Comunism / Românul care a flămânzit pentru libertate
0
Serge Pop a protestat în anii ’80, la Paris, pentru a-şi aduce familia din România lui Ceauşescu în Franţa, într-o lume normală. În 1982 şi 1986, fiul unui român deportat în Siberia şi-a scris propria istorie. A făcut-o la Paris, pe un trotuar, în faţa Ambasadei Republicii Socialiste România. În jur mirosea a pui prăjit.
Serge Pop are 57 de ani. E un român care a devenit celebru în anii '80 făcând greva foamei în faţa Ambasadei României din Paris ca să-şi aducă soţia şi copiii în Franţa.
Citeşte şi:
VIDEO: Olteanul turnat de nevastă la Securitate, vedetă Al Jazeera
Victimă a Securităţii: "Eram obiecte, nu oameni pentru ei"
Craiova: Fost deţinut politic: "Îmi strângeau mâinile în balamalele uşii până îmi zvâcnea sângele"
A publicat recent o carte despre această experienţă. Intitulată „Mon combat pour un visa" („Lupta mea pentru o viză") şi apărută la Editura L'Harmattan la finalul lui 2009, cartea este un jurnal simplu, dar tăios al unor zile de gherilă în care Pop a luptat pentru libertate.
Mai întâi, în 1982, timp de şapte zile, bărbatul cu pomeţi rotunzi şi privire asiatică a stat ghemuit la poarta Ambasadei pentru a-şi aduce alături familia, pe care o lăsase în România ceauşistă. A reuşit. Apoi, în 1986, a vrut să facă din protestul lui o luptă deschisă pentru un ideal.
A stat încă 22 de zile şi 22 de nopţi în greva foamei, de această dată pentru a obţine libera circulaţie a cetăţenilor de dincolo de Cortina de Fier în Occident. El spera, în acest fel, să-şi poată vedea şi fratele şi sora alături.
„Ministerul de Externe francez a insistat pentru vizele necesare. Apoi, ministrul mi-a telefonat ca să-mi confirme plecarea din ţară a fraţilor", îşi aminteşte Pop despre victoria asupra autorităţilor de la Bucureşti.
Cât a stat în faţa Ambasadei României la Paris, cu o pancartă din carton după gât, Pop a fost ţinta tuturor.
Cu stomacul în mână
Era mereu în văzul autorităţilor franceze, dar şi o pradă bună pentru agenţii ascunşi ai comuniştilor români. Are şi amintiri exotice din perioada grevei din '86: „Presiunile securiştilor au durat o vreme. Cei de la Ambasadă mi-au propus o manifestaţie în altă parte, undeva, în faţa unui magazin care prăjea găini."
Pop stătea, deci, în plină stradă. Privea. Şi strângea din dinţi. Avea felul lui de a se motiva. Singur, în miros de friptură, cu stomacul în mână, se gândea că e ca un soldat fără armă, care cucereşte metru cu metru până ajunge în faţa unui duşman bine înarmat. Se gândea că, dacă e să fie curajos, va fi pentru toţi cei care nu puteau să se exprime.
Riscul - pe care şi-l asumase conştient - i-a adus şi atenţia jurnaliştilor şi a politicienilor. Iar vâlva generată l-a ajutat să ajungă unde voia: a obţinut vizele pentru soţie şi copii. Apoi, patru ani mai târziu, pe cele pentru frate şi soră. Şi-a potolit şi foamea de dreptate.
„La a doua grevă eram deja cunoscut de populaţie, dar ceea ce ceream era prea banal ca să mă lase să mor de foame. Am ştiut tot timpul că în România era imposibil să fac ceva. Singura soluţie era o acţiune din exterior."
Un post de carosier la Renault
Povestea lui Pop a ajuns în „New York Times“
În decembrie 1980, când a ajuns în Franţa, Pop avea câţiva dolari în buzunar.Plecase din România lui Ceauşescu printr-un anunţ din ziarul „Drum nou", o excursie la Mediterană oferită de un ONT din Braşov.
„Fiindcă locurile erau limitate şi era vital să obţin unul, am făcut o diversiune: m-am îmbrăcat într-o haină lungă din piele şi le-am spus celor de la agenţie că am venit din partea unui comandant - nici măcar nu mi-au cerut numele. Aşa am reuşit să obţin şi eu un bilet. Soţiei n-am putut să-i spun nimic, de teamă că o să plângă şi o să mă dea de gol la Miliţie. A fost greu, dar la fel cum am făcut şi cu greva, ştiam că singura şansă era să-mi asum riscul. Speram la o altă lume, unde copiii mei pot trăi în condiţii umane şi fără lipsuri cotidiene", spune Pop.
Nu se temea de necunoscut şi avea un plan: dacă reuşea să ajungă el, îşi va putea aduce şi familia. „Cel mai tare mă temeam să le las copiilor ca moştenire o lume de teroare, unde nu exista liberă expresie şi libertatea de a circula."
