Corina Şuteu, fost director ICR New York: „ICR-ul nu a fost al lui Horia Roman Patapievici, nici nu este al lui Andrei Marga“
0
Corina Şuteu spune că cel mai periculos lucru în privinţa scandalurilor repetate legate de Institutul Cultural Român este decredibilizarea instituţiei.
În luna noiembrie a anului trecut, Corina Şuteu a organizat la New York, fără sprijinul statului român, festivalul „Making Waves:New Romanian Cinema“, în parteneriat cu Lincoln Center. Festivalul a reunit, timp de şapte zile, 13 lungmetraje, 4 documentare şi 7 scurtmetraje. În deschidere, a fost prevezntat în premieră cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu, „Despre oameni şi melci“, iar Cristian Mungiu a închis festivalul cu „După dealuri“. De asemenea, „Making Waves“ i-a dedicat o retrospectivă regizorului Alexandru Tatos. Bilanţul festivalului a fost de 3000 de spectatori, iar presa americană – de la „New York Times“ la „The Village Voice“ – a relatat pe larg despre eveniment. Întoarsă în România după ce a demisionat din funcţia de director al ICR NY odată cu venirea lui Andrei Marga la conducerea instituţiei , Corina Şuteu va face continua Romanian Film Initiative, consultanţa culturală pentru organizaţii internaţionale şi va preda politici culturale.
Cum aţi reuşit să relansaţi Festivalul „Making Waves“ într-o formulă independentă, fără Institutul Cultural Român?
Festivalul era deja un proiect cultural vital, cu faimă câştigată, care risca să dispară şi depindea doar de noi – îi includ aici pe Oana Radu şi pe Mihai Chirilov – ca el să supravieţuiască. În doar cinci luni, din iunie până în noiembrie, a trebuit să reorganizăm parteneriatul cu Lincoln Center, să găsim parteneri care să ne susţină financiar, să montăm platforma „Kickstarter“, să lăsăm în ordine lucrurile la ICR NY. Am avut o mulţime de suporteri fantasici , voluntari: regizoarea Mona Nicoară, scriitoarea Anamaria Sandu şi Mihai Grecea , care ne-au ajutat cu spoturile, regizorii români care au acceptat să participle la spoturi, spirijinul celor de la TIFF pe zona de comunicare, mulţimea de susţinători de pe „Kickstarter“.
E cu atât mai frumos cu cât pentru realizarea festivalului a fost nevoie de câteva bune zeci de mii de dolari.
Un moment cheie a fost când l-am sunat pe Adrian Ghenie, artistul vizual cu un mare succes internaţional care va avea o expoziţie solo în martie, la Pace Gallery din New York. El e din Cluj, admiră TIFF şi pe regizorii români. I-am spus: „Festivalul riscă să dispară“. A răspuns: „Donez o lucrare şi vă vor reveni banii din vânzarea ei pentru festival “. Promisese că pe 15 octombrie vom avea 28.000 de dolari, şi exact atunci i-am avut. Acest moment mi-a dat foarte mult curaj. Mi-am spus: „Dacă avem aceşti bani, vom reuşi să strângem şi restul“. Festivalul costa în total 200.000 de dolari şi, până la urmă, am reuşit să strângem 150.000. Imediat am vorbit cu cei de la Lincoln Centre, am rediscutat parteneriatul şi ei au mers cu noi.
Vă gândiţi să extindeţi proiectul anul viitor cu Romanian Film Initiative?
În afară de organizarea festivalului, tatonăm două posibilităţi: una pe zona de consultanţă, cealaltă pe lobby profesional . Vrem să facem lobby pentru generaţia Noului Val din cinematografie, dar şi pentru regizorii din alte generaţii, să întreţinem legăturile cu distribuitorii americani, cu criticii de film interesaţi de producţiile româneşti. Şi, mai ales, să găsim forme prin care succesul acestei generaţii creative să-şi găsească un corespondent în realitatea românească instituţională: de exemplu, CNC-ul să funcţioneze , în fine, în favoarea lor, să existe suport financiar serios pentru producţie, evenimente, prezenţele în străinătate. În ceea ce priveşte partea de consultanţă şi de curatorship, Romanian Film Initiativ îşi propune să ofere consultanţă pentru festivalurile pe care le construiesc Universităţile în SUA, cursurile pe care doresc să le organizeze – vrem să îi punem în legătură cu persoanele cele mai interesante din România.
