Actorul Dan Puric: „Ce-a fost în România din ’89 până acum? O impostură!“

După ce a dansat în spectacolul "Vis" la Londra, artistul-profet Dan Puric (57 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru "Adevărul", despre rănile istoriei recente, despre ideea de naţionalism românesc ca formă de "autoprotecţie" de-a lungul timpului şi despre actul artistic ca posibilitate de manifestare a unui mesaj creştin.

Text de Andrei Vornicu

Corespondenţă de la Londra

L-am întâlnit pe Dan Puric în garsoniera lui închiriată, pentru câteva zile, din zona Finchley Road. Venise la Londra să joace spectacolul "Vis" pe prestigioasa scenă a Cadogan Hall prin mijlocirea programului Poveşti spuse-n româneşte, proiect independent demarat şi condus cu tenacitate de Claudia Cîrlig. Cunoşteam reputaţia controversată a artistului şi am venit la interviu pregătit, cu temele făcute. Citisem tot ce găsisem despre el, activitatea sa şi ideile sale. Lecturasem în urmă cu câţiva ani şi două dintre cărţile sale şi îi văzusem câteva spectacole la Bucureşti. Înainte să mă decid să realizez acest interviu fusesem prevenit (şi mă autosesizasem) că s-ar putea să-mi atrag în egală măsură şuturi şi aprecieri fiindcă Dan Puric a divizat opinia publică şi a generat admiraţie entuziastă şi respingere fermă. Eu nu m-am alăturat nici unei părţi, ci am preferat să îi ascult discursul cu discernământ şi să îi observ actul artistic cu spirit critic. Am fost mai curând atras de cel din urmă şi nu m-am îndoit niciodată că Dan Puric e un artist înzestrat. Intenţionam să îl abordez cu precădere pe zona aristică, dar intuiam că va fi un demers dificil fiindcă actorul buzoian nu se manifestă separat, pe planuri, ci la el coexistă achiziţia culturală, speculaţia intelectuală, jocul, impulsul artistic şi discursul penetrant şi expansiv.

Am fost întâmpinat cu cordialitate şi atmosfera ce s-a înstăpânit în câteva minute mi-a dat de înţeles că voi pătrunde mai curând într-un dialog decât într-un interviu. Dan Puric era jovial, locvace şi plin de umor, deşi îl sâcâia o durere de stomac. Mi s-a plâns de mâncarea din Marea Britanie şi, privind către curtea interioară, şi-a manifestat dezaprobarea faţă de clădirile de cărămidă cu aspect mohorât şi deprimant. I-am dat dreptate. Multe case din Londra mi-au dat fiori încă de când am pus piciorul în capitala Marii Britanii. Dan Puric mi-a arătat cărţile pe care le citeşte (trei în paralel, după un vechi obicei), printre care Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit de Lucian Boia, plină de adnotări şi sublinieri. Mi-a spus că a vândut 400 000 exemplare din cărţile sale şi că le-a scris pe toate de mână, îngrozind tehnoredactorii. Nu s-a gândit niciodată că ar putea scrie ceva, a venit ca un impuls natural, şi i-a fost mult mai confortabil să o facă de mână, să aibă contact direct şi intim cu cuvântul scris. În plus, nu se prea împacă cu tehnologia. Îi apreciază utilitatea indiscutabilă, dar îl oboseşte şi se poate dispensa în mare măsură de ea. Pe mine m-a sfătuit să nu procedez ca el fiindcă sunt tânăr şi aparţin altei generaţii. Pe urmă am vorbit aproape două ore, dar discursul labirintic, arborescent, în care jongla cu ideile şi le deriva una din alta nu s-a lăsat transcris ca atare. Pe parcursul unui singur minut, Dan Puric face zece trimiteri culturale şi ştiinţifice, nesfârşite analogii, începe o idee pentru a o finaliza cu alta fără o legătură aparentă şi solicită atenţia şi intelectul interlocutorului la maximum. Însă o face cu atâta naturaleţe şi farmec, încât caracterul prolix al conversaţiei, căzută frecvent în monolog sau solilocviu, se transparentizează şi îşi lasă ideile la vedere. În continuare, voi transcrie o parte dintre nucleele discuţiei mele cu Dan Puric, un artist al cărui discurs se pretează mai degrabă sticlei decât hârtiei. Chiar şi aşa, amprenta sa este inconfundabilă.    

