Ceauşescu a blamat întâlnirea poetului Păunescu cu Ion Iliescu
0
În numele uteciştilor scriitori, poetul Adrian Păunescu a organizat o întâlnire cu Ion Iliescu, prim-secretarul CC al UTC. Soluţia lui Ceauşescu pentru tinerii scriitori era să facă gazetărie. Ca Eminescu.
Şedinţele de prelucrare a crimelor lui Dej şi Drăghici şi „reabilitare” a lui Pătrăşcanu i-au contaminat şi pe scriitori. De altfel, punctul declanşator al „primavăverii de la Praga” e socotit mesajul scriitorul Milan Kundera, la întrunirea scriitorilor din 1967. „Să redăm literaturii calitatea şi demnitatea”, devenise lozincă a intelectualilor reformatori cehoslovaci.
Din stenogramele discuţiilor la vârful partidului se deduce un suflu nou şi printre scriitori din România. Venise, şi pentru ei, vremea răfuielilor cu proletculiştii. Ţinte ale batjocurii exceselor stalinismului sunt, mai ales, decedatul poet A. Toma şi fiul său, Sorin Toma, fost redactor-şef al Scînteii. Cel din urmă fusese demis în 1960 din funcţie sub pretextul „neclarificării” perioadei petrecute în Ucraina în anii războiului. Din tot ce publicase oficiosul partidului în cei 13 ani cât i-a fost redactor-şef, lui Sorin Toma i s-a făcut un singur reproş: serialul prin care-l desfiinţase pe Arghezi în 1947. Iar tatălui, printre altele autor al popularei poezii „Brăduleţ, brăduţ drăguţ...”, i se imputa sacrilegiul pastişării lui Eminescu în stil proletcultist.
Conflict de generaţii
Încurajaţi de noutăţi, tinerii scriitori din structura organizaţiei UTC a Uniunii Scriitorilor au încercat un asalt asupra redutei maeştrilor. Judecând după certurile veteranilor în faţa lui Ceauşescu, sperau la reconfigurări, în favoarea lor, în conducerile Uniunii, Fondului Literar şi revistelor culturale. Astfel că din iniţiativa poetului Adrian Păunescu secretarul celor 19 scriitori utecişti, s-a organizat o întâlnire cu Ion Iliescu, prim-secretarul CC al UTC şi ministru pentru Probleme Tineretului. A fost invitată şi s-a prezentat toată conducerea Uniunii.
În convorbirile cu Vladimir Tismăneanu („Marele şoc din finalul unui secol scurt”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2004) Ion Iliescu şi-a amintit-o astfel: „Am stat vreo opt ore, de la patru după-amiază, până după ora douăsprezece noaptea; i-am ascultat pe toţi. Au venit nu numai tinerii, membrii organizaţiei de tineret, ci de trei ori numărul acestora, sala de la Uniunea Scriitorilor fiind arhiplină. A participat toată conducerea Uniunii Scriitorilor – Zaharia Stancu, Jebeleanu, Marin Preda, Ivasiuc, Dimov, Breban etc. – lume foarte multă – plus tinerii, propriu-zis: Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ţepeneag, Ivănceanu şi alţii. A fost o descărcare, un prilej pentru ei să-şi exprime nemulţumirile – faptul că nu erau publicaţi, că nu aveau acces la reviste literare, la edituri ş.a.m.d. Ca şi în viaţa politică, unii dintre conducătorii acestor publicaţii – cu merite incontestabile, de altfel – păreau a se fi „eternizat” în aceste poziţii şi acordau mai puţin spaţiu creaţiei tinerilor. Asta revendicau ei, tinerii creatori”.
Voiau şi libertate? - a insistat intervievatorul. „Din acest punct de vedere – libertatea să se exprime şi să fie publicaţi”, a răspuns Ion Iliescu.
La judecata lui Ceauşescu
În două dăţi s-a întâlnit Ceauşescu cu conducerea scriitorilor în cursul tulburatului an 1968 – o dată în 22 mai, a doua oară în 6 noiembrie. De fiecare dată, a criticat episodul menţionat.
Reiese din discuţiile purtate şi răzbunarea „bătrânilor”. Nu i-au mai publicat pe organizatorii utecişti până la intervenţia secretarului general, după afirmaţiile lui Păunescu în faţa lui Ceauşescu.