De ce e important ca artiştii români să fie bine reprezentaţi în străinătate?
Modul de repezentare al unei culturi s-a schimbat foarte mult faţă de secolul trecut. Odată cu noile tehnologii, cu reconfigurarea cooperării culturale, trăim într-o realitate în care lucrurile nu se mai împart în culturi hegemonice şi culturi mai puţin importante. Trăim într-o lume în care un brand de succes poate deveni global. Pentru culturile cum e cultura română, aceasta este o mare şansă. Dacă ele găsesc nişa conectivă justă, reuşesc să existe global. La urma urmei, Noul Val cinematografic a devenit în sine un brand cultural în lume, prin succesul regizorilor şi al filmelor, care este constant de şapte ani încoace, şi , indiferent ce se va întâmpla, acesta va rămâne un moment artistic notabil. Dintr-o dată, numele Noului Val i-au adus în prezent pe un Pintilie, pe Tatos, pe Ciulei, pe Veroiu sau Dan Piţa . În fond, asta este adevărata resincronizare.
Modul de repezentare al unei culturi s-a schimbat foarte mult faţă de secolul trecut. Odată cu noile tehnologii, cu reconfigurarea cooperării culturale, trăim într-o realitate în care lucrurile nu se mai împart în culturi hegemonice şi culturi mai puţin importante. Trăim într-o lume în care un brand de succes poate deveni global. Pentru culturile cum e cultura română, aceasta este o mare şansă. Dacă ele găsesc nişa conectivă justă, reuşesc să existe global.
V-aţi întors la Bucureşti, o bună parte din activitatea dumneavoastră se va defăşura şi aici. Ce veţi face?
Activitatea mea aici va fi legată, în bună măsură, de expertiza europeană. Am reluat activitatea de consultanţă pentru Consiliul Europei şi pentru alte organizaţii internaţionale . Apoi, îmi voi relua activitatea de predare, voi relua mandate freelance, voi preda domeniile în care sunt specializată, în Europa, iar la UNATC, la Catedra de Film, voi începe un curs comparativ despre politici culturale şi legătura lor cu industria filmului în SUA şi Europa. Dar, deocamdată, mă adaptez acestei reveniri în ţară după 18 ani.
Ce proiecte regretaţi că n-aţi mai apucat să finalizaţi la ICR NY?
Mi-ar fi plăcut mult – pentru că anul acesta Andrei Şerban împlineşte 70 de ani – să fi dus măcar trei spectacole ale lui din România la NewYork, ca o celebrare binemeritată. Un alt proiect este Librăria Cărtureşti la New York. Mi-ar plăcea să existe o librărie şi ceainărie, care să transfere spiritul Cărtureşti acolo.
În vară, opinia publică protesta faţă de felul în care a fost schimbată conducerea Institutului Cultural Român. Acum, că lucrurile s-au mai aşezat, aveţi o explicaţie pentru ce s-a întâmplat?
N-aş discuta neapărat despre explicaţia schimbării, cât despre consecinţele reale. Cea mai îngrijorătoare este decredibilizarea ideii că, în spaţiul public, cultura trebuie şi poate să aibă o voce instituţională, de la egal la egal cu celelalte domenii. Ceea ce reuşise ICR-ul lui Patapievici a fost să redea o voce culturii prin intermediul eficienţei instituţiei publice. Este foarte simpatic - şi este şi just - că noi ironizăm caloriferul noului preşedinte al ICR, domnul Andrei Marga, dar cel decredibilizat, până la urmă, este ICR-ul. E regretabil, fiindca ICR nu a fost nici al lui Horia Patapievici, nici nu este al lui Andrei Marga, el este o instituţie necesară României. Acum , opinia publică îşi spune: Dar ce este cu acest Institut Cultural Român ? Nu sunt adepta ideii că Andrei Marga nu trebuie criticat pentru ceea ce face, dimpotrivă. Consecinţa este că asta readuce la nivel zero o instituţie care reuşise să ajungă într-o zonă credibilă în spaţiul public. Înainte, în România nu exista această noţiune. Nu exista acest tip de credibilitate a statului nici pentru artişti – Ministerul Culturii nu îi reprezenta cum şi-ar fi dorit. ICR-ul condus de echipa Patapievici le-a dat o voce.
