Adriana Grand, scenografă: „Cred că îngerii există printre noi“

Una dintre cele mai importante scenografe din România şi nu numai, Adriana Grand, creatoarea decorului din spectacolul „Îngeri în America“, vorbeşte despre secretele din spatele scenei.

A creat în aproximativ 30 de ani de carieră sute de decoruri pentru spectacole pe care le-aţi văzut, de care aţi auzit sau pe care le puteţi vedea încă.

Adriana Grand este unul dintre numele reprezentative ale scenografiei româneşti, unul dintre scenografii în ale căror spaţii pătrunzi uneori cu timiditate, alteori cu spaimă, iar alteori fascinat.

Cunoscută şi premiată pentru creaţiile ei pe scene din România sau pe scene internaţionale, a lucrat cu unii dintre cei mai cunoscuţi regizori români, cea mai frumoasă colaborare rămânând cea cu Victor Ioan Frunză, care-i este şi partener de viaţă.

Despre una dintre cele mai discutate dintre creaţiile lor recente, spectacolul în serial „Îngeri în America" de la Teatrul Metropolis din Bucureşti, şi despre vise împlinite şi neîmplinite în teatru şi în viaţă, am stat de vorbă într-o după-amiază, înainte de repetiţie...

„Weekend Adevărul": Să începem de la „Îngeri...". Cum arată şi ce sunt îngerii pentru tine?

Adriana Grand: Întotdeauna începem de la îngeri... Eu am o adevărată obsesie pentru îngeri. Dar asta nu are o strictă legătură cu alegerea textului „Îngeri în America" pentru că ea aceasta i se datorează lui Victor (Ioan Frunză, n.r.). Iar spectacolul nu încearcă să dea vreun răspuns, ci doar să pună foarte multe semne de întrebare. Îngerii aceştia au venit cumva dintr-o nevoie de a intra mai adânc în problemele care, uite!, ne sunt comune şi astăzi.

Unde sunt îngerii?

Pentru mine, îngerii sunt un fel de hibrizi. Adică oameni cu ceva în plus... Oameni, pentru că îi reprezentăm ca pe nişte oameni şi poate pentru că au nişte calităţi umane. Îngerii sunt diferiţi în viziunea fiecăruia, dar deja suntem foarte departe de acea reprezentare ideală, îngeri cu părul auriu şi aripi... Eu cred cu tărie că îngerii există printre noi, ei pot să fie şi oamenii cu care ne întâlnim. Frumos în cazul îngerilor este tocmai faptul că nu ştim dacă sunt printre noi sau cine sunt ei. Iar misterul lor face parte din speranţa noastră. Dacă ei ar fi strict definiţi, atunci speranţa noastră ar fi limitată. Probabil că şi cei mai puţin credincioşi speră în adâncul inimii lor să întâlnească un înger. Nu cred că e vorba de fiinţe supranaturale neapărat. Ci mai degrabă despre nişte alcătuiri care nu sunt exact ca noi. Acest cuvânt „alcătuire" este cel mai potrivit, iar dacă iau o faţă umană o fac pentru a nu ne speria şi a nu ne îndepărta.

Cum ţi-i imaginai când erai mică?

Cred că acceptasem povestea comună. Am crescut într-o familie nu foarte religioasă, dar, evident, se vorbea la mine acasă de „îngeraş". Preocuparea mea personală a fost mai târzie şi cred că derivă cumva şi din pregătirea mea de artist plastic. Până la urmă faptul că am început să-i reprezint a fost şi pentru că am putut să-i reprezint...

De-asta apar în foarte multe dintre creaţiile tale?

Îngerul a apărut cumva mai târziu în imagistica mea. Dar există această tentaţie a unor fiinţe pe care le putem reprezenta cum vrem noi, au aripi şi mie aripile mi se par un lucru foarte frumos, indiferent din ce material ar fi ele. Faptul că ceva material şi greu poate să zboare mi se pare fascinant. Ca să ne putem ridica de la pământ noi avem nevoie de tone de oţel. Ei bine, îngerul are această calitate, de a se înălţa fără ajutoare.

Ce-ai descoperit cel mai frumos la „Îngeri în America"?

