FOTO Iohannis, asaltat de mii de fani la Gaudeamus. Noul preşedinte a fost întâmpinat cu aplauze şi urale la lansarea cărţii sale

0
0
Klaus Iohannis, la lansarea cărţii sale de la Romexpo            FOTO: Marian Iliescu
Klaus Iohannis, la lansarea cărţii sale de la Romexpo            FOTO: Marian Iliescu

Curtea Veche Publishing a lansat miercuri, ora 17.30, la standul editurii din cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, volumul autobiografic “Pas cu pas” semnat de noul Preşedinte al României, Klaus Iohannis. Evenimentul a avut în prezenţa autorului.  Sute de oamnei s-au îmbulzit să ia un autograf de la noul preşedinte. Adevarul.ro vă prezintă în exclusivitate fragmente din acest volum.

Miercuri seara, coada cu lumea care-l aştepta pe noul preşedinte se întindea până la ieşirea din Romexpo. Peste 1000 de oameni s-au călcat pe picioare pentru a-l vedea pe Klaus Iohannis. Preşedintele încă nu ajunsese la 17.30, ora anunţată a lansării. 

La 17.46, noul preşedinte al României a fost întâmpinat cu aplauze şi urale, mulţimea scanându-i numele.

Directorul Curtea Veche, Grigore Arsene, şi jurnalistul Cristian Ţopescu au prezentat volumul la standul editurii.

Cristian Ţopescu i-a făcut cadou preşedintelui o minge de tenis „cu care să câştige şi următoarele meciuri“.

Ediţia a doua a cărţii va fi actualizată, a promis directorul editurii, cu descrierea perioadei în care Iohannis a devenit preşedinte.

Sunt extrem de plăcut surprins de numărul mare de vizitatori de la Gaudeamus. Eu intru des în librării, de obicei se văd bine cărţile şi mai puţin oamenii. Astăzi, aici, se văd bine oamenii, a spus Iohannis.

"Vorbesc despre copilăria mea, despre familia mea, despre soţia mea, Carmen, în acest volum", a subliniat preşedintele, care a spus că nu are pretenţii literare de la acest volum.

Preşedintele a acordat primul autograf unei fetiţe de 5 ani.

În cele peste 200 de pagini ale volumului, politicianul prezintă atât întâmplări din culise, cât şi momente mai puţin cunoscute din viaţa publică. Pentru prima dată, noul Preşedinte al României vorbeşte deschis, în cadrul unui volum autobiografic, despre copilărie, adolescenţa, sora, soţia sa, despre studenţia la Cluj sau despre cariera în învăţamânt.

„Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m-a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat mai bine de paisprezece ani. (...) A venit timpul ca valorile performanţei să fie puse în acţiune tocmai pentru ca aspiraţiile de atâta amar de timp să se transforme, în sfârşit, în realităţi palpabile: stabilitate economică, bunăstare şi certitudinea că ne-am înscris, pas cu pas, pe drumul care trebuie.” declară Klaus Iohannis.

Târgul de carte Gaudeamus se deschide miercuri, de la ora 12.00. Cel mai important salon de carte din România se va desfăşura până duminică la Pavilionul Central de la Romexpo Bucureşti.

FRAGMENTE 

Din Cuvântul-înainte

O viaţă se construieşte pas cu pas. La fel şi o carieră, o comunitate sau chiar o naţiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puţin nimic durabil şi statornic. În acelaşi timp, orice lucru ar face un om în viaţă poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Depinde cum foloseşte acel lucru. Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba mea este să fac, şi nu să vorbesc despre ceea ce am de gând să fac. Am fost convins că este cel mai bun lucru, dar viaţa mi-a pus în faţă situaţii care au contrazis ceea ce crezusem. Din ce în ce mai des mi-au ajuns la ureche reacţii care, oricât de oneste s-ar fi vrut, exprimau clar neîncredere şi suspiciune. „Dacă tace, înseamnă că are ceva de ascuns.“ Cine este, de fapt, Klaus Iohannis? De ce nu vorbeşte niciodată despre el? De ce atâta discreţie? Ce fel de om este, de unde vine şi ce vrea să facă?

Astfel de întrebări au devenit tot mai frecvente, pe măsură ce ajungeam din ce în ce mai cunoscut, pe măsură ce reuşeam să duc la bun sfârşit tot mai multe proiecte. Faptul că am refuzat întotdeauna să vorbesc despre viaţa mea personală şi să comentez, la orice oră, păreri despre unul sau despre altul a trecut drept dubios. Preferinţa mea pentru discuţii despre lucruri concrete, despre decizii sau despre strategii de acţiune a început, uşor-uşor, să fie privită cu suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu mefienţă. Aveam ceva de ascuns. Sau nu aveam, de fapt, o latură umană, o viaţă ca toţi ceilalţi.

