit mereu cu remarcabilă demnitate.

-FRAGMENT-

„A mai apărut pe strada noastră o altă făptură, direct din vise. Curând după prânz, cobora strada (porţiunea ei escarpată a fost înlocuită mai târziu cu trepte de piatră) într-o maşină Lincoln-Zephyr, model sport, de culoare albastră, purtând numărul SR1 6, singur la volan, un tânăr identic cu cel pe care-l vedeam mai pretutindeni, la şcoală, prin primării, în fotografii cu rame aurite: Regele Mihai. Era singur, fără escortă. M-aş fi aşteptat să poarte uniformă. Dar cobora încet strada înclinată şi îl puteam observa: purta un pulover subţire, potrivit pentru vara răcoroasă sinăiană. Părul era şaten-deschis şi avea cărare, cu profilul frumos care, mi-am dat seama mai târziu, era al bunicii sale Maria; doar că era puţin gras, o grăsime benignă de adolescent, care avea să dispară, lăsând loc siluetei impecabile pe care o avea şi ultima dată când l-am întâlnit, şaptezeci de ani mai târziu, la Morges.

Atunci, la Sinaia, nu împlinise douăzeci de ani.

Era pe cale de dispariţie amintirea lui ca Rege Copil, sub tutela unui consiliu de regenţă, în momentul morţii Regelui Ferdinand. Carol al II-lea, care avea să-l detroneze trei ani mai târziu pe El, pe propriul său fiu, renunţase la tron. Dar, când imaginarul popular, acum, că a plecat dintre noi, îi va reface figura, va fi obligatoriu să ne amintim că cel ce avea să fie, mai târziu, Rege al Copiilor a fost, la început, Rege Copil. Un copil jucăuş şi cu destul umor, dacă ne luăm după o anecdotă care circula: a venit la Palat o delegaţie de doamne care voiau să-l invite să ia parte la o acţiune caritabilă. Au încercat, fireşte, să-I explice în ce consta misiunea lor. „Bine“, le-a întrerupt copilul, „dar pudding ştiţi să faceţi?“.

Acum era din nou rege, dar nu mai era copil. Unde se ducea, cu regularitate, la ora aceea de după-amiază timpurie? Oricât de puţin iniţiat eram la vârsta de opt ani în chestiuni amoroase, înclinam să cred că se ducea la o fată. Vederea lui îmi provoca, mie, întristare. Erau, la urma urmelor, nici treisprezece ani diferenţă de vârstă între noi doi. Deşi pentru unul de opt ani chiar şi un băiat de zece pare mare, pe el, ca rege, îl simţeam apropiat ca vârstă, Rege al Copiilor. De vreme ce de copilăria lui se lega ceva trist, urma că eu de asemenea, fără să am nici unul din motivele lui, Rege Copil detronat de propriul părinte, rămas fără mamă, trimisă-n surghiun, obligat să suporte amanta naţional-hulită a unui tată aventurier şi autoritar, fără să am deci aceste motive, printr-un soi de solidaritate şi pentru alte motive în momentul de faţă inaccesibile, mă simţeam la rândul meu singur şi nenorocit dindărătul acelor gratii ce mă despărţeau de stradă, aşa cum şi el se afla închis în cutia zburătoare a acelui Lincoln- Zephyr, pe deplin singur, mergând poate – nu ştiu de ce îmi imaginam asta – să ceară iubire unei fete care nu-l iubea, deşi era rege.” (Copyright: Editura Polirom)

Ion Vianu are studii de filologie clasică, neterminate. Este doctor în medicină al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti (1960) şi psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, Bucureşti. 

Voiaje de studii în Germania Democrată, Franţa. 1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viaţa Românească, Luceafărul etc. 

1975: Publică un volum de eseuri, Stil şi persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, şi o Introducere în psihoterapie. 

1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabileşte în Elveţia, practicînd psihiatria. Este prezent în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua pînă în ultimii ani, în ţară. 

1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează.                                                                   Ion Vianu (Foto: Eduard Enea)

Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exerciţiu de sinceritate); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care şi „Cartea Anului” (2010), şi Arhiva trădării şi a mîniei. În domeniul eseisticii, publică: Blestem şi Binecuvîntare, Investigaţii mateine, Apropieri, Frumuseţea va mîntui lumea şi alte eseuri.