Drapelul României, un simbol vechi de aproape două secole. De câte ori a fost schimbat
0Deși a suferit diverse modificări, tricolorul României păstrează aceleași culori încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Sărbătorită pe 26 iunie, Ziua Drapelului Național a fost proclamată în urmă cu 26 de ani prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Alegerea datei nu a fost una întâmplătoare, ci un omagiu adus Revoluției de la 1848, an în care Guvernul provizoriu al Țării Românești stabilea, prin Decretul nr. 1 din 14/26 iunie, că steagul național are trei culori – roșu, galben și albastru, iar pe flamuri trebuie să aibă înscrisă deviza „Libertate, Dreptate, Frăție“.
Atunci se atribuia pentru prima dată o semnificație culorilor, astfel că roșul simboliza frăția, galbenul semnifica bogăția ogoarelor, iar albastrul reprezenta libertatea. Însă, așezarea culorilor era pe orizontală, nu pe verticală, așa cum este în prezent. La aproape 180 de ani distanță, drapelul țării păstrează în continuare aceleași culori, însă într-o altă ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu.
Ciucurele tricolor al lui Tudor Vladimirescu
Folosirea celor trei culori – roșu, galben și albastru – ca simbol al unității de neam datează de fapt încă din timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Proclamația rostită de revoluționar pe 23 ianuarie 1821, la Padeș, s-a făcut sub un steag ce avea un ciucure în trei culori. Astfel că unii istorici consideră că aceasta reprezintă prima dovadă a tricolorului românesc. Câteva decenii mai târziu, steagul acestei revoluții avea să intre în patrimoniul național printr-un eveniment festiv în cadrul căruia a fost înmânat autorităților militare şi civile ale orașului Craiova. Înmânarea a fost făcută de către Ion Cacaleţeanu, fost căpitan în oștirea revoluționară de la 1821, familia acestuia fiind una dintre cele care păstrau stindardul ce data de la 1821. Steagul fusese lucrat de către monahul David, la Mănăstirea Antim din București, la indicațiile lui Tudor Vladimirescu și ale episcopului Ilarion al Argeșului, mentor al revoluționarului.
„Pânza de formă dreptunghiulară este formată din fețe de mătase gălbuie, din care nu se mai păstrează decât unele părți, pe care se văd urmele picturii, distrusă în cea mai mare parte, și din căptușeala de mătase albastră, mai bine conservată; totul este introdus în tul dublu. Pictura, acum foarte deteriorată, reprezenta inițial Sf. Treime, având în dextro pe Sf. Teodor Tiron, patronul Slugerului T. Vladimirescu, iar în senestra pe Sf. Gheorghe, considerat aducător de biruință; sub Sf. Treime, în interiorul unei ghirlande de frunze de dafini, era redată o acvilă neagră, conturată, cruciată, cu sborul jos – întruchipând stema Țării Românești – sub care figura datarea «1821 Ghenarie», scrisă cu litere chirilice, ca și versurile ce încadrau stema“, este descrierea steagului publicată pe site-ul oficial al Institutului Național al Patrimoniului.
Începuturile Drapelului Național
Istoria Drapelul Național începe cu peste un deceniu înainte de Revoluția de la 1848. În fapt, cel care inițiază folosirea acestui simbol (însă nu drept steag național la acel moment) este domnul Țării Românești Alexandru Ghica Vodă. Acesta îi solicită sultanului Mahmud al II-lea să îi aprobe arborarea steagului de către armată, miliții pământene sau navele de luptă. Astfel că, în urma pronunțării hatișerifului (decretului emis de sultan), este aprobat steagul ce avea benzile egale dispuse pe orizontală, ordinea culorilor fiind de sus în jos: roșu, galben, albastru. De asemenea, în centrul steagului, în cea mai mare parte pe culoarea galben, se afla o acvilă cruciată, încoronată, ce avea în gheare un buzdugan și o spadă, fiind înconjurată de o cunună ovală din frunze de stejar şi laur, iar în colţuri erau pictate acvile.