Drumul spre scenă a fost pavat cu cărţi

„M-am născut cu biblioteca lângă mine. Tata şi bunica citeau. E important să te naşti şi să fii înconjurat de cărţi. Era un firesc. Pesemne că pentru bietul tata era şi un refugiu în contextul în care m-a făcut într-un ghetou comunist. El cunoscuse lumea liberă de dinainte şi atunci refugiul lui şi al unei întregi societăţi era în carte. Se citea mult pe vremea comunismului pentru că lumea îşi căuta evadarea în cultură. Nu spunea Constantin Noica că noi dăinuim prin spirit, prin cultură? Şi atunci am crescut în proximitatea asta. Sunt importante vecinătăţile cu oameni care nu numai că au citit, dar pun şi cultura la lucru, nu de dragul unui orgoliu, ci de dragul unui adevăr“, spune Dan Puric. 

„Am citit variat, destul de nesistematic. Culturalizarea sistematică are avantajele şi dezavantajele ei. Are dezavantajul că nu ai o achiziţie sistematizată şi are marele avantaj că eşti dezinhibat şi poţi face asociaţii. Atunci când inteligenţa funcţionează, te prinzi repede, nu înseamnă că e o lectură superficială. Ce aş vrea să surpind aici e că e o cultură pe care ţi-o faci din nevoia de a cunoaşte, din setea de a şti, dar nu de tip faustic, nu o curiozitate diabolică, ci o mirare în faţa lui Dumnezeu. Sunt autori pe care i-am descoperit în timp sau din necesitate. Spre exemplu, de spaimă, în armată, când mi-am dat seama că sistemul mă îndobitocea, citeam noaptea, în planton, Estetica lui Tudor Vianu. Pe urmă am citit Critica raţiunii pure în traducerea excepţională a lui Traian Brăileanu. A fost unul dintre cei mai mari sociologi din Europa şi a murit la Sighet. La Botoşani l-am descoperit pe Eminescu. Atunci am luat contact cu opera lui politică, comentariile lui vizavi de arta teatrului, apoi în calitate de cronicar teatral. Un Eminescu amplu, superb, un Eminescu care m-a marcat prin această unicitate a gândirii. Ştii, pierderea lui Eminescu seamănă cu cea a lui Mozart. Când a murit Mozart, Goethe a zis că acum, natura se odihneşte. Pe urmă am citit şi foarte multă teorie teatrală, am citit multă orientalistică, să nu-ţi închipui că n-am trecut prin ea. 

N-am fost niciodată un habotnic, să nu recunosc achiziţiile culturale şi spirituale ale celorlalţi, mai ales că aveau o vechime extraordinară. Am citit şi foarte multă literatură sud-americană, la vremea respectivă, când era moda, în ’79-’80, dar nu m-a marcat esenţial. Ce m-a marcat esenţial din 1990 încoace a fost literatura de memorialistică. 

 Cei care au pătimit în închisori, partizanii. Eu n-am ştiut că au fost oameni care au rezistat cu preţul vieţii în munţi, ştiam doar lucruri de suprafaţă. Şi toate numele alea celebre: Ion Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea, Gabriel Vatamaniuc, Macovei Ciucă, Toma Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, apoi cei împreună cu Petre Ţuţea în închisori ca Aiudul, Piteştiul. O Românie fantastică, cutremurătoare. Am dat de demintăţi, esenţe şi martiri. Şi când dai de aşa ceva, dispare până şi concepţia de literatură şi cultură, e ca o revelaţie. Acolo nu mai e chestie de stil, sunt mărturisiri fantastice. Asta e literatura de memorialistică, de mărturisire: să te pună faţă în faţă cu altă dimensiune a ţării tale. Şi de pe această poziţie priveşti altfel lumea şi la lume. Şi la viaţă“, a explcat artistul.        

