Cazul Merah şi romanul poliţist

Mohamed Merah, asasinul în vârstă de 23 de ani care a ucis şapte persoane la Toulouse şi Montauban

Dincolo de oroare, asasinatele de la Montauban şi Toulouse de la jumătatea lui martie, cărora le-au căzut victime trei soldaţi, un profesor şi trei copii, trezesc stupoare.

Două întrebări revin obsesiv în toate comentariile: cum a fost posibil şi de ce n-a fost împiedicat la timp asasinul să ajungă criminal în serie?

Dacă răspunsul la prima întrebare lasă destul loc unor interpretări diferite şi chiar contradictorii, răspunsul la cea de a doua nu e, în fond, greu de dat, ci, mai degrabă, plin de riscuri pentru oficialităţile implicate.

Factorii care l-au transformat pe tânărul franco-algerian de 23 de ani dintr-un banal delincvent de cartier (conducere fără permis, bătăi, furturi, spargeri şi altele) într-un sinistru criminal în serie sunt cunoscuţi de multă vreme şi sunt legaţi de propagarea prin toate mijloacele, de la predici la internet, a islamismului radical, care îndeamnă, nu numai la ură, dar şi la asasinat.

Rămâne de văzut de ce s-a făcut atât de puţin pentru stoparea lui. De ce, între altele, i s-a permis lui Merah, aflat după gratii, la nici 19 ani, să privească la nesfârşit filme de pe site-urile jihadiste care arătau ştrangulări şi decapitări.

Mohamed Merah

În ce priveşte responsabilitatea oficialităţilor în rezolvarea cazului, ea nu e neapărat treaba mea. Însemnările care urmează încearcă să analizeze lucrurile dintr-o altă perspectivă, şi anume aceea a cititorului de romane poliţiste.

Dacă aş fi în locul consilierului prezidenţial cu probleme de securitate, care va fi audiat de parlament în legătură tocmai cu felul în care serviciile secrete, poliţia, jandarmeria şi mascaţii au făcut faţă situaţiei, aş apela la experienţa mea de cititor de romane poliţiste sau de spionaj ca să-i lămuresc pe deputaţii francezi. Chiar şi recunoscând că oficialităţile de resort nu şi-au făcut datoria cu adevărat.

Efectele noilor tehnologii

Cred că nu sunt singurul care a remarcat schimbarea la faţă în deceniile din urmă a romanului poliţist, ca şi a serialelor de acelaşi fel, ca urmare a schimbării anchetelor reale, datorată, la rândul ei,  evoluţiei tehnologiei de identificare a infractorilor.

De când cu poliţia ştiinţifică şi cu ADN-ul, asasinii au pierdut o mare parte din şansele de a scăpa basma curată. Niciodată în trecut nu au putut fi reunite atât de numeroase şi de precise indicii sau probe de care poliţia şi procuratura să se folosească.

În medicină, dosarul pacientului se cheamă „anamneză" şi el conţine tot ce se cuvine cunoscut despre acesta. Anamneza a ajuns să-l înlocuiască uneori pe pacient în ochii doctorului, în sensul că se consideră dispensat de a se ocupa de bolnavul ca atare.

Tot aşa şi cu anchetatorul care a strâns o pulbere de informaţii: cam uită de omul în carne şi oase pe care l-a urmărit, înregistrat, localizat. Dificultatea abia acum apare: nu e deloc sigur că mintea anchetatorului a evoluat în ritmul tehnologiei şi că, altfel spus, el ştie să citească un dosar atât de laborios şi, de ce nu, de contradictoriu precum acela modern. Cazul Merah dovedeşte că nu ştie.

Nevoia de Sherlock Holmes

E adevărat că, post-factum, e lesne de susţinut că probele erau suficiente pentru a-l fi împiedicat să comită trei crime la rând, aproape în acelaşi timp şi cu exact aceeaşi metodă, mai mult, că şi prima crimă putea fi prevăzută. Mă tem însă că anchetatorii nu se pot prevala de acest argument.

E cât se poate de clar că nu l-au „citit" corect pe Merah. (Când vezi ce portret de băiat politicos şi bine-crescut îi fac psihologii poliţiei, care l-au avut de câteva ori în mână, îţi vine să spui că toată tehnologia de ultimă oră nu face doi bani în lipsa flerului uman). Le-a lipsit un Sherlock Holmes.

Romanul poliţist nu putea evita să se adapteze noilor tehnologii. A greşit şi el socoteala, şi mai ales o greşesc serialele poliţiste, când se lipsesc de un Sherlock Holmes. Sau când îi diminuează rolul. Şi unul, şi altele ar trebui să înveţe din lecţia tragediei care l-a avut în rol de personaj principal pe Merah şi nu pe un comisar Maigret de la poliţia judiciară din Toulouse.

Tot din romane am aflat că oficialităţile guvernamentale şi politice mai mult încurcă ancheta. Nu i-a spus nimeni domnului ministru de Interne să aştepte cuminte în biroul lui parizian ca Maigret să-l informeze de identificarea şi arestarea unui terorist care punea la cale crime în serie.
Nu sunt amator de istorii contrafactuale, dar nu puteam rata ocazia să subliniez încă o dată rostul citirii literaturii.

"Romanul poliţist nu putea evita să se adapteze noilor tehnologii. A greşit şi el socoteala, şi mai ales o greşesc serialele poliţiste, când se lipsesc de un Sherlock Holmes."