1968, anul protestelor care au unit fără să știe. De ce au ieșit în stradă tinerii de pe toate continentele | SPECIAL
0Au fost revolte locale care au adus bucurie, au fost revoluții care au schimbat din temelii viitorul unei țări, însă nimic nu se compară cu anul 1968, când întreaga Planetă fierbea în iureșul protestelor strigate cu glas tânăr.
Trecuseră 50 de ani de la finalul Primului Război Mondial și națiunile încercau să se (re)cunoască. Harta lumii arăta altfel, iar Europa era un puzzle din bucățile vechilor imperii. Trecuseră 23 de ani de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial și rănile lumii încă nu se vindecaseră. Oamenii încercau să trăiască, începeau să își cunoască mai bine drepturile și voiau să le apuce cu două mâini. Într-o lume care se știa împărțită pe un șervețel, omul, individul voia să conteze – însă, cum de multe ori trecutul ne arată, cei mulți și cu vocea ridicată s-au impus într-un fel sau altul. Au fost revolte – mișcări scurte și spontane, de mică amploare, care s-au concretizat cu victorii de moment – și revoluții – răzvrătirile mari și mânioase ale maselor, de multe ori înroșite de sânge, care au reușit victoriile mari, pentru viitorul lor și al copiilor; mari cumpene ale istoriei, când un regim politic a fost înlăturat. Apoi, la mijloc, dar mult distinct, se află protestul: câteodată revoltă, câteodată revoluție, el se remarcă între ele mai ales cultural și estetic, un moment scris în istorie cu creativitate și violență, de multe ori parte a zeitgeistului perioadei. Așa cum spunea sociologul Gustave Le Bon: „Veritabilele răsturnări istorice nu sunt cele care impresionează prin amploare şi violenţă. Singurele schimbări importante, din care decurge primenirea civilizaţiilor, se operează la nivelul opiniilor, concepţiilor şi credinţelor“.
1968 a fost anul protestului. De la un capăt la altul al timpului, dar, în special, de la un capăt la altul al lumii. O coordonare atât de uniformă că nicio teorie a conspirației nu îi poate găsi explicația. Aproape toate țările lumii, cuprinse în îmbrățișarea protestului. Dând la o parte fiecare strat, găsim, bineînțeles, mai mulți factori comuni – de la idei politice care (încă) suceau mințile până la modalitățile facile de transmitere a informației. În stradă au ieșit grupurile discriminate, cei fără prea multe drepturi și fără prea multă voce, cei cu libertatea de exprimare încătușată, cei cu idolii morți. S-a strigat pentru pace și pentru război. S-a strigat pentru dreptul de a fi – „Let it be“ simțeau să scrie, în același an, The Beatles. Sau, cum și mai bine a zis Charles Dickens, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea: „(...) a fost epoca înțelepciunii, a fost epoca nebuniei, a fost epoca credinței, a fost epoca neîncrederii, a fost anotimpul Luminii, a fost anotimpul Întunericului, a fost primăvara speranței, a fost iarna disperării“.
În următoarele săptămâni, „Weekend Adevărul“ pune reflectoarele pe patru țări care au fost cuprinse de proteste și ale căror povești au rămas de spus mai departe, căci unele au schimbat lumea și, poate, unele consecințe se mai simt și astăzi.
EUROPA DE EST. Speranța, călcată de tancuri
Cehoslovacia. Anul 1968 a fost o gură de aer, o libertate la care țările comuniste nici nu îndrăzneau să viseze. La conducere venise Alexander Dubček, un comunist din garda nouă, care avea iluzia reformelor sau, așa cum a rămas scris în istorie, „un socialism cu față umană“. Printre multele de neacceptat pentru liderii moscoviți se aflau reforme economice care să înlăture planificarea excesivă și birocrația excesivă, instaurarea libertății de exprimare și de circulație, acceptarea multipartitismului. Leonid Brejnev, liderul de la acea vreme al URSS, și membri ai Pactului de la Varșovia, puși pe gânduri de ceea ce se întâmpla în Cehoslovacia, s-a întâlnit la Bratislava pentru a jura credință, din nou, doctrinei comuniste. Ba mai mult, Uniunea Sovietică și-a luat dreptul de a cere, chiar și cu forța militară, ca statele-satelit să-și subordoneze propriile interese naționale intereselor Blocului Comunist – prerogativă cunoscută drept „doctrina Brejnev“. Astfel că, pe 20 august 1968, tancurile sovietice au intrat pe străzile din Praga și au distrus orice dorință de reformă. Însă, fără Praga, poate nu ar fi existat perestroika.
Germania de Est. Ideea unui comunism mai blând venită din Cehoslovacia a sedus imediat și alte țări de la est de Cortina de Fier. În RDG, anii ’60 aduseseră ceva libertăți după care tânjeau mai ales tinerii: muzica occidentală, hainele din revistele de modă și vizite mai dese la frații de peste Zid. Însă la Congresul din 1965, sovieticii le-au interzis tot și au pornit campania anti-occidentalizare. Deja supărați că li se luase puținul pe care îl aveau, în 1968, tinerii au prins curaj și au ieșit pe străzi, atât pentru a-și striga dorințele, cât și în semn de solidaritate pentru Praga. „Afară cu rușii“, „Germania este a noastră“, „Solidaritate cu Praga Roșie“ erau doar câteva dintre mesajele de pe ziduri sau scandate. Protestul s-a liniștit printr-o intervenție a poliției, iar din 1971, în locul lui Walter Ulbricht a venit Erich Honecker, un comunist pur-sânge, care a închis RDG-ul și a aruncat cheia.
Polonia. În ianuarie 1968, peste 500 de studenți au strigat în gura mare că vor libertate – după ce au fost bătuți cu bâte, s-au calmat, însă au revenit două luni mai târziu, mai vocali și mai doritori de libertate ca niciodată. În martie, au ieșit din nou în stradă, de această dată lor alăturându-se și alți oameni. Manifestul liderilor mișcării, Jacek Kuroń şi Karol Modzelewski, „Scrisoare deschisă Partidului“, a fost una dintre cele mai populare lecturi la Sorbona, în 1968. Intelectualii, artiștii, dar și evreii au fost ținta unei ample acțiuni de propagandă, mai ales în mass-media, iar Ministerul de Interne i-a exclus până la finalul anului din toate segmentele vieții publice. Iată cum, antisemitismul și cenzura au făcut ca, doar în 1968, peste 5.000 de polonezi să fugă din țară.
Turcia. 1968 a adus în prim-plan dorința pentru egalitatea de șanse. A început mai întâi cu tinerii care voiau să studieze. În acea vreme, doar cei veniți din familii bogate sau de militari aveau un loc la universitățile turce. Astfel că, prima mișcare a fost ocuparea Universității din Ankara, în iunie. Dintre tinerii protestatari, s-a mai creat un grup specific, care cerea și mai mult: mai multe libertăți pentru femei. Cu toate că Turcia de atunci, croită după ideile moderne ale lui Atatürk, avea la bază separarea laicului de cleric, la bază, societatea încă se ghida după principii vechi. Așadar, tinerii – mulți dintre ei, simpatizanți ai doctrinei marxiste – au continuat protestele până în 1971, când s-a instalat un regim militar. Tinerii lui ’68 au intrat la închisoare, au fost bătuți și torturați, abia în 1974 fiindu-le oferită libertatea.
Iugoslavia. Studenții începuseră să ridice vocea în Belgrad încă de la finalul anului 1967, luați de valul vestic de solidaritate împotriva războiului din Vietnam. Însă nu iese fum fără foc și nicio solidaritate nu este bazată pe pură empatie. Ca în orice țară comunistă, focul mocnea, mai ales în ograda libertății de exprimare și a traiului mizer. Tinerii au izbucnit la începutul lui iunie când un grup numeros a fost lăsat pe afară la un concert din cauza epuizării biletelor. Poliția a intervenit atunci în forță, declanșându-se o bătaie generală, terminată cu focuri de armă. Două zile mai târziu, studenții ocupau Universitatea din Belgrad, pe care agățaseră pancarte cu sloganuri ca „Jos corupția“, „Vrem locuri de muncă“, „Problemele noastre sunt și problemele muncitorilor“, „Jos cu burghezia roșie“. Protestele s-au extins și în Zagreb, Ljubljana și Sarajevo, făcându-l pe Tito să spună la televizor: „Studenții au dreptate“.