Glasul de hârtie al chemării

„Am să-ţi spun o poveste. Nu intrasem la Teatru, eram muncitor necalificat pe şantier. Şi mă trimiteau ăia, ca să-nvăţ meserie, să cumpăr votcă, parizer, ţigări şi mai ştiu ce. Şi, într-o zi, tocmai îmi luasem salariul şi umblam cu sacoşa, plin de var, picasem a doua oară la teatru, nu înţelegeam de ce nu intru, dar eram preocupat de ideea de teatru, la modul major. Şi am trecut pe lângă un anticariat pe Str. Academiei şi acolo am văzut, în vitrină, Gordon Craig, care a fost o minte extraordinară. Citisem ceva de el în engleză, dar engleza mea era atunci destul de primară. Am intrat şi am aflat că volumul costă 800 lei. Era mult atunci, era un salariu. L-am scos şi l-am dat pe tot. Am văzut că pe prima pagină era o mâzgălitură cu stiloul. Am descifrat-o cumva, dar cartea nu mi se părea grozavă, era de biografie. Iar peste 10 ani, trecând pe lângă o tarabă, am dat de o altă carte, scrisă de Haig Acterian. Nici de el nu ştiam atunci. A fost una dintre cele mai luminate minţi în materie de teatru, armean de origine, a fost un geniu, a fost timp de trei luni directorul Teatrului Naţional, a murit pe front, acum nu se mai ştie nimic de el. Şi acolo am găsit corespondenţa între Haig Acterian şi Gordon Craig. Iar Craig spune: „Dragă Haig, secolul XXI va descoperi un vehicul teatral care va transporta mai rapid şi mai onest gândurile şi sentimentele noastre.“. Şi asta fac eu. Vehiculul ăsta teatral care este şi pantomimă, nu doar pantomimă. Şi m-am gândit la multe aspecte: cum a ajuns cartea în mâna mea? Fiindcă am ajuns acasă şi mâzgălitura aia cu stiloul era aşa: „To my friend Haig Acterian. Gordon Craig“.

Se spune că comuniştii i-au ars toată biblioteca. Cum cărticica aia a ajuns în mâinile unui muncitor necalificat, adică la mine? Trece un om şi vede o carte care a scăpat din bibliotecă şi a ajuns la cine trebuia.

Şi atunci se spune că vocaţia cheamă, te duce ea, îţi duce Dumnezeu paşii către lucrul ăsta.“ 

E nevoie de sacralitate în artă?

„Gordon Craig spunea că, la bază, teatrul a fost sacru, că nu puteau preoţii să traducă totul. Apoi a căzut în divertisment. Şocul a fost imens când Antonin Artaud şi Jacques Copeau au văzut teatrul balinez şi japonez, atunci au redescoperit sacralitatea. Că ei rămăseseră într-un teatru burghez şi de aici toată criza teatrală în a căuta un limbaj, o gramatică, un alt canal de comunicare. Categoric că arta înseamnă şi divertisment, şi umor. Înseamnă foarte multe lucruri. Dar există şi o artă majoră care, în dimensiunea lui Aristotel, are catharsis, te purifică. În dimensiunea creştină are şi mai mult. Nu numai că te purifică, dar te şi înalţă. Când te înalţi nu poţi să te mai înjoseşti. Arta înalţă, te ridică, te face să descoperi celelalte dimensiuni, te duce în vecinătatea tainei de a fi om. Marii artişti asta au făcut. Pe când arta minoră problematizează. Şi aşa viaţa e plină de probleme, de necunoscute, te mai şi astupă.

Mi-a plăcut teribil o expresie a unui teolog catolic foarte mare, Romano Guardini, care spunea că, în Grecia antică, pe Olimp era maximum de proxenetism şi prostituţie, iar un grec nu vedea mai mult de Olimp. Numai Iisus a dat capacul la o parte. Acum au pus din nou capacul. Omul care vede cerul e un om liber, nu e manipulabil“, consideră Puric.   

