Interviu Dansul câștigă public în România, dar pierde sprijinul autorităților. Vava Ștefănescu, managera CNDB: „Lumea dansează și caută locuri unde se descoperă pe ei“
0Dansul nu e, în mod obișnuit, în centrul discuției despre cultură. Apare mai rar în strategiile oficiale, e invocat mai degrabă în contexte punctuale și, de multe ori, rămâne prins într-o etichetă: „artă de nișă“. Totuși, dincolo de această percepție, scena de dans din România s-a extins vizibil în ultimii ani, cu mai mulți artiști, mai multe spectacole și un public care începe să caute experiențe directe, diferite de formele clasice de consum cultural.
De Ziua Internațională a Dansului (29 aprilie), „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Vava Ștefănescu, dansatoare, coregrafă și managera Centrului Național al Dansului București (CNDB), despre locul real al dansului în peisajul cultural, despre cum s-a schimbat publicul, cât de precară este infrastructura, inclusiv blocajul legat de Sala Omnia, despre relația dintre dans și tehnologie, dar și despre felul în care artiștii continuă să construiască o scenă activă, în ciuda lipsei de recunoaștere instituțională.
„Weekend Adevărul“: În momentul de față, cum ați descrie locul dansului în peisajul cultural din România? E mai degrabă în față – e o artă vizibilă – sau rămâne mai în spate, într-o zonă de nișă?
Vava Ștefănescu: În ultima vreme am vorbit cu diverse persoane și majoritatea – fie că erau din sfera dansului sau din zona culturală, fie că nu – au afirmat că dansul contemporan este o artă de nișă, un domeniu de nișă. Eu nu cred că este un domeniu de nișă, este doar o mentalitate care ține doar de un buton, o mentalitate care e formată prin acțiunea autorității. Adică nu se înțelege, așa cum nu s-a înțeles atâta vreme, de ce autoritățile, adică Ministerul Culturii, respectiv strategiile culturale nu includ dansul ca pe o artă, ca toate celelalte. Asta ține doar de un gest, ca și cum ai învârti o ceașcă de pe o parte pe alta, ca dansul să nu fie perceput ca ceva de nișă. De fapt, dacă te uiți la câte spectacole, la câți coregrafi și artiști sunt, care e activitatea, în general, a domeniului, vezi că este destul de mare; și că dansul face parte din viața culturală a publicului larg.
Dansul, tot mai greu de pus în sertare
Dacă e să vorbim aici despre public, mai ales pentru dansul contemporan, cum ați observat că s-a schimbat el în ultimii ani? Cine vine azi la spectacole? Care este diferența față de acum 10-15 ani?
Cred că cei care practică dansul, cei care dansează, vin și la spectacole de dans. Cei care citesc cărți vin și la spectacole de dans, pentru că sunt interesați de perspective noi, de fațete diferite ale unei idei. Asta e, pe de o parte, pentru că dansul nu e doar un spectacol gata digerat, numai bun de aplaudat, ci este ceva care-ți oferă o memorie chinestezică și se întâmplă această transmisie atunci când ești prezent în sală. E o relație unu la unu între ce se întâmplă pe scenă și tine, ca public, persoana care privește. Este o relație foarte intimă și foarte adevărată, adică nu se poate minți pe treaba asta – nu poate fi mediată experiența asta, când te uiți la dans, pentru că stârnește în corpul privitorului senzații pe care le recunoaște și îl face să înțeleagă anumite lucruri.
Senzația face parte din asta. De asta ne place la dans. Cred că și faptul că artiștii nu s-au lăsat și au făcut spectacole pe care le-au oferit în diferite cadre publicului a dus la o lărgire a scenei de dans în România: în București și în Iași, în Cluj, în Timișoara și Craiova. Cred că deja dansul este „vizitat“ și „consumat“ diferit, în sensul că mult mai multă lume se duce la dans în ultima vreme. Provocările pe care le are teatrul, de exemplu, sau muzica clasică, sunt aceleași și pentru dansul contemporan.