Nimic mai neadevărat. Am o viaţă care poate părea banală, obişnuită. Excepţionalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am considerat că ţine de tot ceea ce reuşeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea. Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe, ar fi fost necesare. Dimpotrivă, am fost mereu convins că tot ceea ce contează şi primează este să duc la bun sfârşit nişte proiecte importante pentru comunitate. După părerea mea, acesta este modul în care un politician trebuie să se prezinte în faţa celorlalţi: printr-un plan bun de măsuri şi prin multă muncă pusă în slujba cetăţeanului. Numai că ceilalţi nu voiau să vadă doar profesionistul, ci şi omul. Voiau să se asigure că el, omul, există. Trebuia, aşadar, să fac ceva!

Cea mai potrivită formă a fost să scriu despre mine. Mi-am spus mereu că, dacă munceşti pentru o treabă, nu o uiţi. Să scriu despre viaţa mea, care, într-o mare măsură, se suprapune cu munca mea, m‑a făcut să înţeleg, încă o dată, că lucrurile chiar aşa stau. Este o constatare verificată nu numai în anii în care am fost primar. Este o concluzie pe care am tras-o după o viaţă în care am pus umărul la destul de multe lucruri. Este şi concluzia acestei cărţi.
 

Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m‑a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut-o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. 

Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le-am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat de mai bine de paisprezece ani.

Din Primii ani ca dascăl

coperta klaus iohannis

Mulţi dintre colegii şi prietenii mei au plecat din ţară în acele vremuri. Sora mea a plecat imediat după Revoluţie. Părinţii mei au plecat prin ’92–’93; pe atunci deja nu mai locuiam împreună, eu eram căsătorit din 1988, iar ei erau deja pensionari. Dacă ar fi decis să plece mai devreme, probabil că aş fi resimţit mult mai puternic despărţirea de ei, dar în acel moment am acceptat firesc decizia lor şi mi-am continuat propriile planuri. Personal, mi-am pus întrebarea dacă să plec sau nu în Germania cel puţin de două ori: în liceu, când foarte mulţi dintre colegii mei şi-au pus aceeaşi întrebare, când şi-au dorit să plece. Atunci răspunsul meu a fost că nu, nu vreau să plec. Pur şi simplu, nu am văzut nici un motiv pentru care să plec. A doua oară mi‑am pus întrebarea după Revoluţie, când majoritatea saşilor au şi plecat, nu doar că şi-au dorit. Chiar au plecat. N-am vrut nici atunci să plec. Decizia mea a fost, de fiecare dată, să rămân aici, chiar dacă părinţii şi sora mea plecaseră. Pentru mine, deciziile lor nu au fost argumente pentru a părăsi România. Şi părinţii, şi sora mea locuiesc acum în Würzburg.

Când am ştiut că voi candida la preşedinţie, i-am sunat pur şi simplu şi le-am dat vestea. Nu a fost o surpriză nemaipomenită, fiindcă ei urmăresc ştirile de aici, în special pe internet sau prin ziarele trimise de noi. Şi vorbim la telefon cel puţin o dată pe săptămână, aşa că au ştiut cam în ce direcţie merg lucrurile. Sfaturi legate de alegeri nu îmi dau; în rest, ca orice om normal, dacă primesc un sfat bun, îl urmez.

Din Ucenicia într-ale politicii — FDGR

Pentru formarea şi ascensiunea mea profesională, Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) a avut un rol esenţial, şi în perioada în care am fost simplu membru, şi în anii în care l-am condus, în calitate de preşedinte. Perioada petrecută în cadrul Forumului a însemnat prima ucenicie în ceea ce priveşte implicarea mea în problemele specific ale unei comunităţi, dar şi şansa de a intra în contact cu personalităţi puternice, atât din spaţiul românesc, cât şi din cel german, oameni care au avut forţa să-i imprime stării de lucruri un impuls transformator. În cadrul Forumului am contribuit pentru prima dată la realizarea unor schimbări în beneficiul unei comunităţi şi am observat pentru prima oară cum indivizi cu convingeri pe cât de ferme, pe atât de diferite, pot să ajungă la acord atunci când binele comunităţii o cere. Aşa stând lucrurile, nu pot să nu mă refer în aceste pagini la maniera foarte specifică de a lua decizii pe care am exersat-o în cadrul Forumului — un adevărat model de  neutralizare a propriilor convingeri doctrinare în situaţiile în care binele comun solicită consens —, după cum nu pot să las pe dinafară întâlnirile cu câteva dintre personalităţile marcante ale spaţiului politic german. Dialogul cu fiecare dintre ele a însemnat întotdeauna un moment constructiv pentru întreaga dinamică a relaţiilor dintre ţara noastră şi spaţiul de limbă germană. Fie că vorbim de Austria, Elveţia sau Germania, contactul cu reprezentanţi de seamă ai clasei politice sau cu specialişti în diferite domenii din aceste ţări a însemnat, pentru mine, tot atâtea ocazii fructuoase pentru schimbul de expertiză şi, nu de puţine ori, exerciţii de admiraţie. Asemenea întâlniri au fost, de fiecare dată, resorbite în scopurile generale de care mi-am legat activitatea în toţi aceşti ani: îmbogăţirea raporturilor dintre aceste modele de civilizaţie, atât de diferite, şi cel autohton, binele comunităţii de etnie germană din România şi buna funcţionare a dialogului dintre ţările de limbă germană şi ţara noastră. Niciuna dintre aceste misiuni şi niciuna dintre aceste oportunităţi nu ar fi existat dacă în anii ’90, imediat după Revoluţie, nu m-aş fi înscris în Forumul Democrat al Germanilor din România.