Mai târziu, odată cu izbucnirea Revoluției de la 1848, revoluționarii români vor arbora cu mândrie drapelul cu dispunerea culorilor pe verticală începând cu albastră la hampă. Primii care utilizează drapelul ca simbol național sunt revoluționarii aflați la Paris, pe 24 februarie 1848. Ulterior, steagul avea să apară și în Moldova, pe 27 martie, la Hotelul Petersburg din Iași, la Adunarea Constituantă prezidată de Vasile Alecsandri.
De asemenea, tricolorul a fost arborat și la Adunarea de la Blaj din perioada 3/15 mai – 5/17 mai 1848 – unde drapelele au benzile dispuse pe orizontală, însă culoarea din mijloc era alb. Ulterior, albul a fost înlocuit cu galben pentru a evidenția dorința de unitate a românilor transilvăneni și drapelul a fost purtat de Ioan Cavaler de Pușcariu, denumit „Stegarul Național“, la Adunarea Națională din 3/15 mai. „Eu, care purtam steagul cel mare al națiunii, m-am suit cu el pe catedră (tribună) de unde se țineau cuvântările, de aici, Bărnuțiu cetind jurământul național, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite și mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni. Acest steag național – pe cari erau scrise cu litere de aur cuvintele «Libertate, Egalitate și Frățietate» – a fost pregătit încă din Sibiu, într-o conferință națională în care s-au luat culorile: albastru, alb și roșu, culori ce predomină la portul românesc“, notează Ioan Cavaler de Pușcariu în „Notițe despre întâmplări contemporane“ (1913).
Consfințirea drapelului revoluționar pașoptist
Odată cu fuga domnului Gheorghe Bibescu al Țării Românești, noul Guvern provizoriu consideră o necesitate absolută adoptarea unui steag național ca simbol al identității și unității naționale. Prin decretul emis la 14/26 iunie 1848 se instituia Steagul Național cu trei culori dispuse egal, roșu fiind prima culoare de sus în jos. În următoarea zi are loc sfințirea drapelului în cadrul unei mari adunări ce are loc pe Câmpia Filaret (Câmpia Libertății). Însă abia în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul devine oficial drapel național, prin decretul dat la 1861. „Steagul este România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri, îmbelșugat cu sudoarea țăranului și a muncitorului român. Este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și copiii noștri. Steagul este simbolul devotamentului, credinței, ordinii și disciplinei pe care o reprezintă oastea. Steagul este întotdeauna trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul național reprezintă toate victoriile și toate virtuțile militare care se cuprind în cele două cuvinte dăltuite pe vulturii romani: onoare și patrie“, susținea domnitorul, potrivit Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. Inițial, până în 1862, culoarea albastru era plasată sus, iar ulterior dispunerea culorilor a fost schimbată, roșu fiind în partea superioară.
Dispunerea culorilor pe verticală a venit odată cu instaurarea principelui Carol I la conducerea Principatelor Române, albastru fiind la hampă. Chiar regulile vexicologice de la acea vreme pentru steaguri tricolore stipulau ca cea mai închisă culoare să se afle lângă hampă. În fapt, Adunarea Deputaților a stabilit în ședința din 26 martie 1867 dispunerea culorilor, precum și faptul că stema țării urma să fie pusă în centru doar pe drapelele armatei și cele princiare, dar nu și pe cele civile.
Ulterior, de-a lungul timpului, drapelele au fost decorate în funcție de ce suveran conducea România, iar cele ale unităților militare, și în funcție de acțiunile sau reușitele militare. Odată cu instaurarea regimului comunist, stema țării a fost înlocuită cu una ce conținea elemente sovietice socialiste, suferind mici modificări de-a lungul celor peste 50 de ani de comunism. Abia cu ocazia Revoluției din 1989, stema Republicii Socialiste România avea să fie îndepărtată de pe tricolor ca simbol al eliberării de sub regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu. Câteva zile mai târziu, pe 27 decembrie, Decretul-Lege nr. 2 stipula faptul că „drapelul țării este tricolorul tradițional al României, având culorile așezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu“.
Se încarcă comentariile...
