Dezbatere Historia, despre 23 august 1944: Cum se împart vina şi meritele? Regele împotriva Mareşalului
0
Dezbaterea Historia de vineri a avut în prim plan desfăşurarea evenimentelor de la 23 August 1944. Asupra lor a planează încă multe teorii şi întrebări. Era necesară această întoarcere a armelor? Cine e vinovat de ceea ce a urmat? Este Mareşalul o victimă a evenimentelor sau îşi merita soarta? Care era situaţia României înainte de acest act?
La toate aceste întrebări au căutat un răspuns istoricul militar Manuel Stănescu şi Lucian Dobrovicescu, colaborator Historia, într-o discuţie moderată de Ciprian Plăiaşu, editor coordonator Historia.
23 august 1944, răzbunarea timpului pierdut
Bătălia de la Târgu Frumos din primăvara anului 1944, ce a stopat temporar invadarea României de către trupele Armatei Roşii, a dat posibilitatea autorităţilor de la Bucureşti să caute o soluţie pentru a încheia un armistiţiu cu Naţiunile Unite. Falsa acalmie de pe frontul din România nu putea păcăli însă pe nimeni, cu atât mai puţin pe Mareşalul Ion Antonescu, care era perfect conştient că în vară urma o ofensivă de proporţii asupra ţării. De ce nu a profitat Ion Antonescu de lunile de răgaz pentru a încheia negocierile cu Aliaţii?
Explicaţiile sunt multe şi în mare parte au fost oferite chiar de acesta, într-un jurnal scris în seiful unde a fost ţinut în arest la Palatul Regal. Două dintre ele frapează însă prin argumentele oferite. Era bine cunoscut faptul că România nu avea niciun fel de tratat de alianţă cu Germania –totuşi, Ion Antonescu aştepta o „dezlegare” de la Berlin pentru a încheia un armistiţiu cu Aliaţii. Onoarea militară a Mareşalului de a se despărţi amiabil de Germania intra însă în profundă contradicţie cu o problemă politică de „viaţă şi de moarte” a poporului român. Cum îşi putea imagina Ion Antonescu că Hitler va renunţa de bunăvoie la resursele de petrol din România rămâne o altă enigmă.
De acord în cele din urmă să semneze un acord cu Aliaţii, Ion Antonescu a ridicat şi o altă problemă morală. Nu voia nici el să îşi asume „în faţa istoriei”, şi nu numai, pierderea teritoriilor româneşti revendicate de URSS. Prin urmare, a cerut liderilor principalelor partide politice din opoziţie, Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu, să îşi exprime în scris acordul privind încheierea armistiţiului. Cererea venea în contradicţie flagrantă cu desele poziţii publice exprimate de Iuliu Maniu prin care îi solicita „Conducătorului statului” să încheie pacea: „Antonescu a băgat ţara în război, Antonescu să o scoată”.
23 august 1944, ora 9:45. Şeful de stat major al Armatei 4, generalul Dragomir, aflat pe front, încearcă să îl contacteze pe Mareşalul Antonescu pentru a i se permite retragerea forţelor pe care le conducea pe aliniamentul de fortificaţii Focşani – Nămoalasa – Galaţi. Frontul din Moldova fusese rupt, iar trupele române se aflau într-o situaţie dramatică. Neputând să îl contacteze pe Antonescu, Dragomir îl sună direct pe generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare regale şi un om cheie al zilelor ce vor urma, explicându-i grava situaţie de pe front. Acesta reprezintă momentul în care Regele Mihai decide să acţioneze cât mai rapid pentru încheierea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. Ceea ce a urmat reprezintă astăzi unul dintre cele mai dezbătute momente din istoria naţională. În urma refuzului Mareşalului Ion Antonescu de a încheia rapid un armistiţiu, acesta este arestat. Puţine ore mai târziu, Regele Mihai anunţă încheierea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, nerecunoscut însă de către sovietici.
„Vina” Regelui
După 45 de ani de comunism şi 25 de ani de democraţie, o parte dintre români identifică data de 23 august 1944 drept momentul de „intrare a ruşilor în România şi începutul dominaţiei comuniste”, Mareşalul fiind prezentat ca victimă a Regelui. Este idealizată şi soluţia prezentată de Mareşal de a rezista pe linia fortificată Focşani – Nămoalasa– Galaţi. Propaganda comunistă îşi are rolul ei în construirea acestei imagini a zilei de 23 august în mentalul colectiv. Toate clişeele de mai sus sunt însă desfiinţate de simpla punere a zilei de 23 august 1944 în contextul istoric al celui de-Al Doilea Război Mondial. Dictatura comunistă nu îşi are cauza în actul de la 23 august, ci în întreaga evoluţie a celei de-a doua conflagraţii mondiale.