Ce m-a fascinat pe mine este că acest text e foarte omenesc. Demitizează foarte multe lucruri, dar nu îngerii, şi umanizează lucrurile. Oamenii greşesc, se îmbolnăvesc, trădează... Poate să fie grav, dar e omenesc. Eu aşa am citit acest text. Există undeva o scuză care este omenească. Nu putem suporta răul, urâtul, murdăria, boala. Unii nu pot. Înseamnă că n-au stofă de eroi. Pe mine acest lucru m-a atras la text, pentru că e foarte greu să vorbim despre tenebrele noastre, despre ce nu vrem să recunoaştem. Iar aşa-zisa temă homosexuală nu are nicio relevanţă. Pentru că până la urmă e vorba de nişte oameni care greşesc, care încearcă să îndrepte greşelile, care se confruntă cu propria lor micime interioară, pe care au curajul la un moment dat s-o arate. Pe de altă parte, pentru un scenograf aici a existat o foarte mare tentaţie, provocare şi pericol: să reprezinţi îngerul. Am muncit luni de zile. Eram speriată. Lumea aşteaptă şi cu siguranţă aştepta ceva spectaculos. Au fost foarte multe variante. Am tot amânat, am încercat cu diverse materiale. Plus că aveam de-a face cu spaţiu mic şi limitat, pe o scenă care nu permitea niciun fel de lucruri ascunse. Nu poţi să realizezi acolo surprize teatrale. Şi atunci asta m-a obligat la soluţia pe care am găsit-o...

Ca scenograf, făcând toate aceste lucruri să fie vizibile, te simţi omul din umbră?

Nu. Am învăţat de-a lungul anilor că adevărata reuşită a unui spectacol este atunci când în el nu se pot citi în mod special creatorii. În momentul în care toate ingredientele se amestecă atât de bine, încât ce rezultă e omogen, atunci cred că e bine. Sigur că fiecare creator are orgolii... Sigur că uneori aş vrea să se vadă mai mult, uneori ţin la un detaliu pe care regizorul îl scoate... dar tocmai asta face parte din frumuseţea acestei colaborări. E greu să lucrezi cu alţi creatori, pentru că fiecare are eul lui. Dar există şi un mare avantaj. Fiecare pune câte ceva peste ce pui tu şi invers. Întotdeauna rezultă mai mult decât ai face singur.

Adriana Grand, scenografă

Care e partea cea mai frumoasă a scenografiei şi care e partea mai întunecată, aducătoare de tristeţi?

Frumoasă este perioada aia în care cauţi ideile, pentru că e, practic, tărâmul unei libertăţii totale. În momentul ăla spectacolul poate să arate oricum. Mai există un moment frumos, atunci când lucrurile se adună pe scenă. Şi frumos e când se pun luminile. E un moment magic pentru că atunci, în lumină, lucrurile capătă altă dimensiune şi tot acel mister. Trist este că e ceva efemer. Eu, fiind artist plastic, am înrădăcinată această înclinaţie către lucrurile care rezistă mult, dacă se poate veşnic... Şi mă afectează teribil, pentru că am impresia că mă întorc în stânga şi dispare ce-am făcut, chiar dacă e făcut din piatră şi din fier. Pe mine mă apucă o mare disperare când iese o premieră... şi ştiu că de a doua zi lucrurile alea se vor deteriora. E un sentiment îngrozitor. Ceva la fel de trist în meseria asta este constatarea lipsei de solidaritate. Şi asta mă doare cel mai tare. Eu am crezut atunci când m-am apucat de scenografie că teatrul este un tărâm al comunicării, al schimbului de idei... Nu există aşa ceva şi foarte rar mai găseşti câţiva oameni să intri într-un proiect. Cumva asta e un lucru urât. Şi urâtă mai e partea de producţie propriu-zisă. De-asta am început să fac eu producţie pentru spectacolele mele, e un lucru greu şi îmi mănâncă foarte mult din timpul de creaţie.

Deci simţi că efortul tău de a ridica lumi pe scenă seamănă cu al lui Sisif?

Exact. Pentru că lumea aia de pe scenă e magică atâta timp cât e pe scenă, vie. Când se sting luminile, dacă vii în spate ai să vezi că obiectele nu mai au acelaşi farmec.
De-asta eu cred că expoziţiile de scenografie sunt o greşeală. Costumul ăla nu e conceput în sine, nu e o creaţie de modă... Costumul de teatru nu poate şi nu trebuie să fie extras din context. De fapt, lumea aia există şi nu există... Dacă urci pe scenă când e lumina stinsă şi nu mai sunt actorii acolo, o să fii dezamăgită. Numai pe copii îi interesează mecanismul din spate mai mult decât spectacolul însuşi. Dar oamenii maturi vor fi dezamăgiţi, la urma urmei e o lume de carton...

"Am învăţat de-a lungul anilor că adevărata reuşită a unui spectacol este atunci când în el nu se pot citi în mod special creatorii. În momentul în care toate ingredientele se amestecă atât de bine, încât ce rezultă e omogen, atunci cred că e bine."

"Frumos în cazul îngerilor este tocmai faptul că nu ştim dacă sunt printre noi sau cine sunt ei. Iar misterul lor face parte din speranţa noastră."

