FILMELE DIN ORAS

Lasati cainii sa doarma Am fost si a doua oara la Dogville. Intre timp, am avut prilejul sa-l vad pe Lars von Trier la lucru, in documentarele al caror subiect era chinuitoarea - pentru actori -

Lasati cainii sa doarma
Am fost si a doua oara la Dogville. Intre timp, am avut prilejul sa-l vad pe Lars von Trier la lucru, in documentarele al caror subiect era chinuitoarea - pentru actori - nastere a filmului: cand toti erau, daca nu la capatul puterilor, in cel mai bun caz exasperati, "tiranul" dansa pe platou si se lauda cu buna lui dispozitie. Avea, nu incape indoiala, sentimentul unei lovituri ce-si va atinge tinta. "Ce sa raspund celor care sustin ca asta nu este cinema - se intreba el. Le spun ca s-ar putea sa aiba dreptate, dar, in mod sigur, nu este nici anti-cinema. La inceputul carierei mele am facut filme foarte cinematografice. Problema este ca astazi totul a devenit atat de usor. Tot ceea ce trebuie sa faci, ca sa fii cinematografic, este sa-ti cumperi un computer. Poti, atunci, sa ai si armate care escaladeaza muntii, si dragoni. Doar apesi pe un buton". Lars von Trier a tinut sa demonstreze chiar mai mult decat atat, si anume: cinematograful poate lepada, la o adica, pana si mantia atat de protectoare a realismului, poate evada din confortul instrumentarului sau clasic, pentru a semna un pact - perfid, ne vom convinge, - cu teatrul, silit, apoi, sa asiste la operatiunea prin care filmul isi taie carare chiar prin spatiul sau. Pe o imensa scena sunt desenate, "ca la teatru", un tufis, un caine, un sotron, o strada. Ca la teatru sau ca in jocurile copiilor? Ar putea fi o intrebare. Restul este "real": copacul, pianul, patul, clopotul. Ca si cum toate aceste semne ar fi, deja, prea multe, autorul isi obliga personajele - si, nu mai putin, spectatorii - sa-si inchipuie restul. O usa nevazuta "se deschide" apasand pe o clanta imaginara. Aici vom vedea si vom auzi "trista poveste a orasului Dogville, in noua capitole si un prolog", ne anunta o voce din afara, cineastul nerefuzandu-si nici "placerea textului", a spunerii, dar nici artificiul comentatorului-caraus al dramaturgiei. O tanara femeie, imbracata precum vaporoasele eroine din saloanele studiourilor Warner din anii '40, nimereste in amintita comunitate, dupa tentativa de a fugi din calea unor gangsteri. Oamenii se invoiesc sa o primeasca pe "frumoasa cu maini de alabastru", cum murmura povestitorul, ametindu-ne, o clipa, cu iluzia unui basm. Si, asemenea incercarilor din povesti, fata va trebui sa-si dovedeasca vrednicia pana cand "mainile ei de alabastru vor deveni ca ale celorlalte femei". Corvezile se vor inmulti, umilinta, chinurile, batjocura, intoleranta vor anula, in trepte, orice urma de umanitate, suntem la doi pasi de "Breaking the Waves". Parelnica parabola despre gratie, acceptare este spulberata si, nu mai putin, ideile de esenta crestina despre sacrificiu, recunostinta, iertare. Ceea ce a inceput ca un basm cand susurat la ureche, cand desenat, se incheie cu razbunare si lichidare fara mila. S-ar putea ca totul sa fi fost doar visul unui scriitor care "isi vede" cartea. Numai ca, patrupedul desenat se trezeste, ca dupa un somn lung, prinde viata, se transforma intr-un dulau in carne si oase si, o data cu el, toate personajele ucise de suava faptura, acum inger exterminator, "se muta" in cea mai densa realitate, le vedem incremenite de spaima, le citim in ochi teroarea fiintelor intalnite in documentarele despre razboi, despre ororile traversate de omenire. Poate ca nu scriitorul a visat, ci chiar cainele. Am face mai bine sa ne amintim de Camoens, sa-i adaptam, putin, sfatul, si sa lasam cainii sa doarma.