FRAGMENT „Anti-damblale”, de Radu Cosaşu, a apărut în librării

La câteva decenii de la momentul în care şi-a expus public aşa-zisa teorie a adevărului integral în literatură, ce avea să-i aducă pentru mai bine de zece ani dificila ocupaţie de şomer în plin avânt al epocii comuniste, Radu Cosaşu adună în volumul „Anti-damblale”, o serie de texte post-’89 despre un alt tip de adevăr inconfortabil – acela al unui extremist de centru decis să susţină vehement moderaţia, cu toate nuanţele şi riscurile ei.

Liber, aflat sub „dictatura” a două partide, cel al Relei Dispoziţii şi cel al Bunei Dispoziţii, Radu Cosaşu se încăpăţânează să nu cedeze în faţa „damblalelor” care ne pândesc la fiecare telejurnal de zi şi de noapte.

„Propoziţia «am ţinut 23 de ani Telecinema-ul la România literară» e dintre cele câteva, puţine, care-mi fac bine, atunci când caut să calc numai pe bordura trotuarului, pentru a-mi verifica echilibrul, alungând tenace, pas cu pas, ideea de dambla care ne încearcă în clipe privilegiate ale vieţii în România. După 20 de ani, fraza mai sus subliniată îmi apare ca un semn de fidelitate din partea ultimei ursitoare îmbătrânite lângă pixul meu, consiliera sobră, discretă şi mai ales competentă în tot ce e mixaj şi montaj în textele mele, cu care înţeleg să trăiesc onest din ce am scris.”- Radu Cosaşu. 

-FRAGMENT-

„Monsieur Paul”

Cu un talent literar, o limbă şi o minte demne de cei mai buni scriitori munteni născuţi la Haimanale şi pe Negustorii lui Kir Ianulea, Paul Georgescu putea fi oricând la nivelul lui Lunacearski în cultură şi Philby în cuminecătură; leninist convins, ar fi vrut să fie, într‑o lume ideală, troţkist sau, şi mai bine, anarhist; sartrian pătimaş, îl detesta pe Camus defetistul; marxist până la dogmă, luase două voturi de blam fiindcă nu‑şi ţinuse gura, vorbind de rău conducerea realist‑socialistă a culturii; nu vedea nicio legătură între marxism şi realismul socialist; realist, nu-i suporta pe Balzac şi Zola şi îi punea cel mai sus pe Joyce, Proust şi Kafka; îşi scria romanele care, cică, se petreceau în urmă cu 50 de ani, ţinând lângă el, pe masă, Ulise.

Fascinant pentru cei inteligenţi – unul dintre ei, de la Paris, îi diagnosticase o „schizofrenie a talentului” –, antipatizat până la ură de proşti („un damblagiu, dă-l naibii!”), jidănit din cauza vehemenţei sale antilegionare (aici nu exista ambiguitate: „Până aici!”), fiu de burghezie intelectuală a unui târg sofisticat de câmpie, trădându‑şi de mult, din tinereţe, clasa, accepta şi apăra regimul, dispreţuindu‑i pe toţi oficialii lui; îi spiona permanent, punând mai presus de toate – cu un soi de junimism foarte agreat – anecdota bucureşteană aprigă, bine articulată, excelent povestită; geniul oral rivaliza cu labirintul moral. Congestionat la orice egalizare între Hitler şi Stalin, de unde faima sa de stalinist (cu mult înainte de a o fi scris John le Carré, „Monsieur Paul” o spusese calm: „Stalin i-a salvat pe toţi capitaliştii!”), lansase la Gazeta literară prima promoţie de critici, poeţi şi prozatori (Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Gabriel Dimisianu) curat antistalinişti; adora talentul, de la Radu Petrescu şi Agopian până la Cărtărescu – detesta, cu o siguranţă în detectare de copoi fin, mediocritatea păşunistă şi naţionalistă; era la curent cu toate zvonurile agorei controlate – ştia perfect să contrainformeze, să intoxice reţelele, folosind cea mai eficace metodă a oricăror servicii serioase: bârfa. Romanele lui sunt şuete somptuoase despre politichie, boală şi suferinţă a oaselor şi a minţii.

