Agnès Martin-Lugand, scriitoare: „Nu rămân aceeaşi după ce termin un roman. M-am maturizat datorită personajelor mele“ INTERVIU

0
0
FOTO: Éric Garault__ Pascoandco
FOTO: Éric Garault__ Pascoandco

Agnès Martin-Lugand este una dintre cele mai cunoscute scriitoare franceze, cărţile sale fiind vândute în milioane de exemplare – iar opt dintre titlurile sale sunt publicate în România de către Editura Trei. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Agnès vorbeşte despre scris, familie şi feminitate, dar şi despre cea mai recentă carte a sa, „Într-o zi mă voi întoarce la tine“.

„Weekend Adevărul: Sunteţi psiholog şi asta se poate observa din felul în care construiţi personajul şi povestea lui. Cum v-a venit ideea să începeţi să scrieţi o carte?

Agnes Martin-Lugand: Am descoperit plăcerea scrisului după ce mi-am terminat studiile de psihologie. În perioada aceea mi-am spus că, într-o zi, voi scrie diverse poveşti. A rămas într-un colţ al minţii mele. Mi-am exercitat meseria timp de mai mulţi ani cu acest gând ascuns în sinea mea, apoi am născut şi mi-a revenit din plin dorinţa de a scrie. Venirea pe lume a fiului meu cel mare mi-a dat curaj în viaţă şi dramul de nebunie de care este nevoie ca să pornesc pe un nou drum. Povestea din romanul „Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea“ mi-a venit în minte într-o zi în care mă uitam cum se joacă soţul şi fiul meu. Timpul a stat atunci în loc; m-am întrebat ce aş face în cazul în care s-ar abate năpasta asupra mea şi i-aş pierde pe amândoi. Mi-am spus numaidecât că aş pleca departe, să mă îngrop de vie. Am ştiut pe loc că aceea este povestea pe care trebuie s-o aştern pe hârtie. De cum am început să scriu „Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea“, am ştiut că nu mă voi mai opri din scris, indiferent dacă voi avea succes sau nu. Din acea clipă, nu m-am mai putut despărţi de scris. Fiecare roman al meu porneşte de la o întrebare care mă preocupă sau de la vreun personaj care mi se conturează clar în minte şi cu care doresc să petrec timp în imaginaţia mea.

Pentru mulţi, scrisul înseamnă terapie. Pentru dumneavoastră cum este?

Nu spun că nu este. Eu, una, când scriu, pun în cuvinte, conştient sau inconştient, anumite angoase, unele dintre luptele mele interioare, iar eroinele mele mă ajută să evoluez ca om. Dar nu sunt psihologul personajelor mele.

Licoarea care dă încredere

editura trei

Credeţi că oamenii fericiţi citesc şi beau cafea?

Chiar nu ştiu! Cred, însă, că acele clipe în care citim şi savurăm o cafea, un ceai, orice, ne fac viaţa mai fericită.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră o ceaşcă de cafea?

Este ceva ce te linişteşte, care îţi dă încredere. Fie că este vorba despre un espresso, o cafea lungă ori una în stil american, beau din toate cele trei tipuri. Aroma care se răspândeşte de la cafea ne aduce în gând fiecăruia anumite amintiri, anumite impresii. În cazul meu, înseamnă şi dependenţă! Beau nepermis de multă cafea, încerc să mă tratez (râde).

„O femeie poate fi elegantă şi într-o pereche de adidaşi

Există o mică piesă de puzzle din personalitatea dumneavoastră în fiecare personaj?

Cu siguranţă. Dacă autorul nu pune în literatura sa şi un pic din sine însuşi, cred că acea scriere nu mai este la fel de onestă, de autentică. Dar este valabil mai ales opusul – anume că fiecare dintre eroinele mele mi-a lăsat o părticică din ea. Nu rămân aceeaşi după ce termin de scris un roman. Am evoluat, m-am schimbat, am crescut, m-am maturizat datorită personajelor mele. Toate m-au făcut să reflectez asupra vieţii mele şi a ceea ce sunt. Ele îmi îndrumă paşii spre evoluţie ca om.

În „Îmi pare rău, sunt aşteptată, personajul feminin are o imagine elegantă. Ce părere aveţi, femeile ar trebui să fie mereu elegante şi să poarte tocuri?

