Clasamentul celor mai bune spectacole din 2016, realizat de „Adevărul“, include următoarele cinci titluri:  „Parsifal actul I“ de la Ateneul Român, „Manon“ de la Opera Naţională Bucureşti, „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice“ de la Teatrul Metropolis, „Văduva veselă“ de la Opera Naţională Bucureşti,  „Linoleum“ de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca.

A fost un an eclectic din punct vedere artisc în 2016.  Nu au fost foarte multe spectacole de teatru cărora „Adevărul“ să le acorde cinci stele pe parcursul anului, de aici dificultatea de a face acest clasament. Unul dintre cele mai bune spectacole din 2016 a fost unul de ...balet,  un celebru dirijor-regizor, Christian Badea, a montat cu mijloace teatrale o operă în concert la Ateneul Român.

Pentru a prezenta cele mai bune spectacole din artele spectacolului din 2016, nu ne-am oprit aşadar numai la teatru, ci am inclus şi spectacole de balet, spectacole-concert de operă sau chiar spectacole de teatru-operă pentru că acestea au fost cele mai reuşite.

Clasamentul celor mai bune spectacole din 2016, realizat de „Adevărul“, include următoarele cinci titluri:  „Parsifal actul I“ la Ateneul Român, „Manon“ de la Opera Naţională Bucureşti (ONB), „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice“ de la Teatrul Metropolis, „Văduva veselă“ de la Opera Naţională Bucureşti,  „Linoleum“ de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca. La ONB, a mai existat, totuşi, un spectacol excelent: „Fidelio“, pe muzica lui Beethoven, în regia lui Graham Vick, care, din păcate, a fost reprezentat numai la premieră.

<strong>„Parsifal Actul I“</strong>

Dirijorul Christian Badea

„Parsifal actul I la Ateneul Român” s-a impus, cu siguranţă, ca fiind cel mai important eveniment cultural-muzical al anului 2016. Creaţia lui Wagner a fost prezentată, la început de octombrie, într-un spectacol în care publicul s-a aflat în mijlocul acţiunii, împletind componente muzicale (orchestră, cor, solişti) cu elemente de teatru rafinate. Soliştii şi-au jucat dramaturgic şi teatral rolurile, venind alături de cor din spate. Toate uşile Ateneului au fost deschise pentru mişcarea scenică. Publicul s-a găsit în mijlocul acţiunii, iar Cavalerii Mesei Rotunde, întrupaţi în bărbaţii din Corul Filarmonicii îmbrăcaţi în negru, cu lumănări aprinse în mână, s-au reunit în cerc, înconjurând spectatorii, în spaţiul dintre loje. Imaginea, pe muzica lui Wagner, a fost de-o expresivitate stranie. Vocile s-au înălţat cutremurătoare, în întunericul sălii. Publicul a fost prins în mijlocul acestui ritual. În acest timp, Graalul de pe scenă s-a reflectat în cercul de pe cupola Ateneului, o lumină stroboscopică direcţionată, simbolic transcedental spre Cer, într-o linie de laser, roşiatică. Christian Badea, sigur pe el, se întrece pe el însuşi, controlând în toate părţile, cu fineţe şi clasă, fiecare detaliu, dar şi mişcările de ansamblu, de perspectivă scenică, între orchestră, cor şi copi. Invitaţi pe soliştii Ştefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz), Petra Lang (Kundry) şi Bela Perencz (Amfortas).

„Sala Mare a Ateneului Român ca şi foaierul, rotunde amândouă, se pretează perfect desfăşurării unei poveşti în care rolul principal îl au Cavalerii Mesei rotunde. De asemenea, acustica cu totul specială a acestei săli se dovedeşte optimă pentru Parsifal-ul wagnerian.

Lucrez cu o orchestră care are afinităţi pentru sunetul wagnerian, o orchestră mare, de dimensiunile celei folosite de Festivalul Wagner de la Bayreuth. Sunt bucuros că am putut invita cântăreţi wagnerieni excelenţi, cu care am colaborat deja, chiar în Parsifal... Mi-am imaginat mişcarea scenică şi elementele de decoruri şi costume abstractizate, stilizate în folosul unei expresivităţi maxime aşa cum o impune partitura cu totul specială pe care o abordez”, a subliniat dirijorul Christian Badea.

