APARITII EDITORIALE

Imn distrugerii Daca in viata de toate zilele trebuie sa respectam contractul social, raspunzand la salut, trecand strada la culoarea verde a semaforului si necalcand cu bocancii pe razorul de flori

Imn distrugerii
Daca in viata de toate zilele trebuie sa respectam contractul social, raspunzand la salut, trecand strada la culoarea verde a semaforului si necalcand cu bocancii pe razorul de flori din Gradina Botanica, in literatura pe care o scriem sau o citim lucrurile sunt sensibil diferite. E impropriu sa judecam o pagina literara cu criterii inguste de cetatean responsabil si revoltat. Una dintre notele specifice ale literaturii este tocmai aceea de a largi, deforma sau rasturna tiparele, propunand si impunand lumi artistice de o superioara (si incasabila) omogenitate vizionara. Totul este posibil si aproape totul este permis intr-o astfel de lume secunda; infernul insusi, "legitimat" estetic, poate concura cu succes curatenia spiritului si cumintenia pamantului. De la debutul editorial (cu Sange albastru, 1969) si pana la cele mai recente versuri cuprinse intr-un volum cu un titlu horror (imi mananc versurile, 2003), Angela Marinescu a luptat cu toate armele permise si nepermise impotriva poeziei moi, cuminti, aseptice, produs al unei imaginatii turtite de comoditate si conformism. O antologie pe cat de severa, pe atat de pregnanta din lirica sa, Poeme de sus in jos (postfata de Dan-Silviu Boerescu, Ed. Cartea Romaneasca, 2003) prezinta, prin selectia versurilor, acest fir rosu al violentei imagistice si verbale, capabila sa disloce structurile existente si sa nasca o lume noua si fierbinte. Dintr-un text ornat cu figuri de stil, sunand ca un clopotel la finalul fiecarui vers (lirica, asa cum am invatat-o noi la scoala), poemul devine un spatiu elastic, o membrana in care pulseaza, memorabil, traumele si obsesiile autoarei. Acestea, de altfel, sunt recunoscute si asumate ca atare, infatisate cu un exhibitionism sado-masochist ce ii e propriu Angelei Marinescu: "Cand totul va fi linistit/ si cel care a fost iubitul va deveni dusmanul/ si cel care a fost fiul va deveni calaul/ si cel care isi soarbe vinul se va zgudui// atunci veti sti ca am ramas mai singura/ decat un animal in preajma mortii/ cu pielea intinsa pe cuvinte/ cu coapsele mele lungi apropiate pana la disperare" (Cand totul va fi linistit); "Pe drumul care duce spre pavilionul nebunilor/ imi port sangele de pe talpi/ si nu imi pot adanci instrainarea./ Doamne, nu mai pot crede, am uitat/ sa-mi spal cearsaful negru care ma strange./ sunt sora lui Lazar, care nu mai poate invia./ pentru mine nu exista decat umbra./ pentru mine nu exista decat nebunia./ alb ca varul este pavilionul pe care il iubesc ca pe mine insami./ acolo drogul, acolo violenta. acolo sexul. acolo cuvintele./ in soare, un caine se culca linistit/ la picioarele unui nebun, stapan, care canta." (Pavilionul nebunilor). indrazneala, singura, nu face o opera, si multi autori amatori de versuri blasfematorii au alunecat in josul scarii literare, pentru ca le-a lipsit originalitatea de viziune si expresie. Poate si din acest motiv, poeta, de pe coperta splendidei sale antologii, ne zambeste complice.