Toate lucrurile se schimbă acum, în timp ce vorbim, și de asta ne e greu să analizăm – cum se întâmplă schimbarea de nevoie, de spectacol și ce tip de spectacol. Dar știu că dansul conține această unicitate și eu cred că publicul vine exact pentru asta, pentru ceea ce este foarte personal și direct.
Avem o mulţime de tipuri de dans, de la dansul clasic la street dance. Simțiți că granițele devin tot mai fluide sau încă există niște diferențe foarte mari?
Există diferențe de experiență și de context. Adică una e să te duci să dansezi la un club și alta e să faci hip-hop. Sunt atâtea forme... chiar și dansuri populare. Zilele trecute am văzut un anunț lipit pe un gard cu dansuri populare pentru adulți. Lumea dansează și dansează în diferite forme, caută locurile unde se simt bine, unde se descoperă pe ei, unde pot să stabilească niște așa-zise contacte sociale, unde se pot naște prietenii și înțelegeri mai subtile, sociale.
Eu cred că dansul, în toate formele în care există astăzi, de asta ține. Este o formă socială și nu o mai putem băga în sertare foarte delimitate și foarte rigide. Cred că ține de nevoia de comunicare între oameni și cred că ține de nevoia de a merge împreună, de a trăi împreună lucrul acesta. E ca și teatrul, dar dansul e mai direct.
O scenă în creștere, dar încă după cortină
Când vorbim de dans, ne referim și la zona independentă. Cum a evoluat? Există un spațiu real pentru artiștii care lucrează în afara instituțiilor?
Situația cu independența aș pune-o exact în prima afirmație pe care am făcut-o. Și anume că eu nu cred că trebuie considerat independent. Din punct de vedere tehnic și fiscal, sigur, este independent. Oferta pe care o generează toată comunitatea de dans, tot segmentul de creatori din lumea dansului contemporan este foarte mare. Astfel, nu ar trebui considerată ca ceva în afara sistemului, ci o parte consistentă din cultura românească.
De aceea ziceam că este doar o învârtire de ceașcă să o recunoști ca atare sau nu. Pentru că, dacă nu o recunoști, ea rămâne într-o zonă marginală. Și asta duce direct și imediat la percepția publicului, la percepția oamenilor, cum că ar fi o chestie separată, în afară. Nu, nu este în afară, este înăuntru, lumea vine.
FOTO Paşii spre succes ai unei olimpice la coregrafie. „Cel mai greu este să te accepţi pe tine aşa cum eşti“Dacă acum 20 de ani vorbeam de zece coregrafi, acum sunt 200 de coregrafi care își pun inspirația și expertizele la bătaie. În plus, ce-au câștigat, din păcate, au câștigat și expertiza asta administrativă, care n-ar trebui să existe pe umerii unor artiști, în care sunt și manageri, și consultanți fiscali, cum ne transformă noua platformă AFCN pentru finanțările nerambursabile, fiindcă toată lumea devine un birocrat.
O altă problemă este cea a unui loc permanent în care activitatea să se desfășoare. Ce se mai aude de Sala Omnia, spațiul care ar fi urmat să devină sediul Centrului Național al Dansului București?
Nu aș mai comenta chestiunea cu Omnia, pentru că este fără speranță. Nu s-a dat niciun răspuns. Nu este permis sau acceptabil așa ceva. Noi toți suferim de pe urma acestui abuz. La propunerea ministrului Culturii pentru o soluție, pentru ca Centrul Național al Dansului să aibă un spațiu adecvat, domnul Bolojan nu răspunde și nici nu îl interesează. Nu s-a răspuns la acel memoriu pentru soluția de avarie.
