AVANPREMIERĂ „Tot înainte“, cel mai recent roman al Ioanei Nicolaie. Când apare în librării

Scriitoarea Ioana Nicolaie

„Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul „Tot înainte” de Ioana Nicolaie. Cartea va fi publicată la Editura Humanitas şi va fi disponibiă în librării începând cu 23 martie.

Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările şi iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o ştie deja din Pelinul negru şi Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman povestea Arseniei. Copilul trăieşte sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd şi a lumii patriarhale în care s-a născut, şi se luptă să-şi găsească un drum în viaţă. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie şi fantastic la-nceput, cu greutăţile tot mai mari pe măsură ce creşte, se înfăşoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o aşteaptă mai departe, în viaţă, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraş, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?

Roman psihologic, empatic şi bine dozat la nivelul emoţiei, desfăşurat în acelaşi decor mitic şi în acelaşi timp cât se poate de realist al unui orăşel din Nord, Tot înainte este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieţi, visuri şi destine.

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutăţile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi ştiu că tăietura făcută în scoarţa copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Şi creşte.“ — Ioana Nicolaie

-FRAGMENT-

„Copiii de la oraş trăiesc în blocuri, nu în case. Aţi înţeles, da? Le vedeţi acolo, pe geam? Ei nu se murdăresc niciodată, căci se duc la şcoală pe asfalt, mai rar pe o uliţă. Nu se udă la picioare. Nu le-ngheaţă tălpile, au ghete cu blană.

Copiii aceştia au părinţi care găsesc destulă mâncare. E tot ce pofteşti la magazinele de-aici, nu s-a auzit de vreunul care să nu mai poată de foame. Ei mănâncă, dacă vor, chiftele, şniţele sau ureche de porc la fiecare masă. Şi picioare de pui sunt mereu în tocăniţe. Şi pot să-şi cumpere cornuri cu gem după bunul lor plac.

Fetiţele au sandale negre cu baretă şi ciorapi albi întotdeauna, nu doar de Paşte, ca mine. Ele nu-şi rup rochiţele, au grijă, sunt mereu ca şi cum s-ar duce să se plimbe la noi în staţiune. Băieţii de-aici nu aleargă, stau cuminţi în case şi fac, ca fratele meu mai mare, Alexandru, colecţie de timbre. Ei nu mănâncă niciodată flori de acăţ. Ei au apă caldă şi pot păstra curăţenia. Ei nu spală podele, nu duc miei la păscut, nici nu ştiu că există animale. Ei au pijamale cu donalzi şi televizor la care văd tot felul de filme. De-aceea, eu când cresc vreau să mă fac copil de la bloc.

Hai să ne ducem un pic peste oraşul ăsta, continuu eu, e cum nu se poate mai întins. Are intersecţii, maşinile sunt cât bomboana cu lapte, se preling pe-o şosea mare, cu un acoperiş de biserică şi o pădure de antene. Pe-acolo intră filmele, din acelea atât de frumoase, aşa cum eu am văzut numai când am mers în vizită, la bloc, la mătuşa. De câteva ori până acum, că nu-i bine să te-aşezi nici în casa ei la masă. Doar dacă te cheamă de-adevăratelea să-ndrăzneşti, numai atunci când zice hai, c-am umplut blidul cu fasole. Nu mi-am putut lua ochii de la film, nişte copii, mulţi, atârnau de crengile unor copaci, în timp ce tatăl lor, bogat, se întorcea cu automobilul acasă. În film erau mese întinse şi destulă mâncare.

Mi-e foame dintr-o dată, de ce m-am gândit la cum sunt răsturnate două, trei polonice într-o farfurie? Sora mea stă cu nasul în foi, nimic n-o scoate din carte. Vrea s-o termine, că din locul ăsta, dacă-i dau drumul, nu poate duce nimic acasă. Doar hainele cu care-a venit i se vor pune în braţe, iar acelea, să nu uite, trebuiau bine spălate. Cu sodă dacă se găseşte. Nici măcar pe mine nu mă poate lua. Dar să nu mă tem, că dacă mi-a trecut răul, atunci o să prind tot mai multă putere şi-ntr-o zi o să-mi iau zborul ca o pasăre, ca o ţarcă de care-mi place mie, fiindcă am văzut cum ţarca ia ciob sclipitor din noroi. Nimeni nu rămâne pe viaţă aici, la etajul patru boli infecţioase.

