Corespondenţa Eugeniei Vodă de la Cannes: „Autori din Est”

Se pare că cel mai mult are de câştigat, de pe urma căderii „imperiului Weinstein”, un alt imperiu, pe numele lui Netflix.

Text de Eugenia Vodă 

Reţeaua cu 125 de milioane de abonaţi, în lumea largă, începe să facă şi figură de producător din ce în ce mai inventiv, începe să atragă şi „cineaşti independenţi”, şi maeştri omologaţi ai filmului de autor (ultima cucerire: Alfonso Cuaron!); spre deosebire de anul trecut, anul ăsta nicio producţie Netflix nu e în selecţie la Cannes, din cauza unor dezarcorduri de principiu privind „difuzarea”. Cannes vrea să rămână un bastion al filmului de autor şi al mersului în sala de cinema. Patronul de la Netflix refuză să înţeleagă această obsesie: „e ca şi când ai spune că dacă cineva îşi găteşte acasă, se vor desfiinţa restaurantele!”... Ca de obicei, probabil că adevărul e undeva la mijloc. Cert e că lumea se schimbă, şi festivalul va fi obligat, şi el, să se reinventeze, să vină cu modificări reale, nu de retorică, ci de substanţă...

Până acum, ediţia a 71-a pare una destul de „dezagregată”, niciun sens superior nu pare să se lege, dar să zicem că mai sunt încă de văzut nişte filme... Povestea cu „filmele de autor” nu e uşor de ilustrat, fie pentru că marii autori au devenit propriii lor epigoni, ceea ce nu te împiedică să-i iubeşti în continuare (cazul Godard, la 87 de ani), fie pentru că unii autori omologaţi la alte ediţii pur şi simplu nu sunt în forma lor cea mai bună (cazul celor doi japonezi şi cazul chinezului din competiţie), fie pentru că, îndărătul unui film bine făcut, dar după reţeta comercială clasică, e greu de ghicit în ce mai constă noţiunea de „autor” (cazul filmului american din competiţie, semnat Spike Lee, despre un poliţist de culoare al anilor ’60, infiltrat în Ku Klux Klan, drept care filmul se cheamă, inventiv, „Blackkklansman”, adică „omul negru al KKK”).

Ce înseamnă, în fond, „autor”, în cinema? Înseamnă un cineast pe care îl recunoşti, dintr-o secvenţă, înseamnă viziune, înseamnă stil. Autor e rusul Kirill Serebrenikov, cu privirea lui atât de naturală şi atât de sofisticat-teatrală în acelaşi timp, atât de esenţializată, psihologic, şi atît de evanescentă, cinematografic vorbind! (cred că, dacă Radu Afrim al nostru ar face vreodată film, s-ar plasa undeva prin această galaxie!) Autor e polonezul Pawel Pawlikowski, cu incandescenţa lui rece, cu eleganţa lui clasică, de fotografie alb-negru, care poate ascunde, vorba cîntecului, „amor, pasiuni, gelozii”... 

„O poveste de dragoste imposibilă, într-o epocă imposibilă”, îşi defineşte regizorul filmul; în miezul unui ev aprins, în plin proletcultism, dincolo şi dincoace de cortina de fier, un muzician talentat şi o blondă frumuseţe slavă se iubesc, se despart, se regăsesc, şi tot aşa, până când moartea nu-i va despărţi...

Amândouă filmele „din Est”, şi filmul rusesc („Vara”) şi filmul polonez („Războiul rece”) ar merita să domine palmaresul. Dar e greu de apreciat care le sunt şansele reale. Depinde foarte mult ce putere de convingere va avea, în juriu, regizorul rus Andrei Zviagintsev...