Cărţile de căpătâi ale personalităţilor: Lupta cu trădarea

Tudor Călin Zarojanu realizează şi emisiunea „De ce-aş citi?“, la TVR 1

O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Tudor Călin Zarojanu.

Între 12 şi 14 ani, am citit cele cinci volume ale unei anumite serii de vreo douăzeci de ori la rând. Dacă prin „carte fundamentală" se înţelege, aşa cum cred că e normal, o carte care a contribuit substanţial la construcţia sistemului tău de valori; dacă sintagma „carte de căpătâi" are şi un înţeles propriu, adică o carte pe care o ai poate nu chiar pe noptieră, la căpătâi, dar orişicât la îndemână, ştii în orice moment unde se află; dacă prin „carte care mi-a marcat viaţa" e normal să denumesc una pe care am citit-o de mai multe ori, fie integral, fie selectiv, dorind să retrăiesc anumite clipe, să revăd unele imagini şi să-mi reîmprospătez anumite idei, pentru că eu aşa socot, că o carte pe care ai citit-o o singură dată nu se pune, chiar dacă zici că ţi-a plăcut şi, mamă!, ce carte mare este, aşa de mare că nu te-a chemat niciodată s-o reciteşti, c-am întâlnit eu oameni care ziceau că Dostoievski, bunăoară, le e reperul absolut, dar când i-am rugat să-mi spună ce i-a impresionat cel mai mult s-au cam blocat, „Măi, l-am citit pe la opşpe ani, nu mai ţin minte..."; ţinând cont, aşadar, de toate cele de mai sus, n-am niciun motiv să ezit a spune că pentru mine cartea fundamentală, de căpătâi, care mi-a marcat viaţa şi m-a ajutat să mă construiesc pe mine însumi, este „Cireşarii", de Constantin Chiriţă.

Maladiv, dar ce era să fac?

Prietenie, dragoste, spirit de aventură, umor, educaţie în sensul cel mai larg şi cel mai bun al cuvântului, naturaleţe, speranţă, lirism - toate acestea şi altele încă mi le-am luat din „Cireşarii" aproape la fel de mult ca din viaţă.

Între 12 şi 14 ani, am citit cele cinci volume de vreo douăzeci de ori la rând. Cap-coadă. În ordine. Începeam cu „Teroarea neagră" şi terminam cu „Drum bun, cireşari!", după care o luam de la capăt. Maladiv, veţi spune. Poate, dar, vorba bancului cu palmierul la Polul Nord, ce era să fac!? Nu, că n-am citit numai „Cireşarii" în anii ăia, dar consumul de timp pentru Tic, Maria, Lucia, Dan, Victor, Ionel şi Ursu tot a creat un decalaj îngrijorător, încât nu e de mirare (dar e de râs) că, într-o încercare disperată de a arde nişte etape ratate, prima carte pe care am citit-o după „Cireşarii" a fost „Estetica" lui Benedetto Croce.

Pe Ionel Teodoreanu şi pe Alexandru Dumas nu i-am recuperat niciodată. Dar nu-mi pare rău. Dovadă că am mai citit „Cireşarii", de-atunci încoace, de câteva ori, şi parţial, şi integral. În general, pretextul era că le citesc copiilor. Dar anul trecut am recitit toată seria, din scoarţă-n scoarţă, fără niciun pretext. Şi ce frumos a fost!

Dar dacă m-ar trezi careva în miez de noapte să mă-ntrebe de ce, aş putea răspunde-n două-trei fraze? O, da! În „Drum bun...", Tic stă de vorbă cu bărbatul necunoscut (se va dovedi că-i arheolog) şi ajunge să-i spună cum vede el lumea. Înflăcărat, desigur. Adultul zâmbeşte cu superioritate şi zice: „Toţi spunem aşa când suntem tineri..." La care cârnul şi zurliul adolescent, în loc să fie strivit de această sentinţă sau, eventual, să scoată limba, răspunde prompt şi sec: „Da? Atunci înseamnă că undeva e o trădare!"

Am citit de nenumărate ori „Cireşarii", ca şi „Micul Prinţ", ca şi „Pentru Esmé, cu dragoste şi abjecţie", ca să încerc să evit trădarea. Până acum, slavă Domnului, am reuşit.

"Prietenie, dragoste, spirit de aventură, umor, educaţie în sensul cel mai larg şi cel mai bun al cuvântului, naturaleţe, speranţă, lirism - toate acestea şi altele încă mi le-am luat din «Cireşarii» aproape la fel de mult ca din viaţă."

Cartea preferată

- Tudor Călin Zarojanu s-a născut pe 8 iunie 1956.
- A absolvit, în 1980, Facultatea de Matematică, secţia Informatică, din Universitatea Bucureşti, iar înainte de 1989 a lucrat ca programator de calculatoare.
- După 1990, a intrat în presă. A fost redactor-şef adjunct la „Zig Zag", redactor-şef  la revista „Flacăra", şef de secţie la „Cotidianul" şi la Mediafax, editorialist la mai multe publicaţii. A fost colaborator al paginilor de opinii din ziarul „Adevărul" şi colaborează în continuare la „Dilema Veche".
- A debutat, în 1992, cu volumul de proză scurtă „Viaţa ca troleibuz" (Editura Cartea Românească), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut.
- În literatură, a continuat cu romanele „Reluare cu încetinitorul" (Editura Maşina de Scris, 1997) şi „Sfârşitul lumii" (Editura Polirom, 2005) şi cu volumul de proză scurtă „Copiii asfaltului" (Editura Fundaţiei PRO, 2006).
- În 1996, publica biografia „Viaţa lui Corneliu Coposu" (Editura Maşina de Scris), volum care a avut în 2005 o ediţie a doua, revăzută şi completată.

Top 10 cărţi care m-au marcat: (în afară de „Cireşarii")

1. „Prins", de Petru Popescu
2. „Galapagos", de Kurt Vonnegut
3. „9 povestiri", de J. D. Sallinger
4. „Spuma zilelor", de Boris Vian
5. „Abatorul nr. 5", de Kurt Vonnegut
6. „Mama noapte", de Kurt Vonnegut
7. „Micul Prinţ", de Antoine de Saint-Exupéry
8. „Trei pe două biciclete", de Jerome K. Jerome
9. „Aventuri ale conştiinţei de sine", de Felicia Antip
10. „Să creşti într-un an cât alţii într-o zi", de Petru Popescu

Top 5 autori preferaţi

1. Kurt Vonnegut (1922-2007)
2. Petru Popescu (n. 1944)
3. J.D. Sallinger (1919-2010)
4. Boris Vian (1920-1959)
5. Jerome K. Jerome (1859-1927)