De ce scrie un scriitor

Un roman care problematizează literatura, deghizat într-un monolog de seară al unui scriitor celebru, invitat la o lectură în Tel Aviv. În „Rime despre viaţă şi moarte”, Amos Oz ne transportă în mintea scriitorului şi în culisele muncii lui.

Se întreabă personajul scriitor din acest roman-monolog: „De ce scrii? Ce oferă scrierile tale, dacă într-adevăr oferă ceva, societăţii, ţării, şi cu ce contribuie la edificarea unui sistem de valori incontestabile? Pe cine doreşti să influenţezi? Sau poate scrii numai pentru glorie? Sau pentru bani? Când era doar un băieţandru de şaisprezece ani, scriitorul nostru îşi petrecea nopţile stând singur într-o magazie abandonată şi acoperind pagini întregi cu povestiri lipsite de noimă.

Scria în acelaşi fel în care visa şi se masturba: într-un vârtej de entuziasm şi disperare şi dezgust şi tristeţe. Şi dovedea o neobosită curiozitate în încercarea de a înţelege de ce anume îşi fac oamenii rău unii altora şi lor înşişi deopotrivă, fără voia lor. Încă îşi doreşte să înţeleagă, însă odată cu trecerea anilor a acumulat o anume repulsie faţă de contactul cu străinii: chiar şi cea mai uşoară atingere întâmplătoare îi provoacă fiori...

Poate că asta ar fi o soluţie: să-i descrie asemenea unui fotograf de portrete sepia, un fotograf al reuniunilor de familie. Care aleargă printre personaje, stă la taclale cu toată lumea, se împrieteneşte, glumeşte, îi roagă în cele din urmă să-şi ocupe locurile dinainte stabilite, îi distribuie pe toţi în semicerc, pe cei înalţi în picioare, jos pe cei scunzi, femeile şi copiii, micşorând spaţiile dintre ei, apropiind capete, trecând de două, trei ori printre rânduri, aranjând pe ici pe colo, cu o mişcare uşoară, câte un guler, câte o manşetă, câte o cută, funda unei codiţe şi retrăgându-se îndărătul aparatului cocoţat pe trepied, îşi adânceşte capul în cutia întunecată, apoi, cu un ochi închis, numără cu voce tare până la trei, acţionând în cele din urmă declanşatorul şi transformându-i pe toţi în fantome..."

Întrebări ca răspunsuri

Micul roman al lui Amos Oz este, de fapt, monologul de o seară al unui scriitor celebru invitat la o lectură într-o casă de cultură din Tel Aviv. Retras cu totul în gândurile sale, scriitorul absentează (din plictiseală, dar şi dintr-un impuls de autoevaluare) din corpul său aşa-zis mediatic. Îşi joacă rolul public bine ştiut: ascultă neutru laudele celorlalţi, urmăreşte lectura unei actriţe din romanul său, răspunde spiritual, dar mecanic, la întrebările cititorilor săi, mimează implicarea, plăcerea şi recunoştinţa. Altfel spus, e politicos din necesităţi comerciale.

În tot acest timp însă, se gândeşte la toate întrebările care i se pun, legitime sau banale, despre arta scrisului, despre motivaţiile, semnificaţiile operei etc., astfel că, în paralel cu meta-monologul său, scriitorul începe să improvizeze, să simuleze actul creaţiei imaginându-şi poveştile de viaţă, secretele şi dramele oamenilor din jurul său. Literatura se relevă, astfel, ca o poveste paralelă vieţii, nici mai adevărată, nici mai falsă decât realitatea.

Arta devine o realitate alternativă, potenţială, opţională şi, în tot acest joc, de completare fantezistă a ceea ce se vede, scriitorul rătăceşte ore bune prin vieţile imaginate ale oamenilor întâlniţi. Dar „de ce să descrii în cuvinte ceea ce nu e alcătuit din cuvinte?", se întreabă el. Până la urmă, de ce ar trebui lumea dublată prin scris? Ce devine/ rămâne real şi ce rămâne/ devine imaginaţie? Nu cumva scriitorul însuşi este o proiecţie, o invenţie biografică a celorlalţi? „Ce-şi va închipui că-mi închipui eu?" se întreabă scriitorul în faţa actriţei devenite deja personaj în mintea sa. Există cumva lumea doar pentru a ajunge într-o carte? Sau cartea se scrie doar pentru a ajunge realitate?

Dar întrebarea cea mai legitimă ridicată de lectura tuturor acestor întrebări este următoarea: dacă tot nu ştim de ce scrie un scriitor, de ce citim noi ce scrie el? Răspundeţi, dacă puteţi.