Pop a ajuns în Franţa cu vaporul, la Marsilia. De acolo a făcut autostopul până la Paris şi, fiindcă paşaportul îi rămăsese pe vapor, nu i-a fost uşor să se angajeze. De formaţie era carosier: lucrase la un service Dacia din oraşul Victoria. Tot din Victoria ştia şi limba franceză, de la profesoara lui, doamna Gheorghe.
Vedetă în străinătate
A umblat prin 80 de garaje franceze până când a reuşit să obţină un post de carosier la Renault. Şi a trăit ani buni din 7.000 de franci - aproape 1.000 de dolari - pe lună.
Ironic, în Franţa, Pop avea să devină vedetă, odată ce s-a expus în plin, cu greva foamei. Ziarele franceze, dar şi „The New York Times" au dedicat pagini pentru povestea lui. O poveste care în România lui Ceauşescu nu avea cum să fie o ştire, întrucât, evident, n-ar fi trecut vreodată de cenzură.
O istorie personală
Atenţia pe care o merita înainte de '89 în România o primeşte abia acum, o dată cu lansarea cărţii „Mon combat pour un visa". A pus în carte, după cum povesteşte, experienţa zilelor şi nopţilor de grevă a foamei. Nu şi-a dorit să fie literatură fină, ci o biografie onestă, scrisă la o maşină Remington.
„Cartea este o istorie personală, cu visele mele simple. Visele unui om liber în gândire: să trăim într-o lume mai bună, unde materialul nu este ocupaţia principală", mărturiseşte Pop.
Românii aşteaptă să-i salveze Zorro
Chiar şi după atâţia ani de „exil" asumat, Pop se gândeşte la România de câte ori are ocazia. Ca unul trecut prin greutăţi, priveşte spre ţară pe sub un văl de umor negru. Crede că românii îl aşteaptă pe Zorro să vină şi să-i salveze din debandada în care se află .
„În ţară se avansează în toate direcţiile, dar nimeni nu cunoaşte care ar fi direcţia exactă. În fiecare an sunt schimbări în structuri, restul promisiunilor rămânând doar vorbe frumoase. Probabil îl aşteptăm pe Zorro să intervină."
Este remarca unui om care la 19 ani făcea armata la o unitate de poduri şi viaducte, apoi se angaja la combinatul chimic „Victoria". Ca emigrant a muncit câte 12 ore pe zi, fie în construcţii, fie în aviaţie, fie prin restaurante. Astăzi, Pop vorbeşte deschis, pentru că e un om liber, care n-are regrete, deşi a fost nevoit să plângă de multe ori. Întotdeauna pe ascuns. Ultima oara când a făcut-o a fost la lansarea cărţii sale în Franţa.
La coada pentru autografe, o doamnă i-a cerut o dedicaţie pentru fiul său, Ştefan, înfiat din România. Pop i-a scris: „Vă mulţumesc pentru dragostea cu care vă ocupaţi de Ştefan." Totuşi, de un singur lucru îi pare rău. Că n-a reuşit să fie el cel care să asigure „intrarea românilor în Europa pe poarta cea mare."
Copilul şi străinul din Siberia
Serge Pop, alături de mama sa
Serge Pop s-a născut în Siberia, în 1953, unde tatăl său fusese deportat din 1946. Copilăria şi-a petrecut-o într-o casă din lemn, lângă o clădire enormă - o închisoare. „În faţa ei, mulţimi de oameni aşteptau ore întregi pentru a-şi vedea neamurile închise", retrăieşte Pop.
Copil, Serge se juca mult în zăpadă şi, deseori, îşi pândea tatăl cum pleca însoţit de câinele familiei, Bobic, în pădure, pentru a vâna iepuri - o sursă importantă de hrană. La doi ani, Serge avea să fie despărţit de tatăl lui. „În 1955, ruşii l-au trimis în România, după legea repatrierii. Înainte de a pleca, a rupt cartea de sindicat care i se propusese în semn de prietenie, după ce ani de zile a fost ameninţat cu arma la tâmplă să renunţe la cetăţenia română".
Un an mai târziu, Serge, îmbrăcat într-un costum de marinar, se urca într-un tren cu destinaţia Ungaria, împreună cu mama sa - aveau să se întoarcă şi ei în România. Tot drumul nu s-a putut gândi decât că o să-şi revadă tatăl. Dar pe peronul din Bucureşti l-a îmbrăţişat un străin. „Un bărbat cu ochii în lacrimi m-a luat în braţe, intrigat. L-am respins numindu-l «domnule», deşi era chiar tatăl meu", povesteşte Pop.
Acelaşi sentiment de înstrăinare urma să-l aibă el însuşi, ca tată, peste mulţi ani. Emigrant şi despărţit de familie, Pop şi-a văzut copiii tot pe un peron - al unei gări franceze -, după ce făcuse greva foamei ca să obţină vize pentru ei.
Se încarcă comentariile...