Mărturisirea în accepţia lui Dan Puric

„Sunt oameni care nu vor să afle adevărul. Sunt oameni care au aflat adevărul, dar nu au capacitatea să şi-l asume. Şi sunt oameni care şi-au asumat  adevărul, dar nu au capacitatea să-l mărturisească. Şi există un mic fragment de oameni care şi-au asumat adevărul şi au capacitatea să-l mărturisească. Asta înseamnă a spune. Vorba lui Soljeniţîn: „Să ieşim din minciună.“. Aici e fals, aici este o crimă, aici e un lucru bun. Şi vorba este echivalentă cu fapta din acest punct de vedere: a avea spiritul de discernământ şi a nu lăsa să treacă lucrurile aşa, neidentificate. Vasile Pârvan, fie binecuvântat, a spus că poporul care-şi conştientizează procesul istoric prin care trece are tot dreptul să se legitimeze în faţa istoriei universale.

Ce-a fost din ’89 până acum? O impostură  – am trecut din grădina zoologică în junglă. Ne împuşcă la liber. Şi atunci trebuie să identifici, să vezi lucrul ăsta cu calmeţe. Demnitatea românească e un aer pe care-l respiri, aşa ca demnitatea germană, ca demnitatea britanică, fiecare popor are un aer unde plămânul lui se simte liber. Sigur că în numele identităţii nu trebuie să faci crime, dar la poporul român naţionalismul nu e egal cu naţionalismul de-aici (Marea Britanie, n.a.). A fost simptom de autoapărare. Şi nu am declanşat războaie mondiale. Suntem victima de serviciu a Europei „civilizate“.“

Autodiscreditarea la români ca sport naţional

„Mihai Antonescu i-a adunat prin ’43, când şi-a dat seama că a pierdut războiul, pe Dimitrie Gusti şi pe Gheorghe Brătianu, să facă o dare de seamă despre România, şi o eventuală pace. A citit din Herodot că geto-dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Pe-asta o ştiam, dar nu ştiam continuarea: „Păcat că nu sunt uniţi.“. Degradarea e la nivelul populaţiei şi autodefăimarea asta e un handicap îngrozitor pentru că poporul român a fost redus la populaţie, iar populaţia majoritară a fost ordinărită, şi din moment ce la televizor se cultivă blasfemia şi insulta veşnică asupra poporului român şi se cultivă aşa-numiţii oameni culţi, care sunt nişte fripturişti oportunişti, şi care prin toată literatura lor din ’90 încoace au cultivat frica de a fi român, inhibiţia de a fi român. Nimeni n-a zis să-ţi pui tricolorul pe chiloţi şi să te baţi cu pumnii-n piept, dar ei au creat dileme, nu certitudini.

Dilema e de tip socratic şi o pui în viaţă, dar sunt zone unde nu poţi să ai dileme. Nu poţi să ai dileme vizavi de mama ta, de credinţa ta, de iubita ta. Dileme poţi avea în probleme de viaţă. Vorba lui Immanuel Kant: „La nivel de opinie discutăm până mâine, la nivel de credinţă nu discutăm.“. Şi au făcut dileme din certitudini ca să zăpăcească, să creeze confuzie. Zicea Francis Bacon că mai degrabă iese adevărul din erorare decât dintr-o confuzie. Dar nu numai acum, ci şi pe vremea lui B.P. Haşdeu şi Eminescu au apărut cozi din astea de topor, detractori, oameni care spuneau că nu e oportun să fii român. Iar Haşdeu zicea că dacă apostolii considerau că nu e opotun să fii creştin, şi acum eram idolatri.