În ziua de 23 august, trupele române, cele care scăpaseră din încercuire, se retrăgeau în degringoladă urmărite de tancurile sovietice. Teza rezistenţei pe linia fortificată nu se susţine cu niciun argument al situaţiei miliare de pe front. Moralul sodaţilor era distrus, lipsea echipamentul, iar sovieticii dispuneau de o forţă extraordinară de înaintare. Ce ar fi însemnat transformarea României într-un teatru de război? E drept, actul de la 23 august nu a salvat România de la instaurarea comunismului, dar a salvat România de la pierderi inutile de vieţi omeneşti şi enorme distrugeri materiale. Disputele politice în care a fost implicat Regele Mihai, cu voia, dar mai mult fără voia sa, după căderea comunismului au denaturat cercetarea istorică a actului de la 23 august. Mulţi istorici, şi nu numai, nu au mai reuşit să abordeze obiectiv acest eveniment, (şi) ca urmare a ingerinţei politicii asupra istoriei. Aspectul pozitiv în cercetarea actului de la 23 august este oferit de stabilirea cu exactitate a rolului comuniştilor în arestarea Mareşalului Ion Antonescu, distrugându-se 45 de ani de propagandă comunistă. Astăzi, istoricii sunt aproape unanim de acord că aportul comuniştilor la evenimentul de acum 70 de ani a fost nesemnificativ, rolul principal jucându-l Regele Mihai. Rămâne o singură întrebare: cât mai trebuie să treacă pentru ca istoricii să abordeze obiectiv, fără patimă, evenimentele petrecute la 23 august 1944?
Cele mai importante declaraţii ale istoricului Manuel Stănescu şi ale lui Lucian Dobrovicescu, colaborator „Historia”:
Istoricul Manuel Stănescu: „În vara lui 1944 marea problemă al generalului Antonescu era că nu ştia cum să facă să scoată ţara din război. Alianţa cu Germania nu mai ducea nicăieri, din perspectiva noastră”.
Lucian Dobrovicescu: „Cred că în sufletul lui Antonescu era ceva de genul ciobanului din Mioriţa. Cred că a fost foarte fericit când a fost arestat pentru că s-a lăsat sacrificat. Regele Mihai a avut curajul să ceară să fie urmat. Şi nu au fost decât vreo patru dezertori, restul a rămas alături de Rege“.
„Armata Roşie încercaseră să cucerească România, dar trupelor ruse au fost oprite pe frontul Iaşi-Târgu Frumos. Şi să nu uităm că puţini credeau că Germania va pierde războiul la început. Cred că cel mai bine ar fi să ne punem în pielea oamenilor de atunci“, adaugă Manuel Stănescu.
„23 August reprezintă mintea de pe urmă a românului. Este o zi frumoasă a României. În acea zi chiar am fost grozavi“, a spus Lucian Dobrovicescu (foto dreapta).
„Am rezerve în privinţa acestei sărbători. Regele a anunţat că a semnat un armistiţiu cu Naţiunile Unite. Trebuie să îi primim pe ruşi cu încredere, dar fără servilism. Ori documentul nu era semnat. Iar în Moldova, trupele noastre erau cu ruşii în faţă şi nemţii în spate. Ruşii ne-au dezarmat ca şi când am fi capitulat. Am căzut în captivitatea noului aliat din punctul nostru de vedere. Ruşii ne-au considerat aliaţi abia din 12 septembrie“, explică istoricul militar Manuel Stănescu.
„Nemţii au făcut o greşeală. Pe 24 august au început bombardamentele asupra Bucureştiului. Asta i-a convins pe români că au făcut alegerea cea bună. Dacă nu ne bombardau, cred că ne-am fi despărţit în alte condiţii“, consideră Lucian Dobrovicescu.
Ar fi putut România să reziste pe linia Siretului?
„E greu de crezut că se putea rezista în faţa ruşilor. Ruşii înaintau într-un ritm îngrozitor. Nu se mai putea face nimic”, afirmă istoricul Manuel Stănescu (foto dreapta). „Când a aflat de schimbarea românilor, primele cuvinte ale lui Hitler au fost: „I-am spus lui Antonescu că asta se va întâmpla. Antonescu însă îl asigura pe Hitler că deţine toată puterea în Bucureşti“.
„Antonescu a fost închis într-un seif, de unde Antonescu striga că a doua zi îi va spânzura pe toţi.
Antonescu şi-a asumat faptele, a fost condamnat la moarte şi executat. În 1941, oricine ar fi făcut la fel, s-ar fi aliat cu Germania. Ei conduceau Europa, erau foarte puternici. Antonescu ar fi vrut să recupereze Basarabia, dar şi Ardealul. Cele două probleme erau ridicate de fiecare dată în discuţiile cu Hitler.
Este foarte greu de imaginat acele vremuri. State mai mari au fost măturate efectiv, cum e cazul Poloniei“, a mai spus Manuel Stănescu.
Plăieşu: Cum credeţi că ar trebui să ne raportăm la ziua aceasta de 23 August?
„Relaxat. Fără probleme de politică, fără antagonisme. Trebuie să avem o atitudine de înţelepciune“, a spus istoricul militar Manuel Stănescu.
„Dacă spui adevărul, dacă ai această posibilitate, te poţi simţi liniştit. Trebuie să privim lucrurile de atunci fără patimă. Antonescu, ca militar, a fost extraordinar în Primul Război Mondial“, consideră Lucian Dobrovicescu.
Se încarcă comentariile...