[…]

Am cunoscut-o, însă, personal pe doamna cancelar Angela Merkel, cu care am păstrat o bună relaţie. Am întâlnit-o prima oară la Berlin, în cadrul unei vizite oficiale de stat, în calitate de membru al delegaţiei. Nu am jucat un rol deosebit de important cu acea ocazie, fiindcă a fost o vizită oficială de stat. Mult mai importantă pentru mine şi pentru FDGR a fost vizita din 2010 a doamnei Cancelar în România, ocazie cu care domnia sa a avut o întrevedere cu reprezentanţii minorităţii germane, într-o delegaţie destul de mare, la reşedinţa ambasadorului Germaniei. Doamna Angela Merkel s-a arătat foarte interesată de problemele minorităţii germane şi, totodată, cunoştea foarte multe detalii despre istoria noastră, despre problemele noastre. Acestea au fost chestiunile importante care s-au dezbătut atunci. Întâlnirea a ajuns să dureze foarte mult, având în vedere acest tip de vizită. În cadrul discuţiilor, un accent aparte s-a pus pe restaurarea bisericilor fortificate; cred că a fost un semnal foarte bun şi pentru noi, şi pentru Guvernul României că există acest interes din partea doamnei Cancelar, care este un politician extrem de puternic şi de bine informat, un om foarte pragmatic, cu o foarte bună capacitate de analiză şi de identificare a temelor sensibile, o persoană cu foarte multă energie. Nu este absolute nicio surpriză că a ajuns unul dintre cei mai puternici politicieni din lume. Cu siguranţă că ar fi un avantaj pentru România să cultive relaţia cu un om politic de o asemenea anvergură.

Din Primii paşi către proiecte de proporţii. Investiţia în Sibiu

Îmi amintesc despre primul proiect legat de Sibiu care mi-a adus satisfacţii, în primul mandat, că nu era nici pe departe ceva sofisticat sau teribil de complex. În mod curios, a fost un proiect destul de banal, legat de curăţenia în oraş. În anul 2000, când m-au întrebat oamenii de ce vreau să candidez pentru Primăria Municipiului Sibiu, am spus că sunt sibian din naştere, că am ales să stau în Sibiu şi că îmi pasă cum arată oraşul meu. Iar oraşul meu era pe cale să devină un mare sat prăfuit, lucru care şi mie, şi multor sibieni ne displăcea profund. O mare problemă a Sibiului era mizeria, aspectul dezordonat, aşa că imediat după ce am fost ales, curăţenia a fost unul dintre primele proiecte pe care le-am abordat. Am făcut în aşa fel încât oraşul să fie curat şi să arate ordonat, lucru care le-a atras imediat atenţia sibienilor; chiar dacă a fost un proiect simplu, aproape banal, a adus rapid rezultate foarte bune.