Fiecare îşi urmează propriul stil. Yaël, personajul din romanul „Îmi pare rău, sunt aşteptată“, are nevoie de ţinutele ei ca de un soi de carapace, o protecţie. Are nevoie de ele la modul patologic ca să se simtă puternică. Ca regulă generală, cred că o femeie poate fi elegantă şi într-o pereche de adidaşi! Eu port încălţăminte de toate felurile. Mă schimb în funcţie de pofte, de starea de spirit, dar nu-mi spun niciodată că trebuie să port cutare încălţări ori cutare ţinute pentru că societatea are aşteptări ca eu să mă îmbrac într-un anume fel într-un anume context sau pentru că – vezi Doamne! – aşa este elegant. Eleganţa este o chestiune de atitudine, nu de haine.

Ce ne puteţi spune despre modă? Ar trebui să fim mereu în pas cu noile tendinţe?

Am 42 de ani şi tot nu ştiu ce este moda. Ce înseamnă să fii la modă? Nimic, la urma-urmei. Sau, poate că da. Mi-ar plăcea ca „a fi la modă” să însemne că te simţi bine în pielea ta, că porţi îmbrăcămintea care ţi se potriveşte, că eşti împăcată cu felul în care arăţi, să accepţi cum arăţi. Să te accepţi. Te epuizează să încerci să te regăseşti din punct de vedere vestimentar! Nu credeţi? Moda ar trebui să ne dea ocazia să fim liberi, să fim cine suntem, nu o imagine forţată care place lumii înainte să fie pe placul tău. Oricum, astfel percep eu moda în viaţa de zi cu zi.

Dacă ar exista, cum ar fi femeia perfectă? Sau măcar cea care să emane prin toţi porii feminitate?

Nu prea-mi place ideea aceasta de perfecţiune... Ideală raportat la ce anume? Ideală pentru cine? Duc ideea puţin mai departe. Femeia perfectă este idealul ei însăşi, al fiecărei femei în intimitatea propriilor gânduri. Adică o femeie care ştie cine este, care asumă cine este, care se afirmă, dar căreia nu-i e teamă nici de propriile îndoieli. La modul absolut, aş spune că femeia ideală, în funcţie de caracterul şi de trecutul ei, este liberă – liberă să iubească, liberă să lucreze, să se îmbrace aşa cum doreşte, liberă să plângă, să râdă şi să danseze, liberă să strige, să se plângă, să se înşele.

Ce înseamnă familia

Ce ne puteţi spune despre cartea pe care urmează să o lansaţi?

editura trei

Cel mai recent roman al meu publicat în România este „Într-o zi, mă voi întoarce la tine“. Am căutat adăpost în acest roman ca să uit de criza sanitară, de pandemie. Hotelul în care se desfăşoară acţiunea romanului este şi locul de refugiu al protagonistei, Hermine. Dacea este un hotel în care oamenii locuiesc, dansează, plâng, râd, suferă, dar în care gustă şi fericirea. Porţile acestui hotel sunt permanent deschise! Această carte este o reflecţie despre rolul simbolic al căminului, despre ce înseamnă acasă. Unde ne simţim noi acasă? Avem nevoie de patru pereţi şi de un acoperiş? Sau cei pe care-i iubim ne ajung pentru a ne simţi acasă şi în siguranţă emoţională? Am vrut ca acest roman să fie povestea unei familii, povestea oamenilor apăsaţi de greutăţi, dar rezistenţi, care, din perspectiva unora, se tem să iubească, pentru că atunci când iubeşti, îţi asumi riscul de a pierde şi de a suferi.

Sunteţi şi mamă. Ce aţi învăţat de la copiii dumneavoastră şi ce valori vreţi să ducă mai departe?

Am învăţat răbdarea. Serios, învăţ zi de zi iubirea, uimirea, modestia şi iarăşi răbdarea! Le doresc să-şi cultive încrederea în sine, generozitatea, curiozitatea cu privire la ceilalţi, dorinţa de a descoperi şi de a împărtăşi.

Ce aţi putea să ne spuneţi despre dumneavoastră dacă aţi deveni un simplu observator extern?

O, ce întrebare derutantă! Poate că, dacă m-aş urmări din exterior, m-aş întreba cine este acea persoană din faţa mea. Cred că mi-aş spune că este cineva discret, care observă ce se întâmplă în jurul ei. Cred că aş avea impresia că păstrează multe lucruri secrete în adâncul sufletului şi că este nevoie de răbdare pentru a se destăinui.

Dacă v-aţi întâlni cu peştişorul de aur, care ar fi cele trei dorinţe pe care i le-aţi cere?

Să-mi apere cât se poate de mult fiii şi soţul de tristeţe şi de suferinţă. Să-mi permită să cred mereu în literatura mea. Şi să aducă blândeţe asupra lumii.

Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite