ACCENTE

Viitorul fara trecut Cu exceptia lui G. Calinescu, genialul egolatru care facea in secret repetitii de narcisism in fata oglinzii, dispretuind public jurnalul intim, mai toti criticii si istoricii

Viitorul fara trecut
Cu exceptia lui G. Calinescu, genialul egolatru care facea in secret repetitii de narcisism in fata oglinzii, dispretuind public jurnalul intim, mai toti criticii si istoricii literari importanti s-au exersat in scrierea asa numitei "literaturi de frontiera": de la Titu Maiorescu si E. Lovinescu ale caror jurnale, memorii si agende raman documente capitale despre epoca si personalitatea lor, pana la notele lui Eugen Simion din "Jurnalul parizian" ori amintirile de la Chiojdeanca, Nicolae Manolescu in "Scrisul si cititul" caruia avem biografia "omului de hartie" sau Mircea Zaciu, al carui Jurnal in cinci volume aparut in anii din urma la "Albatros" e mai putin imaginea unui "deceniu satanic" si mai mult portretul extraordinar al unui scriitor ce ilustreaza in cel mai inalt grad ca avem doar ideile temperamentului nostru - dupa o vorba, nu stiu cat de originala, atribuita lui E. Lovinescu. In mintea cititorului de rand se naste intrebarea: de ce scriu criticii acestia carti de jurnale, amintiri, confesiuni "tradandu-si" astfel meseria de a scrie despre cartile altora? Pot fi oferite cel putin doua explicatii sau prezumtii. G. Calinescu credea ca nu e critic acela care nu a "ratat" in cat mai multe genuri, drept care a scris el insusi romane, poezii si piese de teatru despre mineri. E. Lovinescu a ratat cu mare "succes" un ciclu romanesc despre Eminescu, romane proaste a caror lipsa de ecou a constituit tragedia vietii lui. M. Zaciu a debutat cu proza continuand, pana tarziu, cu scenarii, piese de teatru, "Jurnalul" insusi fiind de fapt opera de fictiune. Criticul literar Alex. Stefanescu s-a exersat cu succes in dramaturgie, prefacandu-si apoi o piesa in scenariu de televiziune cu, zice-se, mare priza la public. Si asa mai departe. In al doilea rand, criticii devin memorialisti ori diaristi dintr-un complex: din nevoia de a dovedi ca sunt si ei oameni in carne si oase, inima si sange, nu doar instante fara suflet personal, judecatori inflexibili, inumani, impartiali si rigizi ai altora. Surpriza este de a constata ca, adesea, aceste scrieri ale lor apartinand "literaturii de frontiera" sunt mai valoroase si mai importante decat unele scrieri de imaginatie ale autorilor de fictiuni beletristice. Asa e cazul si cu fermecatorul volum "Amintiri si portrete literare" de criticul Gabriel Dimisianu (Ed. Eminescu, 2003), unul dintre criticii importanti ai primei garnituri de exegeti ai literaturii scrise in comunism. Si in cazul sau se verifica norma lovinesciana: amintirile si portretele lui G. Dimisianu izvorasc dintr-o memorie puternic colorata de temperamentul sau, unul visator si echilibrat, contemplativ si ironic. E o memorie "buna", in comparatie cu memoria "rea" a altora, corespunzand fatal tipului lor de temperament. Ceea ce frapeaza in primul rand in aceste frumoase amintiri este grija infinita a autorului de a nu-si calca in picioare trecutul, asa cum a fost el. Intr-o vreme cand multi privesc inapoi doar cu manie si dispret, G. Dimisianu arunca trecutului o privire melancolica si recuperatoare, ocrotind cu grija oazele de reverie si fericire pe care i-a fost dat sa le traiasca in cea mai "neagra" perioada din istoria Romaniei. Formele de convietuire si supravietuire au fost multiple, iar cine le ignora dovedeste cel putin lipsa de imaginatie, daca nu prostie pur si simplu. Pentru a intelege mai bine unghiul de redactare (mecanismul de declansare) al acestor fragmente memorialistice, propun cititorului sa inceapa cu acela de la pagina 236, intitulat printr-o interogatie retorica, "Copilarie furata?". Raspunsul criticului este categoric: "Da' de unde! Copilarie feerica". Este aici o forma de protest impotriva unui rapt memorialistic bazat pe un "fals psihologic". Sa treaca apoi cititorul la pagina 133, continuand lectura cu "Strada Naipu 20", admirabila evocare a unui "mic falanster al unor tineri literati romani" care in plin comunism isi gaseau refugiul intr-o "casa-vagon" de la marginea Bucurestilor. O "colonie" unde, la inceputul anilor '60, se intalneau si traiau o viata paralela cu acea din "centru" cativa "falansterieni", stralucitii scriitori si critici ai urmatorilor ani: Nichita Stanescu, Matei Calinescu, Eugen Simion, Nicolae Velea, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolae Breban, G. Dimisianu insusi. Amintiri frumoase, un trecut de neuitat, in fata carora iti vine sa exclami: vai de viitorul celor fara trecut!