Lumina se scurtează brusc, fitilul lămpii nu mai are petrol, gata, ziua se stinge încetul cu încetul, donalzi, treceţi la locurile voastre, nu mai e mult şi o doamnă vine să ne-aducă masa. Dar oare când ajunge?

— Saveta, nu vrei să te uiţi tu afară? Când vine mâncarea? Mi-e foame rău.

N-aş fi zis asta dacă nu duruia tocmai atunci ceva pe coridor. Nu putea fi decât doamna care împărţea dulceaţa, şi felia de pâine, şi ceaiul de muşeţel, şi tocana de legume şi... O uşă s-a trântit nu departe, a sunat tare, nişte glasuri s-au tot apropiat. Dar de ce-s

bărbăteşti? Amândouă suntem în picioare, de-acum gata, în câteva secunde intră masa pe roate la noi. Saveta mă-mpinge-n faţă.

— Hai, deschide tu, Arsenia, apasă un pic mai tare.

Mă atârn cu toată pijamaua de clanţă, trag uşa spre mine, nu mai e nimic între mine şi-afară. Totul se mişcă, coridorul e fără sfârşit.

— Ce-ai încremenit aşa, zice Saveta, unde-i doamna? Vorbele astea sunt însă departe, nici nu se-aud, numai omăt şi munţi de ceaţă se prăvălesc din senin peste mine. Căci aproape, tot mai aproape, acum tocmai lângă mine, se-arată ceva nemaivăzut. Doi bărbaţi poartă o targă. Şi pe targă-i o femeie, nici tânără nici bătrână, doar să-ntind braţul c-o pot atinge. O negreală se desface din ea şi, ca un nor tot mai subţire, îmi atinge tălpile goale, suie în sus, îmi întunecă obrajii. Cât de ţeapăn e chipul femeii, şi galben, şi cu ochi închişi numai pe jumătate... Donalzii dau să plângă, unul a şi-nceput, faţa mi se udă deodată.

— Ce-i cu voi? strigă cineva. Intraţi imediat în salon, ne împinge apoi glasul. Şi ne aruncă cât colo.

— Cine v-a dat voie să ieşiţi, cine, copii răi ce sunteţi? Şi ne îmbrânceşte, eu cad, ca de pe leagănul din cireşul cel mai de sus, de-acum fără oprire mă fac cioburi pentru cea mai tăcută şi mai grozavă ţarcă. Saveta mă prinde şi mă trage înapoi, praful negru e-n tot, nu se va mai curăţa niciodată.

— Nu mai tremura! Gata! E numai o femeie moartă.

Dar tremură şi ea.

— Nu-i nimic altceva decât o moartă. Scoate-o repede din cap, că altfel îţi rămâne acolo. Şi trage plapuma peste noi amândouă, nimic să nu mai pătrundă sub ea.

Moarta însă nu stă în loc, tot mai lungă-i acum, cât coridorul, cât oraşul, i-a înţepenit şi pe donalzi. Moarta-i cât drumul şerpuit de pe Dealul Târgului, cel pe care voi pleca cine ştie peste cât timp acasă, căci sora mea, Saveta, avea să fie externată, ce cuvânt greu, după numai patru zile, când moarta se va fi făcut cât cerul şi cât tot pământul şi nici eu, de-acum înainte, am simţit deodată, n-aveam să mai pot scăpa de ea. Purtată de doi brancardieri pe o targă ea trece, tot trece, fără încetare. Gălbenare neagră, câmp negru, fără nimic care să ne despartă, căci lângă spatele mamei nimeni nu mă va mai lăsa să dorm vreodată”. (Copyright: Editura Humanitas)

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de către Uniunea Scriitorilor „Cartea Anului“ 2013), antologia Lomografii, patru romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei) şi literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik şi mercenarii şi Ferbonia). A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză şi germană. A fost inclusă în 26 de volume colective româneşti şi în numeroase reviste şi antologii străine. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN România.