CRONICĂ Reflecţii şi râsete. Doi bărbaţi îndoliaţi îşi dau întâlnire în ”Charleston”, regizat de Andrei Creţulescu VIDEO

Radu Iacoban şi Şerban Pavlu în ”Charleston”

Pe 8 iunie, în cinematografele româneşti intră „Charleston”, debutul în lungmetraj al regizorului Andrei Creţulescu. Filmul a fost proiectat în premieră, la TIFF, în secţiunea Zilele Filmului Românesc, unde a fost primit cu mult entuziasm. Deopotrivă dramă şi comedie neagră, ”Charleston” ţine spectatorul captivat, printr-o atmosferă diferită de cea prezentă în filmele noului val românesc.

”Charleston”, în regia lui Andrei Creţulescu, este o combinaţie de comedie neagră, dramă şi poezie, în care moartea unei femei- în primele cinci minute ale filmului- este pretextul perfect pentru a prezenta felul în care doi bărbaţi o plâng pe cea pe care au iubit-o amândoi.

Atmosfera din filmul lui Creţulescu este diferită de cea cu care Noul Val al cinematografiei româneşti ne-a obişnuit. Regizorul nu şi-a dorit să dovedească ceva prin acest lucru, scopul său fiind mai degrabă acela de a vorbi despre dragoste, despre felul în care doi bărbaţi extrem de diferiţi, aflaţi în doliu, internalizează durerea.

Filmul se deschide cu imaginea Ioanei (Ana Ularu) care, în urma unei conversaţii la telefon, pleacă grăbită- moment în care este lovită de o maşină. Următoarea scenă îl înfăţişează pe Alexandru (Şerban Pavlu), soţul acesteia care, după înmormântare, se refugiază în alcool şi singurătate. Preţ de câteva clipe, crezi că este doar povestea unui văduv şi a tabieturilor sale. Personajul lui Pavlu este dur, cinic şi zgârcit la vorbă, respingând orice încercări exterioare de a-l face să îşi revină.

Într-o seară însă, la uşa acestuia, îşi face apariţia Sebastian (Radu Iacoban) care, fără prea multe ocolişuri, se prezintă ca iubitul Ioanei din ultimele cinci luni. Consecinţa: este doborât cu un pumn, dar rămâne astfel peste noapte. 

Alexandru şi Sebastian (foto.jos) sunt două tipologii atât de diferite, încât nu poţi să nu te întrebi ce fel de femeie a fost Ioana. Rămâne astfel, suspendată în aer, o curiozitate continuă, aproape un mister. De asemenea, tocmai acest contrast puternic dintre cei doi- de la înfăţişare până la personalitate- este sursa primă a umorului din ”Charleston”. Aceeaşi sursă va naşte şi cadrul terapeutic prin care fiecare dintre cei doi va face faţă durerosului eveniment. Ca spectator însă, devii conştient că există şi acest nivel, terapeutic, abia când personajul lui Pavlu va avea momentul său de maximă vulnerabilitate.

”Charleston” este captivant şi prin atmosfera aparte creată de Creţulescu şi echipa lui. Umorul negru din replicile celor două personaje se intalează în imaginile în culori vii, calde pe alocuri. E un doliu cât se poate de realist de fapt, fără să fie îngroşate în vreun fel tristeţea sau durerea, căci lumea îşi urmează, impasibilă, cursul ei, aşa că doar personajele sunt cele afectate. 

Povestea filmului lui Creţulescu îşi are originea în două premise, după cum le-a numit însuşi regizorul după proiecţia de la TIFF. Prima: „singura şi cea mai venerabilă frică pe care o am, frica de a-l pierde pe omul pe care îl iubesc”. A doua este o o întâmplare din tinereţea mamei regizorului care, la un moment dat, a plecat de acasă pentru un alt bărbat, iar apoi s-a întors. I-a explicat fiului ce s-a întâmplat, iar când a întrebat-o de ce a revenit, mama i-a răspuns că îl iubeşte pe tatăl lui şi că nu a mai putut fără el. 

”Charleston” va avea public numeros şi nu pentru că e un film facil, ci pentru că este antrenant, pentru că satisface nevoia de comedie, dar şi nevoia de reflecţie cu privire la teme profunde precum pierderea unui om drag sau acceptarea unor situaţii care intensifică dureri şi aşa dificil de suportat. Filmul lui Creţulescu este plin de farmec, iar Pavlu şi Iacoban creează un duo incredibil, în care două psihologii complet diferite se ciocnesc sau se completează. Cei doi actori sunt secondaţi de Victor Rebengiuc, Ana Ciontea, Dorian Boguţă sau Adrian Titieni. Rebengiuc are o apariţie scurtă, însă extrem de simpatică şi de hazlie, în ciuda ipostazei personajului său. Ca în cazul Pavlu-Iacoban, Rebengiuc are şi el un personaj diametral opus, pe cel al Anei Ciontea care este tăcut, crispat. 

Un lucru care ar putea să ridice semne de întrebare este un anumit proiect în care Alexandru este implicat, legat de o viitoare demolare a unui teatru. Este un fir al filmului, suspendat într-un fel, în aer, nefiind explicat sau contextualizat. Totuşi, regizorul a explicat că este vorba de un episod important pentru el pe care a decis să îl includă pur şi simplu, în această formă, în film. În orice caz, privind ”Charleston”, uiţi rapid de acest detaliu, căci eşti prins în estetica vie ţesută de Creţulescu, în jocul, pe alocuri violent, dintre cele două personaje, în umorul negru alternat cu momente extrem de serioase, sau în soundtrack-ul care vine ca o breşă în film, cu ajutorul căreia poţi să îţi tragi sufletul după râsete sau după tensiunea resimţită ca urmare a interpretărilor celor doi protagonişti.