Pentru cine avea urechi de auzit, secretarul general şi-a exprimat iarăşi tranşant viziunea raporturilor dintre putere şi scriitori. După ce-a blamat conflictul dintre generaţii la scriitori, Ceauşescu şi-a concentrat astfel atacul la întâlnirea din noiembrie: „... eu cred că nu poate fi chiar lăudată întâlnirea aceea cu primul secretar al UTC. Eu n-aş fi procedat ca Iliescu, aş fi procedat puţin mai altfel, adică aş fi luat poziţie mai fermă şi aş fi căutat să se înţeleagă că la o întâlnire a scriitorilor tineri unde participă şi primul secretar al UTC-ului şi secretarul UTC-ului Uniunii Scriitorilor problemele trebuie să pornească de la principiile marxist-leniniste despre literatură. (...) Nu au mers cum trebuie (lucrurile) nu în sensul că s-a ridicat cine ştie ce, dar pentru că nu s-a tras concluzia care trebuie că în activitatea de formare a scriitorilor în ţara noastră nu poate să se meargă decât pe literatura care să se bazeze pe concepţia ştiinţifică, marxist-leninistă, materialist dialectică despre lume şi viaţă...”
Surprinzător de plastic în raport cu discursul său public, a ironizat şi doleanţele tinerilor. Prea mult se vorbise de întâlnirea cu uteciştii, zice el. Şi nu s-a criticat ceea ce trebuia. Adică pretenţia unora care, fără să-şi fi încheiat încă studiile, se vor intraţi în rândul clasicilor („Trebuie spus că unii fac versuri, dar nu se deosebesc cu nimic de versurile pe care le face tot românul că doar românul e şi poet”). Şi încă mai grav e visul traiului bun, exclusiv din drepturi de autor, greşeală de care se face însă vinovată Uniunea Scriitorilor. „Nu serveşte literaturii faptul că gazetele şi critica noastră încurajează tendinţa de a fugi de muncă şi de a considera că de când a început să facă nişte versuri trebuie să trăiască din literatură”, spune Ceauşescu. Tinerii scriitori să facă şi gazetărie. Ca Eminescu. Deşi, observă el maliţios, „nu fiecare este un Eminescu”.
Fluturii şi lampa, artiştii şi puterea
Relaţia artiştilor cu puterea oferea suficiente iluzii de libertate şi curtoazie.
Soţii Ceauşescu n-au invitat în reşedinţele lor scriitori şi artişti. Mai mult chiar, Elena Ceauşescu antipatiza profund mediul. Se spune că nu putea uita afrontul adus de fiica lui Gheorghiu-Dej. Încercând să-i facă o vizită de curtoazie, Lica Gheorghiu cu aere de mare vedetă, a transmis să i se spună că nu-i acasă. Deşi ştia că vizitatoarea o aude, prin uşă, minţind.
Mai târziu, când Zoe Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa să studieze regia, părinţii au fost neînduplecaţi. S-a făcut o „artistă” de râs în România, ajunge, i-a spus mama.
Domnişoarele din Primăverii
Mai flexibili cu urmaşii lor din aceeaşi generaţie au fost alţi potentaţi din Primăverii. La Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu” a fost înfiinţată o secţie de Istorie şi Teoria Artei. Cu mai puţin de zece studenţi într-o promoţie, destinată prioritar, domnişoarelor din „cartierul roşu”. Reuşeau fără greş fiind, bucuros, meditate de viitorii examinatori. Cu patalama de istoric şi critic de artă au fost înzestrate şi urmaşele lui Borilă, Răutu, Brucan şi Jebeleanu.
Copii din familiile Niculescu-Mizil, Bârlădeanu şi Pacepa au absolvit institute de artă.
Buni amfitrioni ai artiştilor au fost soţii Maurer. Încăpătoarea vilă a primului ministru de pe Aviatorilor 104 le era „casă deschisă”. De profesie „fără ocupaţie”, Elena (Lilica) Maurer a pledat eficient pe lângă puternicul soţ interesele intimilor: regizori, sportivi, actori.
Steaua muzicii uşoare, Margareta Pâslaru a devenit nora lui Alexandru Sencovici, ministrul industriei uşoare şi membru CC.