„Mi-ar fi plăcut să cutreier lumea şi să fac poze"

De ce suferă scenografia românească?

În primul rând, nu există o mişcare scenografică în România... Dar un pericol foarte mare este dispariţia atelierelor de producţie din teatre. Cred că lumea teatrală e inconştientă când susţine că nu e nevoie de ele. Au fost înlocuite cu diverse firme, dar de ce să distrugi un lucru bun? E foarte greu de lucrat în condiţiile astea. Apoi, procesul de creaţie scenografică este un proces elastic şi, după ani întregi în care am lucrat într-un sistem şi am urmat un anumit traseu, constat că el nu e bun. E greşit faptul că se face un deviz la începutul proiectului, pentru că lucrul pe scenă te obligă la modificări, iar ideal pentru creaţie este ca totul să se construiască împreună.

Ca artist, eşti în punctul în care vrei să fii? Te simţi pe drumul cel bun?

Nu şi slavă Domnului că nu sunt! Nu sunt mulţumită şi sper că nu voi atinge planul de mulţumire niciodată. Dar ceea ce am câştigat în tot timpul ăsta este că acum ştiu nişte lucruri şi nu mă mai inhib în faţa lor. Dacă mi-aş da seama că nu sunt pe drumul cel bun, ar fi puţin înspăimântător după atâta timp... E adevărat că mi-aş fi dorit să pictez mai mult, dar, pe de altă parte, dacă soarta m-a împins aici înseamnă că aşa trebuia să fie. Aş vrea să mai fac multe lucruri, pe lângă scenografie, dar cred că nu poţi să fii bun în mai multe domenii, fie ele înrudite.

Ce vis ţi-a rămas neîmplinit?

Multe... Mi-ar fi plăcut să călătoresc. Să cutreier lumea şi să fac poze. Dar nu s-a putut... Aş fi vrut să pictez, dar nu s-a putut şi nu ştiu dacă pot recupera timpul pierdut... Aş fi vrut să am mai mulţi prieteni cu care să petrec mai mult timp. Aş fi vrut să am o viaţă şi în afara teatrului, dar e vina mea că n-am avut-o. Mi-ar fi plăcut să fiu un om mai bun. Să am o meserie care ajută concret oamenii. Şi un mare regret este că mi-ar fi plăcut să pot face muzică. Cred că este cel mai frumos mod de exprimare artistică. Uite câte vise au rămas neîmplinite...

Dacă te-aş ruga să construieşti un spaţiu în mic pentru România de azi, cum ar arăta el? Un decor pe o scenă...

Aş construi un decor eclectic, că aşa e România. Ar fi o cameră imensă, cu obiecte de mobilier disparate. Şi oameni care stau aproape. Ferestre mari, cu vitralii, dar vitralii laice... O combinaţie între sacru şi demitizare. De fapt, România n-ar fi un decor pe o scenă italiană, unde să stai în staluri şi să te uiţi. Ar fi mai degrabă o sală studio, în care oamenii stau de jur-împrejur. Pământ pe jos şi iarbă... şi, aşa cum spuneam, ferestre imense. Şi vitraliile, care ar putea deveni chiar graffiti. Obiectele ar fi şi noi, şi vechi. Un telefon vechi, dar şi un computer, şi mobilă disparată. Iar toată această lume ar fi luminată din interior cu o lumină puternică... Aşa ar fi România mea pe scenă.

CV

- Premiată de Uniunea Teatrală

- Numele: Adriana Grand

- Data şi locul naşterii: 28 ianuarie 1960

- Starea civilă: Căsătorită cu regizorul Victor Ioan Frunză

- Studiile şi cariera:

- A absolvit Academia de Arte Frumoase din Cluj, promoţia 1983.

- Este angajată a Teatrului Naţional din Cluj. Este una dintre cele mai cunoscute scenografe din România. A realizat decorurile şi costumele a sute de spectacole celebre printre care „Regele moare", „Cruciada copiilor", „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi", „Lecţia şi Cântăreaţa cheală", „Darul Gorgonei", „Istoria comică a doctorului Faust", „Îngeri în America".

- A colaborat cu regizori celebri, precum Victor Ioan Frunză şi Andrei Şerban, pe scene din România, Ungaria, Cehia sau Israel.

- Din 2004 este prezentă în Top 100 al femeilor de succes din România, realizat de revista „Capital".

- Are în palmares premii pentru cea mai bună scenografie şi cel mai bun spectacol acordate de UNITER, Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, precum şi premiul pentru cel mai bun spectacol din spaţiul maghiar.

- În cinematografie a realizat scenografia filmului „Legături bolnăvicioase", în regia lui Tudor Giurgiu.

- Locuieşte în: Bucureşti