Dar când este oportun să fii român? Ce este oportun, să fii european? Dar nu poţi să fii european dacă nu ai o identitate bine stabilită. Pe mine mă bucură diferenţa cu celălalt, diferenţa mă încarcă şi mă îmbogăţeşte. Eu nu sunt Jean-Paul Sartre să spun că iadul sunt ceilalţi.“

Toleranţa, un concept care îl pune pe cel ce o manifestă într-o poziţie superioară celui căreia i se adresează

„Toleranţa e un cuvânt care vine din Occident. Noi nu avem asta, avem îngăduinţă, după cum spune Neagoe Basarab: „Dacă vecinul tău vine şi-ţi cere pământ, dă-i. Dacă mai vine să-ţi ceară, dă-i. Dar dacă îţi atacă familia şi credinţa, atunci crucea ta să-ţi devină sabie.“.

 Îngăduinţa are o limită. Toleranţa e o prefăcătorie. Eu mă prefac că. Îl îndur şi scrânşesc din dinţi, pe când îngăduinţa are are un act de înţelegere fantastic. Iisus a fost profund îngăduitor. Să îţi iubeşti vrăjmaşul, ce poţi cere mai mult când până atunci era dinte pentru dinte sau chiar mai mulţi?“ 

De ce a fost Înşir’te mărgărite demolat de critică

„Eu sunt foarte obiectiv. Când am scos premiera nu era gata şi aveam un spectacol de patru ore nefinalizat fiindcă s-au dat peste cap nişte termene. Faptul că nişte critici au sesizat că e lung, că nu au înţeles unele lucruri, asta e o chestie legitimă. Chemi un om, el nu ştie că nu este gata, a văzut şi scrie ca atare. Aici nu am nimic de obiectat. Ei chiar aveau dreptate în sensul lor. În momentul în care ei m-au atacat pe mine ca fiinţă, ca om, au scos elucubraţii că sunt comunist, că sunt fascist, că am inclus dansuri populare, că sunt elemente de Cântarea României, că am întinat scena Teatrului Naţional cu icoane, mi-am dat seama că au fost crescuţi în pepinieră, şoricei care trebuie să taie orice chestie românească. În primul rând, este un basm românesc, trebuie să conţină toate elementele astea, şi s-a creat o reacţie în masă împotriva a tot ce este românesc. Adică nu mai era o critică de specialitate, era o critică de fond, că de ce trăieşti aşa? Cert e că mi-au făcut un serviciu, că mi-au adus public. Lumea vine să vadă ce catastrofă am făcut. Între timp eu am cizelat spectacolul şi merge foarte bine. Categoric că nu este un specacol de mase, de public, fiindcă e la un anumit nivel. Wagner nu ascultă toată lumea. E un spectacol care are o selecţie vizavi de public. Plus că publicul în România s-a ordinărit foarte mult, s-a mitocănizat, a fost furajat cu şuşe. Teatrul în România este la cel mai jos nivel. În ultimă instanţă, trece şi asta. E important cum treci tu prin. Să ştii că ăştia care scriu, dacă laudă ceva care e patolgic, se vede că în sinea lor nu le place, dar le e frică. S-a creat frica, e un alt tip de frică. S-a creat complexul.

Teatrul nu trăieşte din aşa ceva. Teatrul pe care-l fac eu trăieşte din afirmare. El trăieşte sau nu, nu există teatru experimental. Spectacolul ăsta mă reprezintă şi nu îmi e ruşine de el.“   

Despre morţi, numai de bine, dar despre tineri ce se-aude?

„La noi, tineretul are o capacitate genială, dar câmpul de manifestare îi e anulat, asta e marea tragedie a tineretului nostru. Securitatea asta naţională abjectă care v-a aruncat peste graniţă în loc să vă creeze câmpul de muncă, de manifestare în România. Temperatura morală, oculta asta ordinară şi criminală internaţională care vrea să facă sclavi, să ordoneze pe toată lumea ca-n Ferma animalelor a lui Orwell, să gândim la fel, să fim politically correct. Păi, politica este corectă, şi dracu’ e corect, dar nu-i cinstit. Sunt două sisteme de referinţă total diferite. Îmi aduc aminte o vorbă a lui Walt Disney: „Nu poţi să cumperi cu dolari datul din coadă al unui câine.“. Uite că au început să-l cumpere. L-au dresat.“  