<strong>„Manon“</strong>

Balerinii Marina Minoiu (foto dreapta) şi Dawid Trzensimiech au făcut roluri memorabile în baletul „Manon“, dansat pe scena Operei Naţionale Bucureşti, pe  muzica lui Jules Massenet. Coregraful Sir Kenneth MacMillan a gândit acest balet ca pe un film, cu nenumărate acţiuni bine personalizate, ce creionează un tablou de ansamblu al unei societăţi pestriţe şi corupte. Erotismul este cuvântul de ordine care defineşte atât povestea originală a lui Manon, cât şi coregrafia lui MacMillan. Spre deosebire de alte balete clasice care puteau fi văzute altădată pe scena ONB, acesta are carne şi sânge şi reuşeşte să transmită spectatorilor o poveste şi o stare. Manon trece prin toate fazele prin care poate trece o „femeie pierdută“: se îndrăgosteşte, este vândută şi ajunge proprietatea unui om bogat şi malefic, este deportată, violată şi batjocorită, îşi regăseşte iubirea şi expiază în braţele acesteia, înnobilând prin suferinţă degradarea fizică şi decăderea morală. Este toposul „târfei sfinte“, reluat după aceea de atâţia autori. Punerea în scenă a baletului „Manon“ a  aparţinut lui Karl Burnett şi Bruce Sansom. (Doinel Tronaru)

<strong>„Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice“</strong>

„Efectul razelor gamma…“, de la Teatrul Metropolis, ne propune fascinanta întâlnire cu o mare artistă a teatrului românesc, Oana Pellea. Şi cu un text pe măsură, extrem de actual, aspru pe alocuri, dar din care nu lipsesc umorul şi ironia. Căci Beatrice (Oana Pellea) este o mamă singură cu două adolescente, una traversând o traumă sexuală, cealaltă pasionată de biologie şi viaţă. Spectacolul ne vorbeşte despre complicata relaţie dintre generaţii, despre disperarea unei femei ce traieşte cu grija zilei de maine, dar şi despre speranţă, căci Tillie creşte iepuri, visează la atomi, speră  şi crede în efectul razelor gamma asupra crăiţelor. „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice“ este cea mai cunoscută piesă a lui Paul Zindel, o dramă autobiografică inspirată din viaţa autorului. A fost jucată în întreaga lume cu un redutabil succes şi în interpretări celebre. Numai pe Broadway a beneficiat de peste 1000 de spectacole. Mai mult, piesa a fost ecranizată în 1972, în regia lui Paul Newman, desigur cu Joanne Woodward în rolul principal. În România, piesa a beneficiat de adaptarea realizată de Televiziunea Română în 1977, în regia Cătălinei Buzoianu, având-o în rolul principal pe Olga Tudorache. Piesa face referire la fragilitatea neaşteptată a celor puternici, orizonturi închise ca nişte obloane trase, suflete ferecate de frică. Este mai ales o poveste despre vise multicolore care sparg întunericul, seminţele care încolţesc, muguri care pocnesc, viaţă care se naşte, despre revolta care ascunde nevoia atât de mare, atât de mare de iubire.

Actriţa Oana Pellea                                            FOTO: Nicu Vlăsceanu

„Plăsmuim poveşti, inventăm personaje neobişnuite, le aruncăm în conflicte nebuneşti. Căutăm explicaţii şi revelaţii care să ne ajute să înţelegem conceptul de umanitate, singuratatea, toleranţa, compasiunea. Ne întrebăm de unde îşi iau supravieţuitorii magia de a-şi ţine în viaţă visele? Căutăm să întrezărim măcar răspunsul la întrebarea cine suntem, ce facem pe această planetă. Undeva în adânc rămân răni care din când în când îşi cer dreptul de a se arăta în lumină, de a primi alinarea. Nu uita îndrăzneala de a fi, de a gândi, de a greşi, puterea de a ierta şi de a te ierta. Nu uita frumuseţea nevăzută, gata să-ţi dezgheţe inima“, spunea autorul Paul Zindel.