„Monsieur Paul” – aşa i-a rămas numele de la Ion Vinea, care, la plecarea sa din biroul Gazetei literare, nu a acceptat ca redactorul‑şef să‑i ţină paltonul şi i-a spus: „Pas encore, Monsieur Paul…” – a fost întotdeauna rău cu tot ce scriam „de pe şantier”; nu-i scăpam nicio inflexiune, niciun rictus, nicio aluzie otrăvită; nu m-a îndemnat însă niciodată să scriu pe gustul cenzurii, dar pentru cine? „Pentru Intelligence Service!” „Monsieur Paul” mi-a dat pour l’éternité formula genială (de calibrul celeilalte: „Ce sunt evreii români? Ghetto-daci!”): scriitorul e de la „Intelligence Service”, în serviciul inteligenţei sale. Când am ajuns să lucrez la primele mele nuvele anticonformiste, mi-a atras atenţia, deşi, în sfârşit, îi plăcuseră, să nu cad în Cuore. M-am enervat sumbru şi i‑am replicat cât am putut de dârz: „Şi cu crimele lui Stalin ce facem? Alea-s tot din Cuore?”. A fost concis: „Astea nu se discută aici” – eram în camera lui austeră, doar cu caietul lui şcolăresc şi cu Joyce pe masă –, „ci acolo” şi ridică ochii lui straniu bulbucaţi spre tavan, spre un acolo în care ştiam că nu crede.

— Paul, va trebui să fim judecaţi, n-o să scăpăm! i-am zis cât se poate de clar şi real.

— Judecaţi-mă!

Şi îmi întinse caietul lui de dictando, cu scrisul acela de copil malefic, de demon angelizat. Nu putea suferi Demonii lui Dostoievski. Era al lor.

Între cele dintâi vise şi viziuni postdecembriste, l-am văzut în pijama, aşa cum obişnuia să lucreze, la o poartă a Purgatoriului, şi nu am avut putere decât să fiu concis:

— Paul, la Bucureşti sunt manifestaţii în care se cere la microfon ca toţi creştinii să îngenuncheze pentru Tatăl nostru şi comuniştii să rămână în picioare.

El începu să sară ca un vrăbioi uriaş, strigând:

— Am murit la timp! Am murit la timp!

Deodată se opri şi mă întrebă cu maximum de severitate în ochii săi bulbucaţi:

— Tu, când s-a strigat porcăria aia, ai îngenuncheat?

— Nu.

— Ai rămas în picioare?

— Nu, într-un picior.

Ca de obicei, coborî pleoapele, se gândi o clipă şi îmi zise liniştit:

— O s-o plăteşti. Nu te căi mai mult decât e normal.” (Copyright: Editura Polirom)

Radu Cosaşu este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani. În perioada 1973-1989 a publicat un ciclu de nuvele (în şase volume) intitulat Supravieţuiri (Editura Cartea Românească) şi inspirat din experienţa sa politică şi literară, pus sub semnul unei consecvente autocritici duse pînă la autoironie. După 1989, aceste Supravieţuiri, fără modificări oportuniste, la zi, au fost montate într-o ordine cronologică, permiţînd o nouă lectură, în sensul clasic al unei „educaţii sentimentale”, precum şi în cel postmodern al autoficţiunii. 

Din 1997 semnează o rubrică săptămînală în ProSport, apoi, pînă în prezent, în Gazeta Sporturilor. În 2007 a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Naţional pentru Literatură. La Editura Polirom au mai apărut: Opere I. Maimuţele personale • Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita • Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă (2008), Opere II. O vieţuire cu Stan şi Bran • Sonatine (2009), Opere III. Cinci ani cu Belphegor • Mătuşile din Tel Aviv (2009), Opere IV. Supravieţuirile: 1. Rămăşiţele mic-burgheze • 2. Armata mea de cavalerie (2011), Opere V. Supravieţuirile: 3. Logica (2013), Opere VI. Supravieţuirile: 4. Pe vremea cînd nu mă gîndeam la moarte • 5. Gărgăunii (2014), Viaţa ficţiunii după o revoluţie (2016; Premiul pentru proză al Radio România Cultural, 2017, Premiul pentru proză al revistei Observator cultural, 2017) şi Fotbal plus ai mei şi ai noştri (2017).