Nu sunt adepta ideii că Andrei Marga nu trebuie criticat pentru ceea ce face, dimpotrivă. Consecinţa este că asta readuce la nivel zero o instituţie care reuşise să ajungă într-o zonă credibilă în spaţiul public. Înainte, în România nu exista această noţiune. Nu exista acest tip de credibilitate a statului nici pentru artişti – Ministerul Culturii nu îi reprezenta cum şi-ar fi dorit. ICR-ul condus de echipa Patapievici le-a dat o voce.
De curând, a fost dezbătut şi felul în care s-a făcut concursul pentru angajări.
Modul în care a fost anunţat concursul este în afara legii şi a regulamentelor. De fapt, concursurile nu erau validate de Ministerul Afacerilor Externe, or Ministerul Afacerilor Externe face angajările. Îngrijorător este că 200 de oameni care cunoşteau regulamentele au aplicat. Faptul că au aplicat spune că erau convinşi că vor fi încălcate regulamentele şi că ei vor fi, până la urmă, angajaţi.
Vorbeaţi de reprezentarea pe care trebuie să o faca Ministerul Culturii, dar unul dintre cele mai importante evenimente culturale patronate de minister, Festivalul Enescu are probleme de finanţare.
Primul-ministru a afirmat că un Festival, înainte de a angaja un buget atât de mare trebuie să se asigure că aceşti bani există. De fapt, afirmaţia lui Victor Ponta e justă, dar formularea nu e. Câte mari festivaluri avem pe an şi cum anume vedem importanţa lor ca să le finanţăm? Faptul că un prim-ministru pune problema în această formă este, de fapt, traducerea lipsei unei viziuni strategice în cultură . Înseamnă că lui nu i s-a dat nici un argument strategic, de tipul: Festivalul Enescu atinge un număr de obiective de politică culturală pe care nici un alt festival internaţional în România nu le atinge, se adresează unui domeniu care are prioritate şi de ce, de aceea, îi acordăm cea mai mare finanţare. Nu cantitatea de bani e în discuţie, ci cât de important stategic din punctul de vedere al imaginii culturale este un eveniment şi cum cocordă suma pe care o investim cu ceea ce urmărim. Apoi, banii nu se pun într-un buget fiindcă există, ci în funcţie de o gândire strategică dezvoltată sistemic. Revelator pentru mine este faptul că din nou cultura este văzută ca un subaltern al sumelor pe care ea doar le cosumă. Adică, cultura nu produce, ea doar consumă. Or, cultura , în orice caz în optica politicilor europene din ultimii şaizeci de ani, produce capital social, educaţie, deschidere de orizoturi, spirit critic. Cred că de aici abia ar trebui pornită discuţia.
Câte mari festivaluri avem pe an şi cum anume vedem importanţa lor ca să le finanţăm? Faptul că un prim-ministru pune problema în această formă este, de fapt, traducerea lipsei unei viziuni strategice în cultură. Înseamnă că lui nu i s-a dat nici un argument strategic, de tipul: Festivalul Enescu atinge un număr de obiective de politică culturală pe care nici un alt festival internaţional în România nu le atinge, se adresează unui domeniu care are prioritate şi de ce, de aceea, îi acordăm cea mai mare finanţare. Nu cantitatea de bani e în discuţie, ci cât de important stategic din punctul de vedere al imaginii culturale este un eveniment şi cum cocordă suma pe care o investim cu ceea ce urmărim.
Se încarcă comentariile...