<strong>„Văduva veselă“</strong>

Ana Maria Donose în rolul „Văduvei vesele“ ( o operetă în trei acte compusă de Franz Lehár, cu libretul semnat de Victor Léon şi Leo Stein), este soprană sigură pe ea, cu o voce extraordinară, de o coloratură timbrală şi o profunzime deosebite, pe scena Operei Naţionale Bucureşti. Spectacolul este cu un ritm foarte bun, interpreţii sunt dezinvolţi pe scenă, Corpul de Balet de la Iaşi (cu grizetele, momentele de can-can) condus graţios şi perfect stăpânit de coregrafia Andreei Gavriliu sunt de o expresivitate aparte, în costumele extravagante, dar elegante, semnate de Anka Lupeş. În rolul lui Danilo a fost Tiberius Simu, mai puţin „macho man“ şi „latin lover“, şi cu o voce de mai mică amplititudine decât cea a lui Adrian Mărcan, care impresionează în iubitul „Văduvei vesele“, în cea de-a doua distribuţie.

Petrecerea de la Vila Glavary, din actul al doilea, în care interpreţii apar în costume de baie, femeile în deux-piece, iar bărbaţii acoperiţi peste slip cu prosoape albe, poate face ţăndări prejudecăţile. Andrei Şerban sparge tipare în continuare, un spectator chiar a huiduit, pe 1 Decembrie, şi a ieşit, revoltat, din sală, alături de consoartă. Însă scenele nu sunt kitsch, nici gratuite, aşa cum au spus unele voci critice.

În contextul referirilor la toată impostura din jur, la relaţiile adulterine, la înşelatul ca mod de viaţă, judecăţile amare ale femeilor, respectiv, ale bărbaţilor îţi aduc zâmbetul pe buze. Dragostea, sexul, gelozia sunt apanajele unor cupluri, în care dincolo de toată superficialitatea, există momente de o mare sensibilitate şi tandreţe.

Recunoştem aciditatea remarcilor culese de Radu Paraschivescu, dar şi umanitatea şi umorul cald din ironiile lui Andrei Pleşu. Şi, da, de ce să nu vedem pe scena Operei Naţionale Bucureşti femei frumoase în costume de baie şi bărbaţi în slip, mai ales că, în actul al doilea, e vorba, în libret, de o petrecere la o vilă, ce în adaptarea lui Andrei Şerban are o „piscină care face pielea divină“?

„E un contrast între povestea de dragoste a personajelor principale şi mediul în care are loc, dintre derapajele şi promiscuitatea unei lumi care a încremenit într-o confuzie josnică şi iresponsabil-Veselă, lipsită de ideal, şi nevoia de un alt orizont al celor doi îndrăgostiţi, care, deşi s-au pierdut unul pe altul şi chiar pe sine, se regăsesc pentru că nu au încetat căutarea“, spune Andrei Şerban, care a mai montat spectacolul, înainte, la Viena şi Cardiff.

Scenele sunt jucate, rostite sau cântate, în diverse limbi, engleză, germană, franceză, română.

<strong>„Linoleum“</strong>

„E un teatru simplu, direct, adevărat“. le spunea regizorul Alexandru Dabija actorilor din Teatrul Naţional Cluj-Napoca, în timpul repetiţiilor la spectacolul  „Linoleum“, scris în tandem de fraţii Presniakov, „Cheia este în felul în care ne purtăm cu cadavrul. Aici piesa zboară din realism şi trece în altceva. Cine-i mortul pe care l-aţi scos de sub linoleum? Ce facem noi cu un cadavru? Sunt întrebări la care vă invit să răspundeţi “. Doi inşi închiriază un apartament într-un cartier sărac şi se hotărăsc să-l renoveze. Sub podeaua acoperită cu linoleum, găsesc un cadavru de care vor neapărat să scape, însă îşi face apariţia proprietarul, care află că omul vânăt este... fratele celor doi. Pentru a scăpa de cadavru, începe o odisee delirantă. Printre altele, ei hotărăsc să-l ducă în aeroport, să-l târască pe pista de decolare pentru a înscena moartea insului necunoscut: „Trebuie mers şi văzut pe unde e mai puţin periculos să-l târâm prin aeroport... şi să alegem zborul sub care să-l vârâm... Să vedem ce şi când decolează“.

Pentru Vladimir şi Oleg Presniakov, semnătura sub care publică - fraţii Presniakov- a devenit, rapid, „marcă înregistrată“ a teatrului rusesc. Dialogul pieselor scrise de ei pare luat direct din stradă, ei examinând, de fapt, cu tristeţe şi umor, viaţa în Rusia de azi. Piesa Linoleum a apărut în volumul Cel mai bun, publicat în 2005.