Moartea şi creaţia

„În urmă cu 10-15 ani eram în turneu şi venise un director de teatru la mine şi m-a întrebat de ce fac teatru. I-am zis că fac teatru din perspectiva morţii, nu din frică, ci din cauza acestei taine, şi el se uită la mine ca la felul patru şi îmi spune: „Păi, noi facem teatru să câştigăm un ban.“. N-am mai continuat discuţia fiindcă n-aveam cu cine. El era sincer în chestia sta. Am auzit un banc foarte bun: Erau doi soldaţi condamnaţi la moarte şi au fost chemaţi şi întrebaţi pe rând: Care e ultima ta dorinţă înainte să mori? Unul a zis: Ultima mea dorinţă e să ascult o manea de Guţă,. Iar celălalt a zis: Dorinţa mea este să mor înaintea ăstuia. Eu fac parte din categoria soldatului doi. N-am nimic cu Guţă, dar răspunsul meu e ăsta: vreau să mor înaintea ăstora, să nu-i văd, fiindcă degradarea e imensă.

Ca artist, eşti responsabil pentru cel care este în sală. Vis are şi divertisment, dar şi înălţime, şi-l duce uşor pe om, nu-l pisează de la început. Te joci, şi joaca e un exerciţiu de dezinhibare a creierului. E un act de libertate. Îl bucuri pe om.“                                           

Arta actorului şi tainele teatrului

„Tudor Vianu a scris o pagină despre teatru, dar bună. A zis că actorul nu e interpret, e creator. Caragiale este esenţial. Eu nu-l iubesc, dar avea geniu.  A zis: „Care e legătura dintre teatru şi literatură? Aceeaşi ca cea dintre teatru şi arhitectură: nici una.“. Lua cartea de telefoane şi făcea din ea o capodoperă. Shakespeare a scris genial, dar dă-i-l unui dobitoc şi-l face praf. Teatrul e o altă comunicare, de la cortex la cortex, de la inimă la inimă. Jucau trupe englezeşti, în engleza lor nativă, nu înţelegeam nici 10%, dar renunţam să înţeleg fiindcă jucau atât de bine. Am văzut Izvorul fecioarei al lui Ingmar Bergman în suedeză: perfect. Atunci comportamentele devin fantastice. Aici este laboratorul.“

„Timizii sunt foarte buni. Să te ferească Dumnezeu de talentul timidului. Ei sunt cei fâstâciţi şi tâmpiţi la audiţie, dar de fapt... Prima mea soţie, Carmen (Ungureanu, n.a.), o actriţă foarte talentată, dar foarte timidă, s-a dus la admitere la facultate şi a fost întrebată câţi ani are şi a zis că are 1m 73. Şi a zis o poezie fantastic de prost, dar a avut noroc că era în comisie Lucian Pintilie şi el a zis: „Ai spus-o extraordinar, la mine ai 10.“. Ceilalţi se uitau cruciţi, se gândeau că are pile. Pintilie a continuat: „Dar acum ar trebui să mi-o spui cum ţi-ai spune-o singură în baie.“ Ceilalţi îi dăduseră 2. E paradoxală natura asta a actorului. Chaplin spunea că poţi să-l distrugi cu două cuvinte. E o vocaţie de o mare vulnerabilitate şi de o mare responsabilitate. Cum creşti oameni, cum creşti echipa.

Trebuie să ai un lider cu care să te-nţelegi, nu trebuie să fie executanţi. Trebuie să fie îmbibaţi de idee, de spirit. Sigur că nu-i poţi ţine mereu alături, îi pierzi. Dar trebuie să-i ţii la cald. Conducătorul creează entuziasm. Entuziasmul se traduce prin entheos, adică dumnezeul din tine. Spui o chestie şi ceilalţi reacţionează prin: „Ce mişto e! O facem?“ O facem. Regia e o conspiraţie“, concluzionează artistul.