După opt-nouă ani de muncă pentru un spațiu, te trezești că un minister preia spațiul, preia clădirea, se retrage finanțarea. Nu ai nicio explicație și nici nu se oferă nimic compensatoriu. Este dincolo de marginea înțelegerii. Sunt doar vorbe pe care noi le putem discuta aici, în bucla noastră de dans, a culturii, a artelor. Ne vedem în continuare de treabă, completăm formulare, ne plătim taxele și atât. Atât mai putem face, după părerea mea.
Dansatorii români sunt prezenți în străinătate, unde sunt chemați să danseze. Credeți că este mai apreciat dansul românesc în afara țării?
S-a dizolvat încrederea în premii, în distincții, într-o grijă structurată, strategică pe aceste lucruri. Eu nu înțeleg, dacă nici un ministru care are o viziune favorabilă asupra dansului contemporan nu reușește să-l introducă în cultura românească cu drepturi depline, atunci cine? Înseamnă că e un popor care nu vrea chestia asta. Și atunci continuăm așa cum suntem.
Dansul, arta tuturor ideilor
Am văzut că în ultimii ani, tehnologia a început să fie tot mai folosită și în zona de dans, iar actele de dans devin performance-uri. Simțiți că se schimbă și felul de a face dans pe baza tehnologiei? Ne îndreptăm către o nouă eră a dansului?
Nu cred. Tehnologia e bună până la un moment dat. Contribuie la compoziția și la transmiterea mesajului într-un anumit fel, într-un anumit mediu. Tehnologia nu e o țintă, ci e un instrument. Dacă el face în așa fel încât să se ducă undeva mai departe gândul omului și experiența omului care privește sau care participă, și generează alte idei pozitive, e așa. Dar cred că fundamental nu schimbă principiul de relație între dans și public.
Nu cred că se poate schimba doar dacă se modifică genetic omul, în general. Așa cum nu poți să înlocuiești sau să-i modifici percepția cu muzica. Tehnologiile sunt instrumente care pot rafina mesajul și transmiterea lui. Îl pot rafina și pune în alt plan, unde să vezi alte perspective, să ai alte experiențe, chiar și corporale.
Dacă ar fi să priviți viitorul, în ce direcție credeți că se îndreaptă dansul în România și ce mai înseamnă pentru dumneavoastră azi a face dans în România?
Eu cred că dansul trebuie să-și vadă de treabă în continuare, că așa cum am fost ignorați atâția zeci de ani, o să fim în continuare ignorați. Dar cred că măiestria și talentul artiștilor din domeniul dansului n-o să se oprească pentru că vrea un politician sau altul, ci o să continue. Eu văd o dezvoltare, indiferent de ce se întâmplă pe plan politic în domeniul dansului. Am încredere în artiștii din România care activează în domeniul dansului că vom fi o putere, atât cât vom reuși să stăm uniți și să facem posibil ca arta noastră să ajungă acolo unde trebuie să ajungă.
Pentru cineva care până acum nu prea a fost familiarizat cu dansul, dar totuși vrea să înceapă să intre în această lume, de unde să înceapă?
Să înceapă cu lipsa de așteptări. Când vine la un spectacol, să vină deschis, să i se întâmple, să înțeleagă sau să fie contrariat, deci cred că pe asta se bazează: să lase acasă toate inerțiile de percepție a unui spectacol, să vină fără așteptarea unei povești. Să intre în dialog direct cu ideile care se propun pe scenă și cu lucrurile cu care poate să vină în conjuncție, adică să-și rafineze gândirea, să-și pună alte întrebări, care dau alte răspunsuri.
Și în felul ăsta, cel care vine pentru prima dată poate să facă un pas înainte în trăirea asta socială pe care o avem cu toții. Altfel, fiecare om din public se duce acolo unde simte că îi rezonează interior ceva. Dar a fi deschis către alte forme de comunicare mi se pare esențial. Cred că asta e condiția, chit că practici sau nu dans de orice fel, cred că asta e condiția: să rămâi deschis la idei.
Se încarcă comentariile...
