Despre moarte, cu calm

Scriind despre dispariţie grav, dar nu teatral, religios, dar nu evlavios, poetul Robert Şerban a câştigat marele pariu cu volumul „Moartea parafină“. La câteva luni de la lansare, primul tiraj al celui de-al patrulea volum de poezie al scriitorului timişorean Robert Şerban (n. 1970) este deja epuizat.

Poemul se cheamă „În căutarea banilor": „pornim în căutarea banilor/ cu frunţile încreţite/ de parcă de la o tâmplă la alta câte-un ghem de rafie / stă să se deşire/ mergem hotărâţi/ trupurile-s curbate-nainte/ şi nu întoarcem privirile nici măcar cînd femeile/ de pe partea cealaltă/ seamănă cu perechile noastre// primele picături de sudoare/ ne răsar la marginea oraşului/ ca nişte eczeme ce călătoresc/ de la sprâncene în jos/ spre buricul pământului// să mergem mai încet/ spune câte unul/ iar mânecile cămăşilor ne strâng de pe feţe/ o parte din ce-au muncit până acum trupurile/ suntem în căutarea banilor/ drumurile s-au împuţinat/ dar al nostru duce numai în sus// vorbele ne sunt puţine/ ca nişte comenzi din spatele frontului/ căci un război are de purtat fiecare// nu ne iubim/ însă celui care rămâne în urmă/ i se strecoară sub tălpi/ umbrele alungite ale celorlalţi/ şi-l trag după ele-nainte// în căutarea banilor/ ne amintim de copilărie/ când ne-mpingeam pe sub roţile dricurilor ca să culegem monezile mici/ cu care rudele/ plăteau răposaţilor / fiecare pornire."

Afinii morţii

Simplitatea eficace, maximum de efect şi de sens cu minimum de mijloace, poemul „ascuţit" până la cuvintele esenţiale este, de altfel, idealul poetului, formulat în chiar primul text al cărţii: „scot din poem/ versuri întregi/ şi/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac/ vârf" („Pregătirea"). Fără versuri lungite, fără cuvinte inutile, fără tropi şi emfaze lirice, poezia lui Robert Şerban se conturează, aparent, din nimic şi spune multe cu aerul, uneori, al lipsei oricărei intenţii. E nevoie de inteligenţă şi de o mare capacitate de reducere la firesc, de intuiţie a decupării din biografie şi din cotidian a acelor gesturi, detalii, momente care pot deveni sugestii, aluzii sau aproximări ale, în fond, metafizicului vieţii şi al morţii. Printre secvenţe de amintiri, senzaţii, flashback-uri şi evocări din trecut şi scene, replici şi gânduri din viaţa de zi cu zi - fiecare poem este, de fapt, o naraţiune eliptică -, poezia este deopotrivă un gest recuperator şi un fel de reacţie la diverse stări, unele vagi, altele liminale (nedumerire, teamă, deznădejde, înduioşare), dar toate legate de ideea morţii.

„Sunt la jumătatea vieţii" spune poetul într-un vers, astfel că trecerea în jumătatea întunecată a existenţei, cea tot mai apropiată de o moarte nu atât presimţită, cât prevăzută, se cere însoţită de o schimbare de ton interior. Poemul „Incognito" imaginează o deghizare, o repetiţie, o mimare a posturii finale, astfel că poezia devine o formă de tatonare şi acomodare, din timp, cu propriul sfârşit. Or, înţelegerea propriei dispariţii începe, mai întâi, cu percepţia morţilor celorlalţi, ale celor bătrâni din familie, ale prietenilor.

Poemele evocă multe figuri dispărute dintre strămoşii sau apropiaţii poetului (din acest punct de vedere, volumul enumeră o mică armată personală de teracotă), iar gestul, mai întâi misterios, apoi speriat şi umil, al facerii crucii este recurent: o formă de supunere, speranţă şi/sau înduplecare a milei divine. Odată cu această acută percepţie a fragilităţii celorlalţi vine şi revelaţia că, de fapt, suntem cu toţii, în mod implacabil, afinii morţii. Aceasta fiind, de altfel, o posibilă semnificaţie a titlului, cealaltă referindu-se la proprietatea parafinică a morţii care întreţine arderea, alunecarea continuă, dar, fatalmente, finită a vieţii. O imagine expresivă a poeziei acestei captivităţi mistuitoare fiind cea a versurilor poetului-păianjen „care a prins o insectă uriaşă/ ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze [ea pe el - n.m.]/ şi înnebunit de frică/ ţese întruna întruna întruna/ pînă când se topeşte/ în aţele ce se întind - o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire" („O dorinţă").
Grav, dar câtuşi de puţin teatral, nostalgic şi cumva elegiac, însă deloc sentimental, religios fără a fi evlavios, Robert Şerban scrie despre moarte cu o calmă nelinişte. Aici este marele pariu (câştigat) al cărţii.

Info


„Moartea parafină", Robert Şerban,

Editura Cartea Românească, 2010.