EUROPA DE VEST. „Fii tânăr și taci!“
Franța. Mai 1968 este deja o bornă a istoriei, adjudecată de mulți: tinerii rebeli, artiștii neînțeleși, intelectualii nonconformiști, francezii nostalgici, îndrăgostiții de stânga. Într-o lume care încerca să își definească iar polii de putere, Franța părea fruntașă prin arogantul De Gaulle. Și ea, ca orice țară, se reconstruia, iar oamenii păreau să nu mai trăiască „la vie en rose“. Muncitorii lucrau în condiții grele și erau nevoiți să suporte discriminarea din partea șefilor. Studenții erau mulți; mulți și înghesuiți în campusurile universitare de la periferia Parisului. Cu revoluția în sânge, așa cum îi știm pedigree-ul francezului, tinerii își revendicau trecutul și viitorul – prima mișcare, în martie. 500 de studenți au luat cu asalt Universitatea din Nanterre. „Liberté! Egalité! Sexualité!“ nu a impresionat pe nimeni. În luna mai s-a trecut de la ocuparea universităților la ocuparea instituțiilor importante ale Parisului. Capitala franceză era un câmp de luptă, un culoar de zbor pentru cocktailurile Molotov – cu nimic mai prejos decât ce am văzut chiar anul acesta. Violența protestatarilor francezi este deja cunoscută, însă Mai ’68 a rămas emblematic pentru ilustrațiile, pancartele și sloganurile sale: „Fii realist: cere imposibilul“, „Fii tânăr și taci!“, „Sub pietre, plaja“. Nu au reușit să răstoarne guvernul, dar au reușit să obțină ce și-au propus: „Franţa a avut nevoie de şase săptămâni pentru a trece de la pantaloni gri la pantaloni mov, de la represiunea socială şi sexuală a anilor 1950 la libertatea socială şi sexuală“.
Marea Britanie. Englezii nu prea aveau motive de protest. S-au alăturat, din simpatie, crezurilor de peste Ocean, strângându-se peste 10.000 în Piața Trafalgar și strigând contra războiului din Vietnam. Idei mărețe despre mai multă libertate, câteva voci stinghere anti-monarhie și, bineînțeles, exprimarea prin artă, „furată“ de la francezi – inspirat de tinerii parizieni, Mick Jagger scria versurile melodiei „Street fighting man“. În Irlanda de Nord, mișcările civile continuau: minoritarii catolici își cereau drepturile în fața protestanților. Încet, dar sigur, pe parcursul anilor ’60, conflictul a escaladat, ajungând la un război civil în toată regula, ce a ținut 30 de ani.
Italia. Tinerii se simțea sufocați de societate – tradițională, patriarhală, fără viziuni artistice, acolo, în patria renascentismului. De dreapta și de stânga, fără să țină cont de viziunea politică, și-au dat mâna și au ocupat toate universitățile din Italia. Dacă în alte colțuri ale lumii, tinerii își cereau dreptul la educație, italienii aveau... prea multă. Facultățile erau pline, însă locuri de muncă nu existau. În martie 1968 a fost prima dată când celebra universitate La Sapienza a fost ocupată și închisă cu forța.
Scandinavia. Mai puțin cald și mai puțin poetic, însă inspirați de același curent care cuprinsese întreaga lume, tinerii din cele trei țări scandinave au ocupat instituții și au vorbit răspicat despre nedreptate. În orașul suedez Båstad, Rhodesia și Africa de Sud, două țări care susțineau apartheidul, erau găzduite să joace un meci de Cupă Davis, în condițiile în care în alte țări erau interzise. Protestele au devenit violente, câteva zeci de oameni au fost răniți, iar meciul tot s-a jucat, dar în secret.
Germania de Vest. Încă o generație de studenți care se simțea nedreptățită, redusă la tăcere și ignorată. Le-au pus pe toate pe hârtie, însă cel mai tare au strigat de dor pentru familia de peste Zid și din orgoliu. Își doreau cu toată ființa să înlăture filtrul prin care erau văzuți în lume: urmașii naziștilor. În RFG, studenții au făcut front comun cu profesorii: la Bonn s-a cerut demisia președintelui universității din cauza implicării sale în ridicarea lagărelor naziste.
STATELE UNITE ALE AMERICII, tărâmul tuturor problemelor
Peste Ocean, se găsea imperiul haosului. Încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dorința ca SUA să devină liderul lumii a câștigat în fața drepturilor propriilor cetățeni. Problemele vechi nu doar că nu se rezolvau, dar apăreau altele, din ce în ce mai împovărătoare. Ba mai mult, într-un timp scurt, americanilor le-au fost luați liderii cei mai dragi: în 1963, președintele J.F. Kennedy este împușcat în cap, la Dallas, iar în 1968, a doua împușcătură fatală era direcționată către Martin Luther King Jr., liderul minorității afro-americane. Sărăcie, moarte, discriminare, violență – așa arăta SUA, o cutie a Pandorei, în care speranța fusese, la rându-i, împușcată.