Cu toate aceste reuşite, mai mici sau mai mari, tot am fost întrebat, după ce am câştigat alegerile, dacă primăria mi-a „rotunjit veniturile“. Răspunsul meu a rămas acelaşi, timp de 14 ani de când ocup acelaşi birou, în Sibiu: sunt un om onest, care nu a făcut niciodată afaceri pe spatele primăriei, nu am folosit niciodată primăria ca pe un bun personal. Există, desigur, varianta de a te îmbogăţi ilegal din munca de primărie, însă numai dacă renunţi la scrupule. Există varianta de a folosi informaţia care este secret de serviciu pentru a dezvolta o afacere  proprie. Există şi practica şpăgilor pentru nişte servicii care, în realitate, trebuie făcute în mod gratuit, ca atunci când cetăţenii solicit o autorizaţie de construcţie. Administraţia poate alege să folosească birocraţia ca pe o barieră impenetrabilă, dar în acest caz investitorii se vor ţine departe de localitatea respectivă. Însă aceeaşi administraţie poate să hotărască să vină în sprijinul investitorilor, să-i ajute să-şi elaboreze documentaţia, să le spună exact ce trebuie făcut şi cum trebuie făcut şi să prelucreze aceste solicitări foarte repede. Este varianta pe care o aplicăm noi în Sibiu. Când vin investitori, le spunem exact ce trebuie făcut şi le eliberăm autorizaţia în două, trei zile. Fără să-i obligăm să treacă prin niciun fel de calvar, fără să cerem şpăgi. Aşa am reuşit să transform Primăria Sibiului. Explicaţia este, până la urmă, destul de simplă: modelul persoanei care conduce o instituţie este preluat destul de repede de către subaltern. Nu este nimic sofisticat la mijloc.

Mai dificil este să înfrunţi presiunile politice, venite din toate părţile,  şi să le faci faţă. Am simţit această tensiune de foarte multe ori. Un exemplu ar fi toate problemele de tip retrocedare, fie că a fost vorba de retrocedări de terenuri agricole către ţăranii saşi, de retrocedări de imobile către persoane fizice sau de retrocedări de imobile care le‑au aparţinut bisericilor. Astfel de probleme trebuie discutate până la nivelul cel mai înalt, aşa că ajungem automat în sfera politicii. Fiecare politician vrea să-şi impună punctul de vedere, propria optică. Şi atunci apar presiuni. Din toate părţile. Fiecare încearcă să creeze o presiune în sensul rezolvării problemei propriului grup. Sau a propriului interes. Faptul că am rămas acolo unde am rămas dovedeşte că le‑am făcut faţă tuturor presiunilor, fără să încalc legea, fără să comit vreun abuz şi, totodată, fără să întreţin o atmosferă ostilă. Mereu am spus că am tendinţa să rezolv problemele, nu să le încurc, şi, de fiecare dată când m-am dus undeva, m-am dus ca să fac treabă, nu ca s-o stric. Nu mi-a plăcut să promit lucruri decât atunci când am ştiut că le pot pune în practică, iar a fi primarul Sibiului mi‑a adus o mare bucurie: că îmi pot schimba efectiv oraşul. Faptul că am rămas primar timp de 14 ani, într-un oraş cu un simţ civic ridicat, cum este Sibiul, înseamnă că am dus la capăt, cu bine, proiecte importante pentru comunitate. Că am făcut treabă bună, cum se spune.

Din  Alai de sărbătoare: Sibiul festiv

Prin natura lucrurilor, fiind unul dintre actorii principali din viaţa comunităţii, am întâlnit şi demnitari, şi oameni de cultură, şi artişti, şi monarhi, chiar şi cântăreţi pop. Dintre ultimii, îmi aduc aminte de Julio Iglesias, pe care îl pomenesc şi pentru că m-a amuzat foarte tare o predicţie de-a lui despre viitorul meu politic, dar şi pentru că am avut o întâlnire foarte plăcută, după un concert susţinut în Sibiu, în vara lui 2007. Tot atunci a făcut o vizită şi la Primărie, am stat din nou de vorbă, am râs mult, ne-am fotografiat şi i-am oferit o medalie aniversară cu Sibiul, cum au primit toţi oaspeţii de vază din acel an.

A fost un concert foarte aşteptat de sibieni, iar Piaţa Mare a fost arhiplină. Îmi aduc aminte că se spunea că s-au vândut 10 000 de bilete  pentru acea seară. El cântă foarte încet, iar orchestra nu a cântat live. Însă oamenii care au venit la concert au respectat maniera în care a ales să cânte. Era aşa o linişte în Piaţa Mare, încât, dacă scăpai o monedă din mână, puteai s-o auzi căzând. Am stat la concert, bineînţeles, ca la toate concertele organizate în Sibiu, şi, după ce s-a terminat, ne‑am dus la un restaurant cu artistul şi am purtat discuţii foarte interesante. Este un om deschis; îmi aduc aminte că am stat vreo două sau trei ore la poveşti. M-a întrebat cum este să fii primar, cum au loc alegerile. Nu cunoştea pe nimeni, nici din Sibiu, nici din România. După vreo oră mi-a spus: „Dumneavoastră o să fiţi preşedintele României! Am cunoscut sute de politicieni la viaţa mea. Ştiu cum arată un viitor preşedinte.“ N-am mai primit, între timp, astfel de profeţii!

(„Pas cu pas”, de Klaus Iohannis, Editura Curtea Veche Publishing)

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite