Anca Damian, regizoare: „Am plâns când am lucrat la filmul despre cazul Crulic“

Anca Damian (49 de ani), care a mai semnat regia şi pentru filmul „Întâlniri încrucişate“, a lucrat trei ani pentru documentarul „Crulic - drumul spre dincolo“. Filmul de animaţie (primul din România în ultimii 20 de ani) spune povestea românului Claudiu Crulic, mort într-o închisoare din Polonia după ce a făcut greva foamei.

Crulic, un tânăr de 33 de ani din Dorohoi, a fost arestat pe 30 septembrie 2007 pentru un prezumtiv furt. Autorităţile române şi poloneze, surde la apelurile prin care acesta îşi dovedea nevinovăţia, nu au intervenit în niciun fel. În urma tragediei, Adrian Cioroianu, ministru de Externe la acea vreme, a fost nevoit să-şi prezinte demisia. În filmul Ancăi Damian, vocea lui Claudiu Crulic este cea a actorului Vlad Ivanov.

Documentarul „Crulic - drumul spre dincolo" intră în cinematografele din ţară

De ce ai ales să spui povestea lui Claudiu Crulic?

M-a atras modul în care a murit Claudiu: prin greva foamei, corpul se stinge lent, atât de lent încât trecerea în cealaltă lume durează săptămâni. E o contemplare a morţii. Am simţit imensa singurătate a acestui om abandonat de toţi.

Ai plâns vreodată în timp ce făceai documentarea pentru proiect?

Unul dintre momentele cele mai încărcate a fost când am auzit povestea unchiului lui. Un telefon care te anunţă că ruda ta e moartă şi corpul urmează să-i fie ars, dacă nu vii după el cu 2.500 de euro, are un tragism şi un cinism răscolitor. Atât rămăsese după un om, care era încă tânăr. Un cadavru uitat într-o morgă, unde nişte funcţionari voiau să facă curat.

Cum ai făcut să transmiţi privitorului personalitatea lui Crulic?

M-am întâlnit cu umorul la Dorohoi. Apoi, l-am auzit în toate poveştile despre Crulic. Mi se pare că autoironia asta are atâta înţelepciune, ajungi să te priveşti pe tine cu distanţă şi de aici umorul primeşte o dimensiune aproape pirandeliană. Ador râsul: umorul adevărat, „dezbracă prostia de pe noi". Am vrut ca în filmul ăsta să se râdă, şi ca sufletul să se deschidă emoţiei. Şi norocul meu a fost că personajul era aşa, cald şi hâtru.

Ce l-a emoţionat pe Vlad Ivanov, vocea lui Crulic în film, în timpul lucrului?

Vlad l-a înţeles pe Claudiu. Şi el vine din aceeaşi zonă geografică. A revăzut textul, modificând unde nu i se părea că e ales cuvântul potrivit, am repetat de două ori, am discutat tonul şi personajul... La înregistrare mi-a spus: „Am simţit că nu mai eram eu. Parcă eram altcineva". Atât s-a identificat el cu Crulic.

Care a fost momentul care te-a marcat din întâlnirile cu apropiaţii lui Claudiu Crulic?

În ianuarie 2010, erau -22 de grade şi eu plecasem cu Iliya, fostul meu student macedonean care a făcut o mare parte din fotografiile pentru film, la Botoşani, să mă întâlnesc cu sora lui Claudiu, care era venită pentru câteva zile din Italia. Atunci am copiat de pe card ultimele fotografii făcute cu el. În noapte, am plecat spre Dorohoi, şi cum nu mai aveau acelaşi număr de telefon, am ajuns la casa unde locuieşte Carmen, verişoara lui, cu cei doi copii ai ei şi mama ei, mătuşa Lelia din film. Nu aveau sonerie, şi-am intrat în curte şi-am bătut la geam. A deschis uşa Carmen, cu un val de abur de la căldura din casă. Mi-a spus că se speriaseră, că aşa venea şi Claudiu, bătând în geam. Noaptea era luminată de zăpadă şi de lumina ferestrelor. Zăpada scârţâia de ger. Am intrat în camera unde stăteau şi dormeau toţi, singura încălzită din casă.

Cum arătau caietele cu însemnările lui Crulic din închisoare, care apar şi în film, când le-ai deschis pentru prima oară?

Era vorba despre un fel de agendă din care lipseau multe pagini. Carnetul era numerotat: a fost o lungă perioadă în care am căutat acele pagini lipsă în toate sertarele dosarelor sau autorităţilor. Măcar nişte copii speram să fie la dosar. Pe paginile rămase erau însemnări, notaţii făcute „să nu uite". Data procesului, numere de telefon, data la care primise scrisoarea de la consulat, „31 noiembrie", dar şi ultima notaţie, făcută cu trei zile înainte de moarte: „În comă fiind, ...".

Ce lucru îţi doreşti ca oamenii şi autorităţile să înveţe după ce văd această poveste?

Cred în om, ca unică valoare. Autorităţile ar trebui în primul rând să funcţioneze având asta ca primă regulă a decalogului lor. Dacă vedeţi filmul, secvenţa aceea publicitară despre penitenciar are textul extras dintr-o broşură primită la ei, la Cracovia, un fel de prezentare absurdă. Cu filmul, mi-aş dori să deschid inimile oamenilor, că sunt tare înţepenite. Ne place să ne ascundem în spatele unor instituţii, reguli sau proceduri, şi de fapt avem atâta de făcut fiecare dintre noi.

"Prin greva foamei, corpul se stinge lent, atât de lent încât trecerea în cealaltă lume durează săptămâni. E o contemplare a morţii..."