Implicarea americanilor în situația din Vietnam a fost o lovitură dată în plin omului de rând. Încă din 1945, de la primele acțiuni americane în acea direcție, oamenii au protestat – au ieșit în stradă și au strigat cât i-a ținut suflarea. Era simplu: nu mai voiau să moară pentru un război care nu era al lor – „I don’t need your civil war“, zice și melodia. Apoi, în același rând, cot la cot, alerga problema afro-americanilor și a puținelor drepturi pe care le aveau. Discriminarea era în floare, la fel și violența, de o parte și de alta – brutalitatea poliției era un coșmar care nu se mai termina, iar grupuri de extremă încercau să își facă dreptate singure, dintre ele afirmându-se Black Panther. Pentru afro-americani, 1968 a fost o victorie: preşedintele Johnson a promulgat o nouă lege a drepturilor civile, prin care erau asigurate şanse egale privind oportunităţile de locuire.
Unul dintre momentele reprezentative ale discriminării rasiale și ale lipsei libertății de exprimare a fost în cadrul Jocurilor Olimpice din Mexic, din 1968, când la ceremonia de decernare a medaliilor pentru cursa de 200 de metri masculin, atleții americani de culoare Tommie Smith (aur) și John Carlos (bronz) au luat poziție pentru drepturile civile, ridicând pumnii cu mănuși negre și purtând șosete negre în loc de pantofi. Australianul Peter Norman, care terminase pe locul al doilea, a purtat o insignă americană „Drepturile Omului“ ca sprijin pentru ei, pe podium. Ca răspuns, Comitetul Olimpic Internațional i-a interzis pe viață pe Smith și pe Carlos de la Jocurile Olimpice, iar omisiunea lui Norman din echipa olimpică a Australiei în 1972 ar fi fost considerată o pedeapsă.
Pentru americani, 1968 a fost mai mult o mobilizare imensă a tuturor celor ignorați de stat – „the greater good“ nu se putea obține pe burta goală și mulți dintre ei nu se mai puteau întreba ce au făcut ei pentru țară, ci mai degrabă să vadă ce NU a făcut țara pentru ei. Aerul protestatar a persistat până în 1969, când a fost împachetat frumos în mișcarea pentru pace Flower Power și tancurile erau decorate cu flori, iar oamenii voiau dragoste, nu război.
AFRICA, studenți pentru profesori
Protestele antiguvernamentale ale studenților din Africa de Sud în 1968 au fost un strigăt de solidaritate cu profesorul lor, antropologul Archie Mafeje, căruia consiliul Universității din Cape Town i-a anulat oferta pentru un post de lector din cauza presiunii venite din partea guvernului. Ei au ocupat timp de două săptămâni universitatea și s-au confruntat cu intimidări din partea guvernului și nici măcar un marș de simpatie nu s-a lăsat fără violențe. Era doar încă un episod când apartheidul câștiga: profesorul a părăsit țara și s-a mai întors abia în anul 2000.
BIAFRA, acolo unde lumea a început să întoarcă privirea
Alături de războiul din Vietnam, războiul civil din Nigeria a fost unul dintre primele războaie din istoria omenirii care au fost televizate pentru o audiență globală. La mijlocul anului 1968, imaginile copiilor din Biafra, malnutriți și înfometați, au inundat mass-media din țările occidentale. Situația dificilă a biafranilor înfometați a devenit o cauză celebră în țările străine, permițând o creștere semnificativă a finanțării și a proeminenței organizațiilor internaționale neguvernamentale (ONG-uri). Biafra a primit ajutor umanitar internațional de la civili în timpul unui transport aerian, eveniment care a inspirat formarea Medicilor fără Frontiere după încheierea războiului. Regatul Unit și Uniunea Sovietică au fost principalii susținători ai guvernului nigerian, în timp ce Franța, Israel (după 1968) și alte câteva țări au susținut Biafra. Poziția oficială a Statelor Unite a fost una de neutralitate, considerând Nigeria ca „o responsabilitate a Marii Britanii“, dar unii interpretează refuzul de a recunoaște Biafra ca favorizant guvernului nigerian.
Se încarcă comentariile...