Cercuri artistice
Dese incursiuni în lumea artistică – publice şi private – făceau Bărlădeanu şi Apostol. Cel dintâi divorţase, puţin înaintea morţii lui Dej, de actriţa Marcela Rusu. Apostol, în schimb, se căsătorise, în 1962, cu cântăreaţa de operă Adriana Codreanu. Prin soţia poetă şi fratele instrumentist la Filarmonica din Bucureşti, Gogu Rădulescu gusta, de asemenea, plăcerea de-a fi curtat de scriitori şi artişti.
Şi prin mai tinerii Ştefan Andrei (căsătorit cu actriţa Violeta Andrei) şi Maxim Berghianu, (soţul actriţei Silvia Popovici), partidul se punea la curent cu viaţa artistică informală. Partidul şi securitatea. Căci în obligaţiile ofiţerilor din serviciul de pază şi protecţie a demnitarilor intrau verificările şi supravegherea persoanelor care penetrau „obiectivele” încredinţate.
Cât despre marele absent Lucreţiu Pătrăşcanu, propaganda reabilitării sale a avut varii efecte. Printre altele, casa de la Snagov construită pe când era ministru al Justiţiei, a fost refăcută şi redată în folosinţă, soţiei sale Elena (Herta). Aceasta se recăsătorise cu regizorul comunist grec Iannis Veakis. Elenei Veakis-Pătrăşcanu i s-a acordat şi permisiunea de a constitui şi întreţine acolo un elevat cerc artistic. Dornică de asocierea cu oamenii zilei, îl frecventa protipendada culturală a Capitalei. Oaspeţii erau însă bine şi cu folos supravegheaţi de „organele” în puterea cărora a rămas până la capătul vieţii fosta soţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
Marin Preda în discuţii cu Ceauşescu
În opinia lui Ştefan Andrei, cel mai preţuit dintre scriitori contemporani de către Ceauşescu a fost Marin Preda. Citise din creaţia prozatorului doar „Moromeţii” (Lavinia Betea în dialog cu Ştefan Andrei, I se spunea Machiavelli, Adevărul, 2011).
În lumea scriitorilor se ştia că Marin Preda fusese invitat de Ceauşescu, în primii ani de putere, în anumite vizite prin ţară.
O conversaţie dintre cei doi, a fost relatată astfel de criticul Ovid Crohmălniceanu (Amintiri deghizate, Nemira 1994): „Era în 1968, după invazia Cehoslovaciei. Ceauşescu în plin număr de „independenţă”, căuta atunci să-şi câştige simpatia scriitorilor. Îi invita, prin urmare, pe unii să-l însoţească în „vizitele de lucru” prin ţară spre a cunoaşte astfel mai bine „realităţile”. Nu cu acestea se alegeau, fireşte, dar aveau prilejul să fie în apropierea Tovarăşului, dovadă de atenţie şi preţuire din partea lui. (...) Marin (Preda) a avut parte şi el o dată de atare cinste. (...) A venit momentul mesei şi al întrebărilor pe care scriitorii erau îndemnaţi să i le pună lui Ceauşescu, ca să capete lămuririle sale luminoase. (...) Scurt şi cuprinzător, a vrut să afle cum poate fi justificat în ochii scriitorilor comunişti din Occident actul de agresiune al Uniunii Sovietice asupra Cehoslovaciei? Că el, Marin Preda, în situaţia lor, şi-ar depune imediat carnetul de partid. Ceauşescu s-a încruntat. A renunţat instantaneu să mai facă pe liberalul şi a intrat în reflexele naturale de vechi stalinist. Ce-şi închipuia Marin Preda? Că din partid se iese, aşa, când vrei, dându-ţi demisia? Ca de la o societate de binefacere? Nimeni nu părăseşte partidul decât dat afară! Cei din jur s-au grăbit să-l scuze pe Preda în faţa lui Ceauşescu. Intrase în partid de foarte puţină vreme, nu cunoştea încă bine ce însemna aceasta. Ceauşescu a acceptat explicaţia. Apoi, căzând victimă provocării lui Marin, s-a lansat în considerente de tactică politică înaltă. A pornit să pledeze cauza Uniunii Sovietice. Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. E o supraputere şi are interesele ei strategice. Morala şi politica nu se împacă totdeauna. „Bref, a conchis Marin istorisindu-mi scena, am priceput ce-i în burta lui.”
Se încarcă comentariile...
