Cannes 2021. Corespondenţă de la Eugenia Vodă: Poveşti (i)morale

Vedetele filmului „Benedetta“: regizorul Paul Verhoeven, între actriţele Daphne Patakia (stânga) şi Virginie Efira, înaintea premierei de la Cannes FOTO EPA-EFE

Unele filme cu „călugăriţe perverse“ au rezistat în timp, ca obiecte de artă, şi au intrat în cinemateci. Altele au ajuns la coşul de gunoi. Mi-e teamă că la coş va ajunge şi „Benedetta“ lui Paul Verhoeven.

Fără acest film, însă, habar n-am fi avut că, la o mănăstire din Toscana secolului 17, a existat în realitate o tînără călugăriţă, Benedetta, care se credea „sfîntă“; la un moment dat, a avut parte de un proces inchizitorial, care o acuza de, să zicem, „comportament sexual inadecvat“ (cuvîntul lesbianism nu intrase încă în vocabularul curent). Dar Benedetta n-a fost arsă pe rug, ci a trăit mai departe la mănăstire, pînă la 71 de ani. Era epoca în care (scrie autoarea cărţii biografice după care s-a făcut filmul) „orice noutate era periculoasă şi orice singularitate suspectă“. Azi, în epoca singularităţii victorioase, Verhoeven face un film baroc şi kitsch, care sună a gol. Cineastul olandez cu succese internaţionale remarcabile (gen „Basic instinct“ sau „Elle“), vine, la 82 de ani, cu o provocare vulgarizatoare, desigur cu buget mare (acelaşi producător ca la „Elle“, influentul franco-tunisian Said Ben Said), lansat cu mare tam-tam la festival şi în toată Franţa. Întrebat despre anumite „viziuni blasfemice“ (cum ar fi obiectul sacru transformat în jucărie sexuală), Verhoeven ripostează că „totul se afłă în dosarul procesului“. Doar că prostul gust şi puerilismul nu ţin de dosar, ci de ochiul care îl citeşte. Are dreptate, în acest caz, cronicarul de la „Le Figaro“ cînd îl numeşte, simplu: „cineast libidinos“! Evident, nu s-ar mira nimeni dacă acest indirect „atac la adresa bisericii catolice“ ar intra şi în palmares, se ştie cît de încîlcite sunt căile juriului.

În schimb, fără să facă valuri de „mare eveniment“, cum a făcut „Benedetta“, competiţia a avut parte, de la bun început, de un film puternic şi curajos, „Genunchiul lui Ahed“, al celui mai cotat cineast israelian contemporan, Nadav Lapid (46 de ani, un Urs de aur la Berlin, în 2019). Titlul e o aluzie, tandru-ironică, la „Genunchiul lui Claire“, al lui Rohmer, din anii ’70, un capitol din aşa-numitele „poveşti morale“... Un regizor de film e invitat undeva în Israelul profund, în deşertul Arabah, la o întîlnire cu publicul; e întîmpinat de organizatoare, o tînără drăguţă, cu un aer cald şi inocent, originară tocmai de aici şi ajunsă, printr-o întîmplare, directoare adjunctă la Minister. Totul demarează ca un „film de actualitate“ cuminte, ca apoi autorul să apese nebuneşte pe acceleraţie, să mizeze pe rupturi de ton, pe şarje emoţionale, pe explozii de pamflet politic, pe un crescendo al exasperării, al disperării, al furiei - faţă de ceea ce s-ar putea numi, elegant, disfuncţionalităţile societăţii israeliene (în fapt „cultura militaristă şi naţionalistă“), dar şi faţă de biata noastră condiţie umană. Cineastul venit în deşert, cu un aer mototolit şi sumbru, scoate obsedant mobilul şi dictează cîte un mesaj cvasi-tonic către mama bolnavă terminal. Aflăm că provine dintr-o familie de artişti din Tel Aviv, mama lucrează cu el, e scenaristă, „tu eşti comoara mea“... Fata de la minister îi prezintă un formular care trebuie semnat, un formular pe care „creatorul“ trebuie să bifeze temele şi subiectele pe care le abordează, altfel nu va fi plătit. La început omul nostru respinge ideea, umilitoare, apoi semnează, ca un gest formal, pentru că are nevoie de bani. Din confidenţă în confidenţă  (regizorul îi povesteste fetei unde a luptat în armată,  prilej de secvenţe groteşti, halucinante, despuiate de orice eroism), iar fata „dă din casă“, de la minister, fără să ştie că regizorul avid de adevăr o înregistrează: aflăm că formularul e invenţia ministrului - „un ministru al culturii care nu iubeşte arta, într-un guvern care nu iubeşte oamenii“! Iar cine nu semnează formularul, sau cine „ne murdăreşte imaginea“ – nu primeşte niciun ban, „să moară de foame“!

Adevărul e că trăim (şi) în „epoca formularelor“. Nu e o invenţie israeliană, e o epidemie globală. Vezi, la Oscaruri, „setul de criterii“ de respectat (privind „diversitatea“ şi „reprezentativitatea minorităţilor“, obligatorii), sau vezi în Franţa, „carta pentru paritate“, masculin-feminin (primeşte ajutorul de la CNC pentru producţia unui film numai cine semnează acel angajament). Totul evocă, parcă, febra dintr-o piesă absurdă...

E şi sensul profund al filmului: în ciuda tuturor aparenţelor, s-ar putea să asistăm, fără să vedem, sau făcîndu-ne că nu vedem, la o agonie a libertăţii de expresie - artistice, dar nu numai...

Cîte un formular pentru fiecare!